Tăcu respirând adânc. Parcă sta să se înăbuşe; odaia zăcea surpată în zăpuşeală.

— Povestea cu tinereţea fără de bătrâneţe şi viaţa fără de moarte, spuse foarte încet Ileana încercând să

zâmbească.

— Te-aş ruga să deschizi puţin fereastra, şopti el. Nu ştiu ce am... Mă înăbuş...

Ileana sări în picioare şi-l privi o clipă, speriată. Apoi se repezi şi deschise larg ferestrele. El îi mulţumi zâmbind.

— Ţi-e rău? îl întrebă apropiindu-se de fotoliu.

— Mi-a trecut, spuse. Nu mai aveam aer...

în odaie pătrundea încet un miros de trandafiri sălbatici. Cerul coborâse încă şi mai mult, întunecat, ameninţător.

— E din cauza furtunii, spuse Ileana reaşezându-se. Aşa e întotdeauna înainte de furtună...

O văzu cum îşi prinde tâmplele în palme. Dar parcă şi-ar fi amintit deodată că e şi el acolo, şi-şi lăsă brusc mâinile, îşi scutură pletele, privindu-l, încercând din nou să zâmbească. „îl iubeşte, îşi dădu el încă o dată seama.

Nu e nimic de făcut, nu e nici o ieşire. îl iubeşte."

— Ştefan m-a rugat să-ţi aduc un mesaj, începu. Are să-mi fie greu să-l repet întocmai, pentru că eram cam obosit şi nu-l prea înţelegeam nici eu bine. Ştefan te roagă să-l aştepţi...

Ea se ridică brusc şi se duse să-şi azvârle ţigara pe fereastră. Parcă începea să se simtă ceva, parcă şi frunzele s-ar fi trezit din neclintire. Răsuflă adânc, şi-şi şterse din nou fruntea cu batista. „E absurd ce fac. N-ar fi trebuit să-l iau în seamă; de-abia ieşise din clinică."

— îmi pare rău, adăugă. Dar a stăruit mult să vin să te văd...

Ileana se întoarse în mijlocul camerei şi-şi duse cuminte mâinile la spate.

— Eşti profesor de filosofie, nu e aşa? Ştefan ţine foarte mult la dumneata. Te admiră foarte mult. Eşti singurul lui prieten, îmi spunea odată, singurul cu care poate discuta... Dumneata îl înţelegi? îl înţelegi întotdeauna ce spune? Mai ales acum, după... Partenie... înţelegi ceva? Spune-mi şi mie ce se întâmplă cu el...

Se auzeau, îndepărtate, tunetele, şi creanga tresări înfiorată în faţa ferestrei. Ileana îi vorbise fără să-l privească.

— A suferit un şoc nervos, asta e tot, începu el cu un ton degajat. S-a răzbunat pe el Istoria, adăugă zâmbind.

Ştefan are fobia Istoriei, are groază de evenimente; el ar vrea ca toate lucrurile să rămână pe loc, aşa cum i se părea lui că erau în paradisul copilăriei. Şi atunci istoria se răzbună; îl înfundă de câte ori poate. îl bagă în lagăr din greşeală, omoară oameni în locul lui, tot din greşeală, şi aşa mai departe. Uite, mie, care trăiesc în istorie şi sunt împăcat cu Istoria, mie nu mi se întâmplă niciodată nimic!...

Se opri istovit, şi-şi căută din nou batista. Era aproape întuneric în odaie. Creanga începuse să se scuture, şuierând, însufleţindu-se, lovind tot mai tare în geam.

— Te rog, n-o închide! spuse, văzând că Ileana se îndreaptă spre fereastră. Ea se rezemase de pervaz şi-şi plecă

fruntea afară.

— începe vijelia, spuse fără se se întoarcă.

Tunetele se auzeau tot mai apropiate. La răstimpuri, cerul era zăbrelit de pâlpâiri roşietice şi creanga se zbătea, gemând.

— Nu te întrebam de asta, de ce s-a întâmplat cu Partenie, vorbi Ileana întorcându-se în mijlocul odăii. Aş fi vrut să ştiu dacă dumneata îl înţelegi întotdeauna când îţi vorbeşte de Timp şi de pântecele balenei şi de noaptea de Sânziene... Sau poate dumitale îşi vorbeşte altfel, adăugă repede apropiindu-se de el. Eu nu-l înţeleg. Ştiu că-şi iubeşte foarte mult soţia. Mi-a spus-o chiar el... Şi atunci, nu înţeleg ce se întâmplă cu el. Nu înţeleg!...

