Nu se mai auzi atunci nici o răsuflare în toată curtea. Tăcerea aceea împietrită i se păru mai cumplită decât orice strigăt. în clipa următoare, îi văzu pe toţi căzând în genunchi, izbucnind în plâns, gemând. Unii se loveau cu capul de pământ. Alţii urlau ca un câine lovit. Cu armele în mâini, jandarmii îi priveau. Ştefan îşi făcu o cruce şi-şi plecă fruntea, fără gânduri.

Ioana îşi ridica la răstimpuri ochii din carte şi privea ceasul. Se apropia miezul nopţii. „Ar fi trebuit să vină", îşi spuse. Dar simţi că chiar dacă ar întârzia încă, chiar dacă nu s-ar întoarce deloc toată noaptea, n-ar mai putea suferi, simţi că tristeţea aceasta fără margini şi fără înţeles nu se datora lui Ştefan. Citea ultimul roman al lui Partenie. Apăruse în preajma Crăciunului, cu câteva zile înainte de întoarcerea lui Ştefan. Se apropia acum de sfârşit; mai avea numai vreo şaizeci de pagini, dar înainta încet, cu o stranie presimţire în suflet. Nu citise

niciodată ceva mai deznădăjduit, o carte mai tristă, mai întunecată. Când îl chemase la telefon, Partenie îi spusese că nu va putea veni decât a doua zi de dimineaţă. „Termin ultimele corecturi în noaptea aceasta", îi spusese. Trebuie să apară înainte de Crăciun. De cartea aceasta era vorba, de Plimbare pe întuneric.

„Termin corecturile în noaptea aceasta..." „Dar vino cât poţi de dimineaţă", îl implorase ea. „Am să vin la opt", îl auzise după o scurtă şovăială. Aşezase receptorul cu o mână moale, istovită, apoi se lăsase să cadă în fotoliu. „In noaptea aceasta", îşi aminti ea deodată. Cu un efort se ridică, îmbrăcă blana fără să-şi dea seama şi coborî ţinându-se de rampă. în dreptul staţiei de tramvai, revăzu tot ce se întâmplase cu un ceas mai înainte: domnul care citea jurnalul rezemat de felinar, maşina care trecuse repede prin faţa ei, foarte aproape de bordura trotuarului, gazeta cu titlul mare pe care călcase. Era o ediţie specială. După ce-o citise, domnul de lângă felinar o lăsase să cadă. Ioana călcase pe ea fără s-o vadă, făcându-şi loc spre tramvai. Dar era prea multă lume, şi se întoarse pe trotuar. Atunci, îşi lăsase ochii să alunece pe titlurile ediţiei speciale.

îi găsise la masă. — Nu vrei să mănânci cu noi? o întrebase Adela. — Nu mi-e foame, spuse. — Ce mai veste, poveste? întrebase Răducu. Abia atunci îşi dăduse seama că erau îmbrăcaţi de seară. — Avem un bridge, la Olteanu, spusese Adela. — încolo, totul bine? întrebase mai târziu Răducu. — Mi-e teamă de Ştefan. Aţi auzit ce s-a întâmplat? — Ce? făcuse Adela. — Am văzut ediţia specială: l-au împuşcat pe Codreanu... — A, da, spusese Răducu. Acum s-a terminat şi cu povestea asta. S-a lichidat... — Mi-e teamă de Ştefan, şoptise foarte încet Ioana.

— Are să le dea drumul acasă la toţi, vorbise Răducu. Evident, va trebui să semneze şi el o declaraţie, cum fac toţi. De Crăciun se întoarce, îţi spun eu!... Ioana simţi o nestăpânită dragoste pentru Răducu şi oftă. — Ne pare rău că suntem grăbiţi, spusese Adela ridicându-se de la masă. Mai vino pe la noi. — Vino să mănânci într-o zi cu noi, adăugase Răducu. Dă-ne un telefon.

Se trezise pe trotuar, şovăind. S-ar fi dus la Cotroceni, dar îi era teamă. Bătrânul Bologa ar fi întâmpinat-o de la uşă. — Ce veşti? Şi văzând că-şi pleacă privirile, ori zâmbeşte încurcată, ori înalţă din umeri, ar fi continuat. —

Ţi-am spus să-i dai un ultimatum! Ce, a înnebunit? Vrea să ne compromită pe toţi?... Dă-i o telegramă!... — Nu se primesc telegrame. I-am scris numai prin poştă peste treizeci de scrisori. I-am scris altele prin jandarmerie...

