Când îl văzu intrând pe Ştefan, Ileana păli puţin şi se apropie de el zâmbind, înălţându-şi uşor capul ca şi cum s-ar fi aşteptat să fie îmbrăţişată. Dar Ştefan îi sărută doar mâna şi o ţinu apoi mult timp în mâinile lui.
— Nu-ţi dai seama cât de bine îmi pare că te văd, spuse el, foarte încet. Ileana simţi din nou cum inima începe să
i se bată cu putere, apoi parcă tot sângele i se scurse din vine şi se aşeză repede pe canapea. Din fericire, îşi dădu ea seama, Ştefan nu observă nimic. „Este îngrozitor, îşi repeta ea necontenit, este îngrozitor, dar tot pe el îl iubesc..." Aşa îşi spusese şi în noaptea aceea, în odaia lui Tony, foarte târziu, când simţea că bărbatul de lângă ea stă să adoarmă. „Mă iubeşti?", o mai întrebase el o dată, cu un efort, aproape adormit. „Cred că da", răspunse încet Ileana. Dar probabil că nu o auzise, căci în clipa următoare Tony adormise şi ei îi fu milă de el, căci era foarte târziu şi dansase mult şi băuse multă şampanie. Se hotărâse deodată, pentru că simţea MIRCEA ELIADE
120
121
NOAPTEA DE SÂNZIENE
că iar va trebui să amâne logodna şi ştia cât de mult va suferi Tony. „La vară ne cumpărăm maşină, îi spusese el, şi facem voiajul de nuntă în maşină. Urcăm întâi în Transilvania, apoi coborâm pe valea Oltului. Am şi acontat maşina, şi îndată ce încasez partea mea de moştenire de la moş Toader, o cumpărăm..."
— ... E curios cum am recunoscut maşina de departe, îl auzi deodată Ileana pe Ştefan. („Ce mi-o fi spus până
acum?", se întrebă ea speriată). Am simţit aceeaşi emoţie nelămurită ca şi atunci, când te-am zărit. Ningea des, ca o perdea grea de fulgi, şi în penumbra felinarului am zărit spatele maşinii, înfundată în zăpadă... Evident, nu era maşina ta, era un taxi învechit, aproape scos din uz, dar când am deschis portiera şi am intrat înăuntru, mi s-a părut din nou că era maşina ta... Nu-ţi pot explica de ce... Chiar după ce s-a urcat şi Ioana, stăruia sentimentul acela obscur că, într-un anumit fel, inexplicabil, maşina aceasta fusese cândva a ta...
De Ioana îşi amintise îndată ce se hotărâse să amâne logodna, şi poate asta o făcuse să cedeze lui Tony. „El e însurat, eu am să-mi iau un amant, şi toată lumea are să fie mulţumită." Amânase până atunci de trei ori logodna.
— Dar măcar mă iubeşti? o întrebase, cu deznădejde, Tony. — Ce altă dovadă vrei să-ţi dau? îi spusese ea, un ceas mai târziu, în camera lui. „Ca soţ mi-ar fi intolerabil, dar aş putea prelungi aventura până are să ne treacă; lui amorul, şi mie urâtul." Din nefericire, trupul lui Tony nu-i spunea nimic. Era deznădăjduită. Fără să-şi dea seama, tot Tony o liniştise, spunându-i, cu regret, şi cu vorba puţin împleticită de şampanie: — Dar nu eşti fată
mare?!... Ileana se simţise deodată eliberată de remuşcări, de regrete. — Oh! nu, spusese ea, bine dispusă, eu sunt o femeie stricată. De aceea n-am voit să ne logodim, adăugă. Tu trebuie să te însori cu o femeie cinstită... —
Dar mă iubeşti? o întrebase din nou Tony, derutat, simţind cum îl doboară oboseala. — Cred că da...
— ... Crezi într-adevăr? o întrebă Ştefan. (Dar ce Dumnezeu am spus?! se sperie din nou Ileana, şi clătină din cap silindu-se să zâmbească.) Eu nu pot crede. Ar fi prea simplu. Dacă aşteptăm eliberarea prin moarte, n-am câştigat nimic. Problema este să ne eliberăm din pântecele balenei, vii fiind, în viaţă, în Timp, în istorie...
— Dar de ce-ai spus pântecele balenei? îl întrebă Ileana trezindu-se. Ştefan se ridica de pe scaun şi izbucni întrun râs lin, copilăresc.
