tremurând revolverul. Dar în aceeaşi clipă înţelese că e prea târziu. Rămase câtva timp nemişcat, privind

revolverul, umezindu-şi buzele. De pe frunte începu să se scurgă broboane de sudoare şi părul şi-l simţea ud. O

nemărginită tristeţe îi înmuie atunci inima. Obrazul pălmuit îi ardea din ce în ce mai fierbinte.

— Am să-l distrug! şopti el privind năuc către un colţ al odăii. Am să-i distrug pe toţi!...

MIRCEA ELIADE

152

Dar emoţia îl doborî şi începu să plângă, liniştit, lacrimile alunecându-i peste pleoapă şi amestecându-se cu picăturile de sudoare.

— Am să-i distrug! repetă el înghiţind greu ca să-şi stăpânească plânsul. Am dă-i distrug până la unul!...

îşi trecu revolverul în mâna stângă, iar cu palma dreaptă începu să-şi şteargă lacrimile care îi năvăleau abundente şi fierbinţi.

— ... Până la unul! şuieră el din nou, printre dinţi.

Dar nemaiputându-se stăpâni, aşeză revolverul pe birou, de unde îl luase, şi se trânti în fotoliu, cuprinzându-şi faţa în palme, abandonându-se plânsului.

— ... O să vadă ei, mai târziu!... rostea printre suspinuri. O să vadă ei!... N-o să iert pe nici unul!... Am să-i împuşc pe toţi ca pe nişte câini!...

Ştergându-şi faţa de lacrimi, dădu de ochiul de sticlă prost aşezat şi şi-l scoase. II păstră multă vreme în pumn, frecându-l în neştire. îl simţea rece, dur, nepăsător.

V

„Vasăzică, tot s-a logodit", îşi repetă încă o dată Ştefan după ce făcuse înconjurul lagărului. Era o clădire impozantă, o fostă Şcoală de Agricultură, aşezată la poalele unui deal, cu spatele la pădure. în faţă se întindea câmpia; departe, în zare, se profilau munţii Odorheiului. Locul lăsat liber pentru preumblarea deţinuţilor era destul de îngust. La zece metri de la zidurile Şcolii se ridicau barierele de sârmă ghimpată. Ştefan numără încet, fără nici o curiozitate, jandarmii înarmaţi cu puşti mitraliere, care-l priveau ca şi cum nu l-ar fi văzut, de dincolo de sârme; erau şase jandarmi şi un plutonier. „S-a logodit", îşi spuse şi se hotărî să se întoarcă.

Din cei vreo trei sute de legionari internaţi, majoritatea erau intelectuali, dar îşi lăsaseră aproape toţi să le crească

barba şi cum după trei, patru luni de lagăr hainele li se trenţuiseră, Ştefan anevoie îi deosebea unii de alţii. Se plimbau în grupuri, priveau peste sârme, către munţi, discutau.

— Sunteţi gazda lui Ioachim? îl întrebă în şoaptă un bărbat înalt, cu o imensă barbă neagră, apropiindu-se de el şi luându-i braţul.

— Nu sunt legionar, se grăbi să spună Ştefan corect, aproape cu răceală. E o confuzie la mijloc. Am fost adus aici printr-o confuzie. Politiceşte, sunt chiar adversarul ideilor dumneavoastră.

Omul cu barba neagră îl privi lung, zâmbind stânjenit. îi lăsă braţul, dar nu ştiu ce să facă cu mâinile şi începu să

şi le frece. Apoi, brusc, ruşinat, şi le ascunse în buzunar.

— ... Regret, evident, că sunteţi aici, între sârme, continuă Ştefan încurcat. Omeneşte, evident, vă

compătimesc... Dar n-aş vrea să plutească nici un echivoc. N-am absolut nici o simpatie pentru ideile şi metodele dumneavoastră politice. Sunt exact opusul dumneavoastră... Evident, se grăbi să adauge, în ce priveşte MIRCEA ELIADE

154

lupta dumneavoastră cu poliţia sunt neutru. Am faţă de poliţie aceeaşi aversiune pe care o am faţă de fascism...

— înţeleg, spuse bărbatul cu barbă şi zâmbi din nou, încurcat. Ştefan simţi o subită simpatie pentru el.

— Azi-noapte, adăugă el deodată, cu o neobişnuită căldură în glas, pe şosea, puţin înaintea noastră s-a întâmplat un accident. A fost omorât logodnicul unei prietene a mele...

— Am auzit, vorbi celălalt. Mi-au spus băieţii. Era un căpitan.

— Un căpitan? repetă Ştefan aproape fără să-şi dea seama. Era logodnicul prietenei mele...

Se trezi mai târziu singur, lângă sârme. Se întoarse agale şi se urcă în camera lui. Era o încăpere destul de mică

de la etajul doi, unde se mai aflau deja şase inşi. Ştefan se trânti pe pat, silindu-se să ţină ochii deschişi. Nu-şi dădu seama că adoarme. După câtva timp, simţi că-l zgâlţâie cineva şi se trezi.

— V-am spus că sunt neutru, strigă el, că nu sunt cu dumneavoastră... Tânărul de lângă el, îmbrăcat cu o salopetă decolorată, era palid, avea

ochelari şi câteva fire de păr galben-roşu îi crescuseră, stinghere, pe obraji.

— Se serveşte masa, spuse el. Dar dacă nu vă simţiţi bine, vă aduc eu mâncarea...

In aceeaşi clipă Ştefan îşi aminti din nou: „S-a logodit; logodnicul ei era un căpitan. Căpitanul Melinte", îşi aminti el brusc, numele. O deznădăjduită tristeţe i se risipi în toată fiinţa lui, şi oftă.

— Sunteţi bolnav? îl întrebă tânărul. Să vă trimit unul dintre doctori. Avem mai mulţi doctori aici cu noi...

— Am să cobor la masă, spuse Ştefan.

Intrând în sala de mese, îl lovi un miros de seu cald. Oamenii îşi sfârşiseră ciorba şi aşteptau acum macaroanele, pe care tocmai le aduseseră doi dintre ei într-un cazan fumegând. Ştefan îşi căută din ochi un loc şi se aşeză

grăbit pe o banchetă de lângă uşă. I se păruse că toţi acei oameni cu barbă îl privesc numai pe el. Se simţi stingher, încurcat, şi apucând bucata mare de pâine din faţa lui, începu să mănânce. Tinerelul cu ochelari se opri

lângă el cu un bărbat aproape chel, ras, cu obrazul pătat.

— Bună ziua, îi spuse acesta. Febră? ameţeli?

îi apucă mâna şi, domol, detaşat, îi căută pulsul.

— Dânsul e doctor, vorbi tânărul cu ochelari şi zâmbi.

— Cât ai stat la Prefectură? îl întrebă doctorul.

— Aproape douăzeci de zile...

— N-ai nimic, vorbi din nou doctorul. Indigestie, nesomn, lipsă de aer. Cred că ne-am mai cunoscut, de altfel, adăugă cu alt glas. Eu sunt doctorul Stănescu. Nu eşti prieten cu Bursuc?

155

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Chiar prieten, nu.

— Admirabil băiat, făcu doctorul descoperindu-şi, zâmbind, doi dinţi de aur. Şi deştept, foc!... L-ai mai văzut de curând?