Ţipetele femeii se auzeau tot mai disperate. Cu un efort, scrâşnind, Vădastra se ridică în picioare. îi întinse lui Ştefan servieta.

__Tineti-o, vă rog, o clipă, spuse cu un glas uscat. Trebuie să mă duc să

scap femeia aia...

Ştefan încercă să se ridice, dar Spiridon îi ţipă, alarmat.

— Să nu vă mişcaţi!... Păziţi bine servieta. Asta e singura noastră avere. Voi să pornească, dar se întoarse şi, trecându-şi mâna prin păr, adăugă:

— ... Ştiţi, de fapt, eu l-am omorât!... L-am îmbrâncit pe scară când îşi făcea neputinţele şi s-a prăvălit până jos, mort... Degeaba îmi spunea doamna Zissu că nu l-am omorât. Ştiu foarte bine: eu l-am îmbrâncit. L-am văzut cum se rostogoleşte. Am luat servieta şi am plecat. Cădeau atâtea bombe încât mă mir cum am scăpat... Dar, ştiţi, ăsta e un secret al nostru. Fiţi, vă rog, foarte discret...

Se întoarse, şi cu o neaşteptată supleţe, începu să alerge spre casa incendiată. Ştefan îşi simţea genunchiul înţepenit. încercă de mai multe ori, fără să reuşească să se urnească. îl văzu pe Vădastra intrând în casă, după ce strigase ceva femeii de la fereastră. Dar, câteva clipe în urmă, îl zări din nou în stradă, printre alţi oameni, apărând şi dispărând în bătaia flăcărilor. Mai făcu o încercare să se ridice, dar durerea care o simţi în genunchi fu atât de puternică, încât căzu în nesimţire, apucând servieta cu pumnul, deznădăjduit, ca şi cum ar fi încercat să se agate de ceva.

Se trezi într-un pat străin. îşi dădu imediat seama că se află într-un spital, îl lovi lumina puternică din sală şi un miros curios de medicamente, care-i răscolea amintirile, fără să le poată identifica undeva cu precizie, în trecut.

— Unde sunt rănit? întrebă el infirmiera.

— Nicăieri. Sunteţi perfect sănătos. V-am ruga chiar să vă îmbrăcaţi... Nu mai avem paturi...

Ştefan se îmbujora. Se ridică în capul oaselor şi simţi în întreg trupul o imensă oboseală.

— Şi cu toate acestea am leşinat, spuse. Am voit să mă scol şi am simţit o durere teribilă în genunchi.

— Probabil că v-aţi lovit căzând, spuse infirmiera.

îi zâmbi şi se depărta. Ştefan îşi plecă repede ochii. Sala era plină de răniţi. Auzea la răstimpuri gemete, oftaturi.

îşi mişcă picioarele şi, deşi vlăguiala stăruia, nu mai simţi nici o durere. începu să se îmbrace grăbit sub cuvertură. Pe marginea patului îşi găsi hainele şi servieta lui Vădastra. Brusc, îşi aminti de întâmplările nopţii şi se tulbură. Ar fi vrut să întrebe ce se întâmplase cu Vădastra, dar îşi de te seama că infirmiera nu avea de unde să

ştie. O altă infirmieră îl conduse într-un birou, unde semnă mai multe hârtii.

MIRCEA ELIADE

248

249

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Aţi avut un noroc fără seamăn, îi spuse funcţionarul privindu-l cu mirare. Ardea totul în jurul dumneavoastră.

Când v-a ridicat ambulanţa, vă credeau grav rănit. A fost imposibil să vă deşepte. Şi mâna vi se încleştase pe servieta asta...

Ştefan roşi din nou, mulţumi şi se pregăti să plece. Dar se întoarse după câţiva paşi.

— N-aţi găsit printre răniţii de pe aceeaşi stradă şi un compatriot de-al meu, Vasilescu-Vădastra?

Funcţionarul îşi consultă metodic fişierul.

— Nu, spuse. Dar, ştiţi, adăugă el fără să-şi ridice ochii, aici nu au adus decât răniţii. Şi nici măcar nu i-au adus pe toţi...

întâlni un taxi foarte aproape de spital şi se duse la Legaţie. Căzuseră multe bombe în vecinătate şi o parte din geamurile Legaţiei erau sparte. Pe Cromwell Road, câteva case fuseseră incendiate. Ultimul etaj al Muzeului de Ştiinţe Naturale fumega încă. Portarul Legaţiei părea, însă, voios. Avea mâinile scrijelite şi pârlite de bombele incendiare pe care le stinsese noaptea întreagă. îi spusese că însărcinatul cu afaceri venise de dimineaţă şi dăduse dispoziţii ca o parte din servicii să fie transferate la Ambasadă, în Belgrave Square. Se afla acolo un adăpost destul de sigur şi destul de încăpător ca să aibă loc toţi membrii Legaţiei. Ştefan urcă în biroul lui ca să-şi claseze dosarele, dar după câteva minute renunţă. Chemă la telefon Belgrave Square. îi răspunse chiar Fotescu, fericit că-i aude glasul. îi purtaseră toţi grija, îi spuse, văzând că nu vine de dimineaţă la Legaţie. Ştefan întrebă dacă

ştie ceva despre Vădastra şi Antim. Nu ştia nimic. Dar până acum Legaţia nu fusese informată de nici o pierdere printre membrii coloniei româneşti.