— E o imagine pe care o folosesc uneori, când trăiesc prea mult în Economia politică, spuse el apropiindu-se de Ileana. Am impresia, atunci, că mă aflu în stomacul unui cetaceu gigant, care ar acoperi tot pământul. Asist, din pântecele balenei, la ingurgitarea materiilor prime, la digerarea lor, la evacuarea lor, chiar, în produse pentru uzuri secundare... Şi, pierdut aşa în pântecele balenei, mă rog la Dumnezeu să mă ţină în viaţă întreg, nedigerat de procesele Economiei politice, până când voi scăpa şi voi vedea din nou lumina zilei, afară...
— Dacă spui că balena ta acoperă întreg pământul, cum mai poţi spera să scapi viu din pântecele ei?...
Se opri o clipă, apoi plecă ochii, şi adăugă repede:
— Prin moarte, da, înţeleg... Prin moarte, poate ne eliberăm... Ştefan se opri în faţa ei şi o privi lung.
— Tocmai asta te întrebam şi eu adineaori: Crezi într-adevăr că numai prin moarte ne putem elibera de Timp şi Istorie?! Atunci, existenţa omenească n-ar avea nici un sens. Atunci, ne-am afla aici, în viaţă, în Istorie, din greşeală. Dacă numai moartea ne îngăduie să ieşim din Timp şi din Istorie, nu ieşim, de fapt, nicăieri; regăsim doar neantul...
— Dar de ce-mi spui mie toate acestea?! îl întrebă Ileana cu o subită enervare în glas. De ce-mi vorbeşti despre moarte şi despre neant şi despre pântecele balenei? Eu sunt femeie. Sunt tânără. Cred chiar că sunt o femeie frumoasă. Mi-ai spus-o şi tu odată, atunci când ţi se părea că eşti îndrăgostit de mine.
*
— Şi acum sunt îndrăgostit de tine, vorbi Ştefan liniştit.
Ileana îl privi deznădăjduită. I se păru mai înalt, mai depărtat, aşa cum se oprise în faţa ei, cu ochii arzători şi faţa foarte palidă, cu un surâs insesizabil în colţul buzelor. Se priviră, aşa, în tăcere, multă vreme.
— îmi pare rău, atunci, spuse Ileana ridicându-se. Cred că am avut pentru tine un anumit sentiment ciudat, de mare simpatie, pe care nu-l înţelegeam nici eu prea bine, dar pe care l-am fi putut numi, dacă vrei, un început de dragoste. N-aş fi recunoscut-o acum câteva luni, dar pentru că sentimentul nu mai există, ţi-o pot spune acum.
— Aşteptam de mult să-mi spui asta, vorbi Ştefan foarte încet.
— E un fel de declaraţie postumă, continuă Ileana aprinzându-şi o ţigară, un fel de proces-verbal de deces.
Acum câteva luni îmi erai foarte simpatic, îmi erai aproape drag. Dar acum nu mă pot uita la tine decât ca la un prieten... Nu cred, de altfel, că asta va aduce vreo schimbare în felul tău de a fi, în purtarea ta. Tot de trei, patru ori pe an o să ne vedem...
— Dar nu te logodeşti, o întrerupse Ştefan.
Ileana îl privi mirată, zâmbi şi lăsă fumul să i se prelingă încet, alene, către tâmple, în păr. Apoi se aşeză pe canapea.
— Nu te logodeşti, repetă Ştefan cu acelaşi glas. E un lucru foarte important ce-ţi spun. Nu te logodeşti, nu-i aşa?...
— Am să-ţi răspund mai târziu. Deocamdată, povesteşte-mi ce-ai mai făcut. Vorbeşte-mi despre tine, despre prietenii tăi. Spune-mi ce mai face Biriş...
— Cred că e îndrăgostit de Cătălina, spuse Ştefan.
MIRCEA ELIADE
122
De Biriş şi Cătălina venise să-i vorbească într-o zi, la minister, Bursuc. Era prima zi de adevărată primăvară din anul acela şi, văzându-l intrând, Ştefan nu-şi putu ascunde un gest de nemulţumire.
— Nu te-a anunţat Petrache că am să trec să te văd? întrebă Bursuc. Ce să te anunţe! exclamă închizând semnificativ un ochi, că de când şi-a pierdut minţile pentru Cătălina, nu mai ştie nici cum îl cheamă. Abia dacă
mai dă pe la cafenea, şi asta numai când trebuie să-l întâlnească pe Bibicescu...
Se întinse cu tot trupul în fotoliu.
— Dar bine mai staţi dumneavoastră, funcţionarii superiori! exclamă admirativ. Fotolii de piele!... Şi toate astea le plătim noi, bieţii contribuabili. Vă plătim luxul cu sudoarea frunţilor noastre... Dar lasă că vine ea, Revoluţia.
