Ştefan se ridică din pat şi, apropiindu-se de fereastră, deschise obloanele. Odaia se lumină deodată. „Tot n-am să
pot dormi", îşi spuse trântindu-se din nou pe pat. închise totuşi ochii — Tu crezi cu adevărat? îl întrebase atunci Ileana. Crezi că maşina aceea există?... („Sau poate mi s-a părut mie, îşi spusese Ştefan mai târziu. Poate n-am înţeles eu bine; vorbise de Dumnezeu, mă întrebase dacă cred că există Dumnezeu. în felul ei, mă întrebase: E
departe stâna'?...") Sau suntem condamnaţi să rămânem pe vecie în pântecele balenei?! exclamase ea, încercând să zâmbească. (O vedea pentru întâia oară silindu-se să zâmbească. Parcă obrazul ei şi-ar fi pierdut spontaneitatea; când zâmbea, parcă ar fi zâmbit numai pentru ea singură, ca şi cum ar fi încercat să se consoleze de singurătăţile ei.)
Apoi, câteva săptămâni mai târziu, într-o dimineaţă, la minister, ridicase receptorul şi se auzi strigat: — Ştefan!
Ştefan! Vocea venea parcă de foarte departe. — De unde îmi telefonezi? o întrebase — De la o tutungerie, la Şosea. Mă duceam spre pădure, adăugase. Mi s-a făcut dor de pădure. — Dar nu te-ai logodit?! o întrebase el deodată, tresărind. O foarte lungă tăcere. — Nu te-ai logodit?! repetase el de mai multe ori. — Nu-mi dau seama ce se întâmplă cu noi, vorbise ea târziu. Nu izbutesc să te înţeleg. Nu ştiu ce vrei, ce aştepţi...
135
NOAPTEA DE SÂNZIENE
îmi pare rău că te-am întâlnit, îmi pare foarte rău... — Dar încă nu mi-ai răspuns dacă te-ai logodit, dacă ai să te logodeşti, stăruise el. — Uneori mă întreb dacă te-am întâlnit cu adevărat, sau e numai o nălucire a mea. Poate că
eşti cu adevărat pierdut în pântecele balenei... La revedere, Ştefan! La revedere! adăugase mai încet, aproape şoptit. Apoi auzise sunetul surd, metalic al receptorului închis pe neaşteptate, ca din greşeală.
în seara aceea ieşind de la minister, se dusese de-a dreptul în strada Batistei. Sună prelung. îi deschise în cele din urmă doamna Creţulescu. Părea mirată că-l vedea acolo, în faţa ei, cu un bucheţel de mărgăritare în mână. — A plecat azi-dimineaţă la Iaşi, îi spuse. Ţi-a telefonat din gară. N-a vorbit cu dumneata? Spunea că se duce să-ţi telefoneze, ca să te anunţe că pleacă. S-a hotărât aşa, pe neaşteptate... — Dar nu se logodeşte? întrebase tulburat Ştefan. — Dumnezeu s-o mai înţeleagă, exclamase doamna Creţulescu. A venit odată şi Melinte s-o vadă aici, căpitanul Melinte. S-a rugat de ea, i-a căzut în genunchi, mi-a căzut şi mie în genunchi, căpitanul Melinte.
„Doamnă Creţulescu, mi-a spus, tante Alice, vă implor convingeţi-o dumneavoastră!..." Mi-era milă de el, om în toată firea, ne ruga pe amândouă; ca pe un Dumnezeu ne ruga... Ştefan zâmbise, încurcat, şi-i întinsese bucheţelul cu mărgăritare. (Tu crezi în Dumnezeu? crezi cu adevărat? crezi că maşina aceea există?!...) Auzi o seamă de paşi repezi pe coridor, voci, şi o mână zgâlţâi clanţa de mai multe ori. Apoi începu să lovească
puternic în uşă. „E un adventist; vinde Biblii", îşi aminti Ştefan şi sări furios din pat. Abia întoarse cheia în broască şi uşa se deschise, repezită de perete. Se văzu înconjurat de necunoscuţi. Unii aveau revolvere. Nici nu avu timp să înţeleagă despre ce era vorba. Auzise doar, pe cel dintâi, strigând.
