— Atunci de ce-ai acceptat să te căsătoreşti? îl întrebă Ştefan. Biriş zâmbi lung, visător.
— Nu mă aşteptam să întâlnesc o fată ca ea, ca Theodora. Nu-mi închipuiam că oamenii pe care-i frecventează
mătuşă-mea au asemenea odrasle în familie. Eu credeam că-mi găseşte o bucătăreasă oarecare, o femeie nu prea tânără, grasă şi zdravănă, căreia să nu-i fie teamă de eventualii mei bacili. Cu o asemenea femeie violent carnivoră m-aş fi căsătorit bucuros. Ea i-ar fi ţinut companie mătuşi-mii, ne-ar fi supraalimentat, şi toată lumea ar fi fost mulţumită. Soţia ideală a unui belfer... Dar biata Theodora? Are numai 22 de ani şi a citit pe Rilke, deşi descinde dintr-o familie de vrednici măcelari. Dar cred că a trecut şi pe la ea tuberculoza, ca şi pe la noi. Nu o pot nenoroci...
Se opri, apoi îl măsură pe Ştefan din cap până în picioare, ca şi cum s-ar fi trudit să înţeleagă ce e schimbat în el.
— Dar cu tine ce e, de eşti atât de posomorât? îl întrebă brusc Biriş.
— M-au reintegrat la minister, spuse Ştefan cu un gest de mare plictiseală. De luni mă reîntorc la minister.
Reîncep aceeaşi viaţă. Mă obişnuisem să nu
MIRCEA ELIADE
178
mai fac nimic. Adică, adăugă el zâmbind dintr-o dată, îmi făceam fel de fel de planuri, unele mai frumoase ca altele. Aş fi vrut să mă stabilesc la ţară, ca Anisie, să mă împac cu Timpul...
Se despărţise de Biriş de vreun ceas şi se întorcea alene spre casă, când trecu alergând prin faţa lui un băieţaş cu ziarele de seară. Ştefan îl fluieră şi băiatul se întoarse în goană întinzându-i grăbit foaia. Pe prima pagină văzu anunţul morţii lui Partenie şi, alături, fotografia lui Ioachim Teodorescu, ciuruit de gloanţe, cu revolverul în mână
şi o dungă groasă de sânge prelingându-i-se pe bărbie. Ştefan se opri în mijlocul trotuarului. Când înţelese ce se întâmplase, simţi cum i se înmoaie picioarele şi fotografia lui Ioachim începu să-i tremure în faţa ochilor. Se aşeză pe cea dintâi bancă, răsuflă adânc şi-şi scoase batista, îşi frecă în neştire mâinile în batistă. Transpirase.
Avea mâinile umede, moi, lipicioase.
Rămase aşa multă vreme, fără gânduri. Se trezi deodată în întuneric. Apoi un felinar se aprinse stingher, la câţiva paşi de el. „Acum am fi fost cu toţii la Tokio", îşi spuse. Se ridică brusc şi se îndreptă spre casă. Ioana îl aştepta în hol, cu băiatul jucându-se pe covor în faţa ei.
— Ce ai? îl întrebă ea speriată.
— Sunt foarte obosit, îi spuse.
Trecu în baie şi începu să se spele. îşi frecă în neştire mâinile cu săpun. Se frecă şi pe faţă. în cele din urmă se răzgândi şi dădu drumul la duş. Ioana încercă uşa, dar era încuiată şi atunci bătu de câteva ori.
— Ce e cu tine? îl întrebă ea de mai multe ori.
— Nimic. N-am nimic... Aşteaptă-mă o clipă. M-am simţit obosit. Are să-mi treacă.
Târziu, după ce adormise copilul, Ştefan se apropie de ea şi-i puse mâna pe umăr.
— Am să-ţi dau o veste tristă, spuse. A murit Ciru Partenie.
— Nu se poate! şopti înspăimântată Ioana, şi-şi duse palma la gură, ca şi cum şi-ar fi sugrumat un ţipăt.