— Trimite-i prin Prefectura Poliţiei, pentru că ei l-au arestat. Dacă-i telegrafiezi, somându-l să semneze declaraţia, are să-i predea telegrama. — Nu pot să-l somez, spunea deznădăjduită Ioana. L-am rugat, l-am implorat, dar nu pot să-l somez... — Atunci sunteţi de conivenţă amândoi, exclama cu o mocnită exasperare în glas bătrânul Bologa. Sunteţi amândoi simpatizanţi legionari!... — Şi numai din cauza lui Ioachim Teodorescu, intervenea doamna Bologa ca să abată discuţia. Dacă nu v-aţi fi întâlnit cu el la Ulm!... Cine Dumnezeu v-a pus să vă duceţi la Ulm?... — Din cauza unei catedrale! exclama bătrânul Bologa. Ce-o să faceţi, acum, că l-au dat afară de la minister? adăugă cu un tremur greu stăpânit în glas. — Ar trebui să treci mâine pe la Direcţia Jandarmeriei, spunea doamna Bologa, poate ţi-a venit rândul la vizită. — Am să mai trec şi mâine, dar ştiu că nu mi-a venit. Mi-a spus-o colonelul. Mai sunt vreo sută de vizite aprobate, în principiu, înaintea mea, pe listă. Dar nu acceptă decât două, maximum trei vizite pe lună. Mi-a spus-o colonelul... — Dă-i o telegramă atunci, reîncepea bătrânul Bologa. Dă-i un ultimatum. Spune-i că ne compromite familia. Ameninţă-l cu divorţul. Spune că-i iei copilul...

Se întorsese pe jos acasă. Ploua mărunt, o ploaie rece, amestecată cu fulgi de zăpadă. „Evident, e vina mea, îşi repeta Ioana. Ar fi trebuit să fiu mai energică. Ar fi trebuit să cad în genunchi în faţa colonelului şi să-l implor. Ar fi trebuit să aduc şi băiatul cu mine. Ar fi trebuit să izbucnesc în plâns şi să-mi smulg părul. Ar fi trebuit să-i spun că mă omor. Că are să-mi moară copilul..." Se opri brusc, în mijlocul străzii, speriată, şi-şi făcu o cruce.

„Doamne fereşte! şopti. Doamne fereşte!..." îşi mai făcu repede câteva cruci, apoi grăbi pasul.

Adormise târziu, înghiţită parcă de propriul ei vid. Se deşteptase foarte devreme. Era încă întuneric şi în odaie era frig. îl visase tot timpul pe Ştefan. Rămase în pat până ce zări că se luminează fereastra, apoi începu să se îmbrace, fără gânduri. Când auzi ceasul bătând opt, trecu în birou şi privi afară. Era o dimineaţă cenuşie, cu cerul jos, murdar. Ioana îşi aşeză mâinile pe calorifer; începea să se încălzească. „în curând va fi cald bine", îşi spuse, şi gândul acesta o linişti. Văzu o maşină oprindu-se la poartă şi se trase speriată înapoi.

îi deschise chiar ea uşa. Partenie rămase nehotărât în prag.

MIRCEA ELIADE

166

— Te rog, intră, îi spuse ea foarte încet. Voiam să te văd. Doar să te văd. îl privi muşcându-şi uşor buzele.

Partenie părea mai încruntat ca altădată,

aproape întunecat.

— Voiam să te văd, repetă. îmi pare rău că te-am făcut să vii. Voiam doar să te văd...

Nu îndrăznea să-şi desprindă ochii de ai lui. îl văzu că zâmbeşte şi adăugă repede.

— Nu te-am mai văzut de mult. îmi era dor... Nu te-ai schimbat deloc...

— Dacă ai să-mi dai voie, am să mă aşez pe scaunul ăsta, spuse Partenie şi se îndreptă spre fotoliu.

îşi scoase tabachera, îşi alese cu grijă o ţigară şi începu s-o frece între degete, în picioare, lângă uşă, Ioana îl privea fascinată. Aşa făcea şi atunci, acum patru, cinci ani; se aşeza pe scaun fără s-o invite şi pe ea, îşi scotea tabachera şi îşi alegea, alene, o ţigară. Ea se grăbea, atunci, să i-o aprindă. întoarse speriată ochii; pe masă, pe etajeră, nu se aflau chibrituri. Ar fi trebuit să se ducă la bucătărie.

— Nu te deranja, spuse Partenie căutând într-un buzunar al vestei. Am bricheta...

— Mi-e frică de Ştefan, şopti Ioana.

— Este exact ce mi-am închipuit, făcu Partenie respirând adânc primul fum al ţigării şi înălţându-şi ochii spre ea.

Ioana aşteptă câteva clipe, privindu-l din nou, fascinată.

— Tu ce mai faci? îl întrebă, văzând că tăcerea se prelungeşte. Partenie ridică din umeri.

— Trăiesc, spuse în cele din urmă.

Ioana simţi cum inima începe să i se bată puternic ca şi cum cuvântul acela simplu i-ar fi anunţat un lucru de o extremă gravitate.