Se opri, şi închise ochii cu un zâmbet îndurerat, încruntându-se totodată. Un fulger verde-roşiatic pâlpâi la fereastră şi puţine clipe în urmă trăsnetul cutremură clădirea. Ca şi cum ar fi aşteptat doar acest semnal, ploaia începu să cadă deodată, grea, plumburie, zgomotoasă, precipitându-se tot mai îndesată, gâfâind. Ileana sări şi închise ferestrele. Apoi îşi căuta nervoasă o ţigară şi şi-o aprinse. Biriş o privi din nou adânc şi oftă.

I

MIRCEA ELIADE

202

— Mi-e foarte drag, începu ea fără să-l privească, şi aş vrea să fim prieteni. Aş vrea s-o cunosc şi pe Ioana, pe soţia lui. Mi-a spus că o iubeşte foarte mult. Aş vrea să-i cunosc mai bine pe amândoi, să fim prieteni. Dar nu izbutesc să-l înţeleg. Câteodată, trec luni de zile fără să-mi dea un semn de viaţă. Apoi, îmi telefonează la miezul nopţii, vine să mă vadă în zori, rămâne ziua întreagă cu mine, nu se mai duce la minister, nu se mai duce acasă...

Şi-mi vorbeşte despre fel de fel de lucruri stranii, pe care nu le înţeleg. îmi place să-l ascult vorbindu-mi despre toate lucrurile acestea, îmi place să-l ascult. Dar aş vrea să înţeleg ce se întâmplă cu el, aş vrea să ştiu ce are de gând să facă, ce-ar vrea să facă, ce-ar vrea să se întâmple...

Se opri, ca să aştepte tunetul. în odaie pâlpâise din nou lumina lunară a fulgerului, apoi ferestrele răsunară

prelung. El închise ochii; se simţea dintr-o dată transpirat şi, instinctiv, îşi strânse gâtlejul. „N-am mai fumat. Azi n-am fumat nici o ţigară. Nu mai poate începe din nou; n-am mai fumat."

— Mi-a spus să-l aştepţi, făcu el deodată. Este tot ce-am înţeles: că te roagă să-l aştepţi...

Ploua acum dezlănţuit, aproape cu furie, şi creanga se zbătea înspăimântată, lovindu-se, deznădăjduită, de geam.

Fulgerele se înteţiseră. La răstimpuri, casa întreagă parcă se cutremura din temelii. Ileana îl privea ca şi cum l-ar fi căutat undeva, în faţa ei, fără să izbutească să-l vadă.

— Mi-a vorbit mult, continuă el cu glas sugrumat, dar n-am prea înţeles, îmi era rău. Fumasem în neştire, aveam ameţeli. Nu-l puteam asculta prea bine. Dar am înţeles un lucru: că te roagă să-l aştepţi...

Ileana îşi prinse tâmplele în palme şi rămase aşa, ascultând vijelia, fără să scoată un cuvânt. El simţi din nou că

se înăbuşă şi respiră adânc. „Ar trebui să plec", îşi spuse. Gâtlejul îi era tot mai fierbinte; parcă începea să aştepte gustul de sânge în cerul gurii. „Ar trebui să plec. Mă înăbuş."

— Am cunoscut pe unul dintre directorii de la minister, vorbi Ileana fără să-şi ridice privirile. Mi-a spus că e cel mai bun negociator pe care-l avem, că are ca nimeni altul simţul realităţilor economice, că, în direcţia aceasta, a acordurilor economice, are geniu. Ar trebui să fie, deci, un om ca toţi oamenii... Şi cu toate acestea nu înţeleg ce vrea!...

— Spunea că se rătăcise în labirint, reîncepu el cu un mare efort. Dar i se păru că aude soneria şi se opri.

— Parcă sună cineva, spuse.

Ileana ascultă mult timp sunetul prelung, metalic, fără să se mişte.

— Nu aştept pe nimeni. O fi vreo prietenă de-a lui tante Alice. O fi prins-o ploaia prin apropiere...

Dar în clipa următoare sări şi alergă precipitată pe coridor. Biriş îşi scoase repede batista şi scuipă. Privi cu spaimă spuma roşietică, apoi mai scuipă de

203

NOAPTEA DE SÂNZIENE

câteva ori şi-şi şterse cu grijă buzele. I se păru că aude glasul lui Ştefan, şi tresări.

— E aici! i se păru că şopteşte Ileana. Biriş! E aici!...

„Să stea ploaia şi plec. Mă ascund într-un gang şi scuip. Trebuie să scuip. Apoi iau o maşină şi mă duc acasă. îmi face coana Viorica un ceai." îl văzu intrând, cu un buchet de lăcrămioare în mână, ud leoarcă, încercând să-şi ridice părul care i se lipea mereu pe frunte.