— Voiai să-mi spui ceva? întrebă Partenie târziu, ridicându-se să zvârle ţigara şi scrumul în vasul cu flori.

— Nu. Voiam să te văd... El rămăsese în picioare.

— Nu mai pot întârzia, spuse. Trebuie să trec pe la tipografie... La revedere!... Se apropie de ea şi o bătu încet pe umăr. Ioana îi întinse mâna. Partenie

se plecă şi-o sărută corect.

— La revedere, mai spuse el o dată din prag.

Când auzi uşa închizându-se în urma lui, Ioana îşi prinse obrazul în palme şi începu să plângă cu hohote.

Cu ochii împăienjeniţi, mai privi o dată ceasul: două noaptea. „Nu mai vine, îşi spuse", şi ca şi când ar fi aşteptat doar această confirmare ca să se poată abandona cu totul deznădejdii, se zvârli pe pat şi începu să plângă cu hohote înfundându-şi faţa în perne. Terminase Plimbarea pe întuneric. Acum înţelegea tot. înţelegea ce-i spusese

în dimineaţa aceea de decembrie: „Mi-ai ucis norocul..." înţelegea mai ales ce simţise el, cu cinci ani mai înainte, când, întâlnin-du-l ca de obicei în dreptul Facultăţii de Litere, îi luase braţul şi-l întrebase deodată: — Crezi că

noi am putea fi prieteni, numai prieteni?... Şi pe urmă, cu un glas pe care-l voise numai confidenţial, dar în care străbătea emoţia, teama: — Aş vrea să rămânem prieteni. Cred că iubesc pe altcineva... Nu îndrăznise atunci să-l privească. O florăreasă se oprise în dreptul lor, cu un buchet de mixandre în mână. Partenie îl luă şi i-l întinse, tăcut. Apoi îşi băgase mâna în buzunar să caute bani.

îşi dădu seama că nu plânge de tristeţea şi deznădejdea lui Partenie. îi era milă de el, dar nu din cauza lui plângea. O copleşise tristeţea cărţii, tristeţea lucrurilor care au fost cândva şi acum nu mai sunt. Târziu, simţi că

nu mai poate plânge şi-şi ridică faţa dintre perne. îşi trecu palma peste ochi, oftând adânc. Ar fi vrut să se scoale şi să ascundă cartea lui Partenie, dar nu mai avea putere. Parcă oasele i-ar fi fost zdrobite şi toată vlaga i s-ar fi risipit în plâns, întocmai ca şi în acea seară, când colonelul îi spusese: — Are să vină şi domnul Viziru în câteva zile; evident, dacă semnează şi dumnealui declaraţia colectivă... Apoi, fără ca nimic să fi pregătit acest gest, îşi întinse mâna şi şi-o opri pe pieptul ei. Ioana făcuse un pas înapoi, însă cealaltă mâna i se aşeză, grea, pe umăr. —

încă nu e sigur, continuase colonelul coborând glasul. încă nu e sigur că i se va da drumul... Simţise din nou mâna pe pieptul ei. Rămăsese o clipă, ţintuită parcă de dezgust, apoi se retrase repede şi se apropiase de uşă. —

Mulţumesc, spusese ea cu mâna pe clanţă, mulţumesc de vestea pe care mi-aţi dat-o... Acasă se trântise îmbrăcată pe pat şi îşi înfundase capul în perne.

Când auzise soneria sunând prelung, alergase chiar ea să deschidă. îi sărise în braţe înainte ca să-l poată vedea.

Din îmbrăţişarea lui ghicise cât era de

169

NOAPTEA DE SÂNZIENE

schimbat. Apoi Ştefan o privi lung şi zâmbi: — Te-ai schimbat de când nu ne-am mai văzut. Te-ai făcut mai frumoasă... Nu slăbise prea mult şi totuşi nu mai era ca înainte. Avea o privire stingherită, un alt fel de zâmbet.

Gesturile, mişcările lui erau mai potolite, cu o nedefinită oboseală în ele. îl văzu mai bine când se îndreptase spre maldărul de cărţi. — Le-am transportat de la hotel, spuse ea îmbujorându-se. Au închiriat camera şi le-am transportat aici... — Camera Samba, vorbi el zâmbind, fără s-o privească. — Odaia lui Barbă-Albastră, spuse ea prinzându-l din nou în braţe. Dar nici măcar n-am văzut-o; coborâseră deja cărţile când m-am dus eu să le iau...

— Camera Samba, repeta. Am să-ţi spun altă dată de ce... De-abia atunci o întrebă de copil şi trecu în odaia lui să-l vadă.

— Ţi-a fost dor de mine? îl întreba ea mereu. — Cum să nu-mi fie?... Bărbierit, tuns, îmbrăcat cu haine curate, începea să semene cu el. Persista, totuşi, ceva străin, schimbat. — Am îmbătrânit, spunea el. Dar nu-mi pare rău.

Tinereţea e o vârstă ingrată. Nu mai vreau să-mi pierd timpul acum. Am acest mare noroc de a fi fost dat afară de la minister. Am redevenit un om liber. Liber pe timpul meu...