— Am auzit că ai fost la Ulm, vorbi Partenie privind-o fix, aproape sever. Ioana se aşeză pe celălalt fotoliu. Se simţise dintr-o dată foarte obosită.

— Cine ţi-a spus? îl întrebă ea încet.

— Domnul Bologa, răspunse Partenie.

Pentru că nu zărise în apropiere nici o scrumieră, îşi scutură scrumul în palma stângă, pe care o păstra inertă, rezemată de genunchi. „Exact ca şi atunci. Ar fi trebuit acum să se ridice, să se apropie de el şi să întindă palma; Partenie i-ar fi trecut scrumul din palma lui în palma ei. Dar se simţea prea obosită şi nu se ridică."

— Mă întrebam, astă-vară, cum de se face de nu m-ai chemat, vorbi din nou Partenie surâzând. Nu-mi place rolul de soră de caritate, dar pentru tine aş fi făcut şi asta...

167

NOAPTEA DE SÂNZIENE

Tăcu şi o privi din nou lung. Apoi se ridică şi îndreptându-se către bufet strivi ţigara într-un vas de flori şi-şi scutură scrumul din palmă.

— Poate îţi mai aduci aminte, începu el aşezându-se din nou pe scaun, că oroarea mea a fost şi este încă sculatul de dimineaţă. Mai ales când mă culc în zori, cum se întâmplă adeseori şi cum s-a întâmplat şi de data aceasta.

Când am auzit ceasornicul sunând la şapte şi mi-am amintit că trebuie să vin să te văd, am avut o pornire de ură

împotriva ta. Tu mi-ai distrus viaţa. Poate că nu ţi-ai dat niciodată seama, dar mi-ai distrus-o. Dacă nu te-aş fi întâlnit pe tine, probabil că aş fi întâlnit o alta ca tine, şi aş fi iubit-o aşa cum te-am iubit pe tine, şi aş fi cunoscut şi eu, ca toţi ceilalţi, odihna şi uitarea. Dar te-am întâlnit pe tine şi de atunci am rămas aşa cum eram când te-am întâlnit. Să nu-ţi închipui că ţi-am păstrat credinţă, în sensul romantic al cuvântului. Nu. Am iubit, cum spun poeţii, şi probabil că am fost şi eu iubit de nenumărate femei. Unele mai frumoase ca tine, altele mai atrăgătoare ca tine. De mai multe ori am crezut că sunt cu adevărat îndrăgostit. Mă înşelasem; nu eram; nu mai puteam fi îndrăgostit. Norocul ăsta mi l-ai ucis tu. Pe tine nu te mai iubeam de mult, dar nici de alta nu mă mai puteam îndrăgosti. Viaţa mea a fost de-atunci pustie. Când m-a trezit deşteptătorul la şapte, am simţit pustiul în jurul meu şi în toată fiinţa mea. Ai ţinut cu orice preţ să mă scoli de dimineaţă — în întuneric, în frig, în miros de scrum...

— Voiam să te văd, şopti palidă Ioana. Doar să te văd...

— Ţi-am făcut şi plăcerea aceasta, spuse Partenie zâmbind. Dar dacă ai şti cât te-am urât azi-dimineaţă... Tu ai fost nenorocul meu. Poate n-ai nici o vină, dar te-am urât! Ai ars tot în mine. Ai ars până şi dragostea mea de-acum cinci ani. Când mi-ai telefonat azi-noapte, mi-am spus: „Poate l-au împuşcat şi pe Viziru, şi acum e văduvă. Ar putea fi din nou soţia mea..." Dar nu-mi făcea nici o plăcere gândul ăsta. Nu te mai iubesc. Ştiam de mult că nu te mai iubesc, dar, uneori, mai speram încă. „Poate, totuşi, o iubesc, îmi spuneam; poate am să iubesc într-o zi pe alta." Azi-dimineaţă când suna ceasornicul, am înţeles încă o dată că nu te mai iubesc, că n-am să mai pot iubi. N-am să mai pot iubi.

Ioana, foarte palidă, îl privea în neştire. Ar fi vrut, de multe ori, să-l întrerupă, dar nu avea putere. Şi nici nu ştia ce să-i spună.

— Iartă-mă, şopti ea târziu, ducându-şi mâna la frunte. Iartă-mă, repetă mai încet.

Partenie o privi multă vreme în tăcere, apoi îşi scoase tabachera şi-şi alese o nouă ţigară.

— Nu e vina ta, vorbi el târziu. Şi dacă nu m-ar fi trezit ceasornicul azi-dimineaţă, nu ţi-aş fi spus-o nici acum.

Continuă să fumeze în tăcere, privind-o. Ioana simţi cum îi alunecă lacrimile, sfioase, pe obraji însă nu îndrăzni să şi le şteargă.

MIRCEA ELIADE

168