— Prefectura poliţiei.
Era acum între doi agenţi înarmaţi. Un al treilea îi pipăia buzunarele. Alţii dăduseră patul şi scaunele la o parte, umblau în dulap.
— Unde e Teodorescu?! întrebă făcând un pas către el, cineva care stătuse tot timpul lângă uşă.
— Nu ştiu. Nu l-am mai văzut de când a plecat. Mi-a mulţumit de găzduire şi a plecat. Nu ştiu unde.
Şeful îl privea zâmbind, cu neîncredere.
— Eraţi prieteni? întrebă din nou.
— Chiar prieteni, nu. L-am cunoscut în Germania, acum un an.
— Vino la Prefectură, spuse şeful. Să dai o declaraţie.
— ... Eu mi-am dat seama cât de mult vă iubiţi, vorbi Vădastra. Am înţeles asta din seara când v-am auzit cântând. Şi pot spune că doamna Macovei are o voce foarte frumoasă.
MIRCEA ELIADE
136
137
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Rosti ultimele cuvinte cu o oarecare stângăcie. Locotenentul ridică privirile şi se îmbujora.
— Nu e dânsa, spuse. Nu o cheamă aşa...
— Mi-am închipuit că e dânsa, începu Spiridon după ce-şi umezi buzele, pentru că ştiam că Macovei e mare petrolist şi are o soţie foarte frumoasă.
— Nu, nu e dânsa, repetă celălalt zâmbind. Nu o cheamă aşa.
— Iartă-mă, te rog, n-am voit să fiu indiscret, se apără Spiridon. Deşi aş fi putut să mă supăr, adăugă după
câteva clipe. Suntem doar prieteni; locuim aceeaşi casă...
— Am să-ţi spun mai târziu, pe cuvântul meu de onoare că am să-ţi spun. Dar acum, nu pot!... Este chiar o încurcătură la mijloc şi nici nu ştiu cum are să se termine... Dar în ziua când am să pot spune, dumitale îţi voi spune cel dintâi, ai cuvântul meu de onare...
După plecarea locotenentului, Vădastra se simţi mai puţin sigur ca mai înainte. Cum are să-i afle numele dacă
Băleanu amână mereu destăinuirea? Şi vorbea el de o situaţie neclară, de o încurcătură; dacă cumva se întâmplă
ceva între ei şi frumoasa necunoscută nu va mai veni nopţile în apartamentul lor? Două nopţi Spiridon stătu la pândă, dar Băleanu se întoarse singur. „Să ştii că se ceartă, şi nu mai vine!", îşi spunea agitat Vădastra. Gândul că
soţia milionarului s-ar putea despărţi de locotenent i se părea catastrofal. Adormi anevoie, tresărind la orice zgomot al liftului, deşi ştia că Băleanu se afla în camera lui, dormind. A doua zi încercă să afle de la unul dintre colegii de tribunal nume de mari petrolişti, dar îşi dădu repede seama de zădărnicia acestei anchete, pentru că nu ştia cum ar putea avea confirmarea lui Băleanu. Dacă l-ar fi întrebat din nou, ar fi putut părea suspect. în scurtele lor întâlniri, locotenentul nu mai aduse deloc vorba de prietena lui şi de eventualitatea căsătoriei.
„Şi dacă aş încerca chiar fără să-i ştiu numele? se întrebă într-o seară Vădastra. îi voi spune tot timpul:
«Doamnă». Va fi atât de impresionată încât nu va băga de seamă... Numai dacă nu mă va spune lui Băleanu... De frică, ar fi în stare. Dacă aş avea ceva sigur la mână, vreo scrisoare, vreun document, în sfârşit, ceva sigur..."
Dar în cea dintâi după-amiază când, după ce trimisese ordonanţa în oraş, intră la Băleanu, nu găsi, ca de obicei, nimic. Spiridon se întoarse în odaia lui agitat, neliniştit. Sigur că are să-i spună dacă el nu va avea la îndemână
ceva de care femeia să se teamă, ceva prin care ar putea dobândi tot fără cel mai mic risc. Chiar dacă i-ar cunoaşte numele, ce i-ar folosi dacă ea l-ar spune în aceeaşi seară lui Băleanu?