— Ştefan, îl întrerupse ea speriată, ce ai? Ce s-a întâmplat cu tine?... El o cuprinse, zâmbind, în braţe. O

strângea tot mai puternic, ca şi cum ar fi implorat-o să tacă. — Eşti trist, şoptise ea târziu. — Toţi suntem trişti, spunea el. Nu se vede întotdeauna, dar oamenii sunt trişti. Şi cine spunea totuşi că singura mare tristeţe este aceea de a nu fi sfânt?... Ioana ştia la ce se gândeşte, şi tăcu. — Nu vreau să văd pe nimeni de sărbători, adăugase el. Să rămânem numai noi doi, singuri...

Apoi într-o dimineaţă, o întrebase: — Ce-ai făcut cu tabloul? Era şi un tablou acolo, ascuns în dosul bibliotecii.

Dar schimbase repede vorba: — Dacă vom fi singuri în noaptea Anului Nou, am să-ţi povestesc povestea camerei Samba...

Ioana sări speriată din pat şi se apropie de măsuţă. Nu găsi imediat ceasul; îl acoperise cu romanul lui Partenie.

Plecă mult capul sub abajur şi clipi des, să-şi limpezească privirile. Trei fără cinci minute. „Unde a putut rămâne acum? Camera Samba nu mai există. Camera secretă, camera lui Barbă-Albastră, nu mai există. A fost închiriată.

Unde a putut întârzia până acum?..." Se întoarse la pat şi aranja pernele. Apoi se aşeză în fotoliul de lângă lampă

şi începu să aştepte. Nu îi era somn. Parcă nici nu mai era atât de tristă. „S-a întâmplat ceva cu el, s-a schimbat.

L-a schimbat lagărul. I s-a întâmplat ceva acolo, ceva de care îi e teamă să-şi amintească, de care nu-i va vorbi niciodată. întocmai ca mâna grea, umedă, murdară a colonelului; nu-i va putea vorbi niciodată de ea, de mâna colonelului. Dacă l-au umilit şi pe el, nu va afla niciodată:" — în fond, ce făceai tu tot timpul acolo, în lagăr?...

— Nimic precis. Dormeam cât puteam

MIRCEA ELIADE

170

mai mult. Aşteptam să treacă timpul. Mă bucuram că nu mai am nimic de făcut, că sunt un om liber, fără

program, fără slujbă...

îl auzi deschizând uşa de la intrare şi îndreptându-se bâjbâind, în vârful picioarelor, spre dormitor. Nu aprinsese lampa în hol; înainta încet, prin întuneric.

— Nu te-ai culcat încă? o întrebă din prag.

— Nu mi-era somn. Am citit până adineauri. Tu unde ai fost?

— Am fost cu Biriş. M-a ţinut de vorbă până acum...

Aproape de bătaia lămpii, părea încă şi mai palid. Surprinzându-i privirea, Ştefan zâmbi. „Nici măcar nu observă

că am plâns", îşi spuse Ioana.

— M-a ţinut cinci ceasuri de vorbă, continuă Ştefan, ca să-mi spună, la despărţire, că se însoară...

îndată ce trenul îşi încetinise mersul, Ştefan sărise pe peron şi alergase către sala de aşteptare. Inima îi bătea să se spargă. „Am ajuns la Bucureşti, se auzea el strigând foarte adânc înlăuntrul lui. Am s-o văd." îşi roti privirile cu emoţie, cu spaimă, în sala de aşteptare. îi telegrafiase cu o seară mai înainte, din gara Ciuc. începu s-o caute, întorcând necontenit capul către uşă, tot aşteptându-se s-o vadă intrând şi alergându-i în braţe. Ieşi pe peron, îşi făcu loc printre şirurile compacte de pasageri, apoi se întoarse în sala de aşteptare. „N-a venit, înţelese el târziu.

Probabil că nu i-a ajuns telegrama." Alergă atunci într-o cabină telefonică. îi răspunse doamna Creţulescu. — E

la Predeal. A plecat alaltăieri la Predeal, la ski. Apoi, după o pauză, văzând că Ştefan nu mai spune nimic, întrebă. — Dumneata eşti, domnule Viziru? Te-a aşteptat mereu. A tot crezut că ai să vii. Citise în ziar că au să vă

dea drumul şi a tot aşteptat să-i telefonezi... — Abia acum am sosit, spuse încet Ştefan. Sunt încă la gară...

Doamna Creţulescu începu să râdă. — Bată-te norocul să te bată, spuse ea. Eşti leit generalul. Parcă-l aud: „Să

mă crezi mata, duducă, acum am sosit!..." Bată-te norocul să te bată!...

îmbrăţişând-o pe Ioana, simţea că nu încetase s-o iubească o singură clipă. Dar o iubea altfel; n-o mai iubea ca înainte. Mai greu îi era să-i vorbească. Ar fi vrut s-o poată privi, s-o poată strânge în braţe, fără să-i vorbească.