— A fost împuşcat din greşeală, continuă Ştefan strângându-şi mâna pe umărul ei. Era cu Ioachim Teodorescu şi l-au împuşcat şi pe el, pe Partenie... Uite, citeşte jurnalul...
O privea citind, îi urmărea ochii holbaţi sorbind rândurile acelea sinistre şi îşi aminti de Japonia, îşi aminti că
luni trebuie să se prezinte la minister. „Câte zile pot rămâne aici? îl întreba Ioachim Teodorescu. Pot rămâne până
luni?..." Luni trebuie să se prezinte la minister. „Să te pregăteşti de plecare, îi spunea secretarul general. Nu se ştie ce va mai fi până la toamnă..." Simţi că Ioana e gata să leşine şi o ajută să se întindă pe canapea. Nu plângea, ea care era gata să plângă oricând.
179
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Biriş a rupt logodna, vorbi el deodată. Nu se mai însoară...
— Te rog, lasă-mă o clipă, şopti Ioana. Numai oclipă...
— Cred că ai înţeles ce s-a întâmplat, continuă Ştefan. Ioachim Teodorescu nu-l cunoştea. L-a confundat cu mine.
Ioana îşi ridică fruntea şi-l privi, înspăimântată, cu palma la gură.
— Din cauza mea l-a împuşcat, continuă Ştefan. L-a confundat cu mine. într-un anumit sens, eu l-am omorât.
VI
Biriş se ridică extenuat de la masa simplă, de brad, pe care o transformase în birou, şi ieşi pe balcon. Soarele se oprise parcă drept în faţa camerei lui, şi totuşi era frig; ninsese cu câteva nopţi mai înainte. Privi mult timp, pe deasupra brazilor, spinările albe ale munţilor. în cele din urmă oftă cu o exasperată resemnare şi se întoarse în cameră. „Va trebui totuşi să-l scriu, îşi spuse. Nu-l mai pot amâna. Azi, mâine, va veni din nou după articol. Va trebui să-l scriu." Şi asta numai pentru că, în ziua când redactorul Farului din Pietroşiţa vizitase Sanatoriul, ca să
scrie un reportaj comandat şi retribuit de „Societatea pentru apărarea împotriva tuberculozei", Biriş discutase cu el despre Partenie. înainte de despărţire, avusese imprudenţa să-i făgăduiască un articol. Se împlinea în curând un an de la moartea lui Ciru Partenie şi Farul Nostru anunţase deja de câteva ori iminenta apariţie a articolului. „Va trebui să-l scriu!" îşi repeta cuvintele acestea de mai multe ori pe zi, dar în faţa hârtiei albe se simţea paralizat.
„Dacă aş aprinde o ţigară, poate ar merge." De câteva săptămâni, îi era aproape imposibil să mai găsească ţigări.
înainte, doctorii, infirmierele îi aduceau uneori ţigări. Dar avusese nenorocul să se înece odată trăgând prea adânc dintr-o ţigară şi tuşea care l-a apucat atunci i-a pricinuit o nouă hemoragie. I s-au confiscat ţigările şi din seara aceea i s-a interzis definitiv fumatul.
„Contez pe dumneavoastră, domnule Biriş", îl implorase redactorul. Era un tânăr inimos, licenţiat în litere şi voia să transforme radical Farul nostru; cum spunea el, voia să facă din foaia săptămânală din Pietroşiţa un focar de cultură pentru ţara întreagă. „Puneţi pe hârtie ce mi-aţi spus acum, şi va fi un articol excepţional, adăugase. Cred că nimeni n-a văzut până acum aşa de clar lucrurile acestea. Puneţi-le pe hârtie!" Biriş îi vorbise despre graba lui Partenie. „Este sigur că Partenie presimţea mai de mult că zilele îi sunt numărate, îi spusese. Asta explică graba lui de a scrie şi de a publica şi totodată setea lui
181