Coborî, cu servieta lui Antim sub braţ, şi se duse să ia masa la un restaurant din apropiere. în faţa staţiei de metro se opri să-şi cumpere ziarele.

— Asta a fost Blitz în regulă, Sir! îi spuse vânzătorul de ziare şi zâmbi. Dar lui Ştefan i se păru că zâmbeşte cu oarecare efort. Trecu mai departe,

privind feţele oamenilor din jurul lui. Purtau, toţi, urmele nopţii nedormite; arătau parcă mai pământii, cu o mare resemnare în ochi, cu buzele strânse. Restaurantul fusese pe jumătate dărâmat, şi Ştefan simţi deodată că nu-i mai e foame. Intră într-un pub vecin şi ceru un sandvici şi un pahar de bere. Rămase mult timp fără gânduri strângând servieta cu tabloul lui Antim, mestecând în neştire. Apoi se trezi şi începu să citească ziarele. Simţi cum îl cuprinde oboseala şi se ridică cu un efort, plăti şi se îndreptă spre Legaţie. îşi aminti că trebuie să

telegrafieze Ioanei, s-o liniştească.

Pe la ceasurile patru, după ce termină de împachetat arhiva care trebuia transportată în Belgrave Square, nu se mai putu împotrivi ispitei de a dormi şi se plecă pe birou, culcându-şi capul pe braţul drept. O visă pe Ioana, care parcă venise să-l caute la Legaţie şi nu izbutea să intre: portarul îi spunea prin uşă: „Nu mai stă nimeni aici! S-au mutat toţi în Belgrave Square!..." Ioana stăruia, bătea din ce în ce mai tare cu pumnul în uşă: „E urgent! striga ea.

Am venit cu doamna Zissu. Am venit să-l căutăm pe Vădastra..." „în Belgrave Square! în Belgrave Square!", striga portarul.

Simţi că-l zgâlţâie cineva şi, tresărind, se deşteptă. în faţa lui, în lumina cenuşie a amurgului, stătea Iancu Antim.

Ştefan rămase o clipă cu ochii holbaţi, apoi sări speriat în picioare.

— Ştiam eu că tot aici am să te găsesc! spuse Antim.

Şi se aşeză ostenit pe fotoliul din faţa biroului. Ştefan observă că are braţul drept prins într-o eşarfă neagră. Doar după ce-l văzu în fotoliu, bătăile inimii se potoliră, dar în clipa următoare simţi o mare slăbiciune în tot trupul şi se aşeză şi el pe scaun. Antim îşi scoase batista şi-şi şterse cu mare băgare de seamă fruntea. De-abia acum văzu Ştefan că era plin de vânătăi pe faţă şi pe frunte şi avea o mare tăietură sub ochiul drept, care i se prelungea adânc în barbă.

— Colonelul Chabert! iubite domnule Viziru, începu Antim silindu-se să zâmbească.

Dar zâmbetul probabil că-i irita una din tăieturi, căci îşi duse repede batista la colţul gurii şi şi-o apăsă, lung.

— Ce s-a întâmplat?

— Colonelul Chabert! nu-ţi spun! făcu Antim păstrându-şi încă batista la gură. Au crezut c-am murit... M-au găsit pe jumătate mort, cu capul spart!... Şi n-aveam nimic! Absolut nimic.

Se opri, şi cu mare grijă îşi trecu din nou batista pe frunte.

— Tâlharul de Spiridon m-a îmbrâncit! spuse. L-am simţit eu de mult că mă urmăreşte... Şi acolo, în capul scării, l-am văzut cum se pregăteşte să mă îmbrâncească. M-am lăsat moale şi am căzut... Nu mai credeam că am să scap! Dar bun e Dumnezeu... şi când are omul zile!... Iată că am scăpat! Pedeapsa lui Dumnezeu! Că acum nu-mi mai scapă Spiridon! Acum am dovadă! Ocna are să-l mănânce! Şi tabloul tot n-are să-l poată vinde. Că eu am şi anunţat poliţia că mi l-a furat. Şi am venit aici ca să anunţaţi şi dumneavoastră. Şi să mă pun sub protecţia dumneavoastră. Că criminalul e în stare să încerce din nou să mă omoare!...

— L-am întâlnit azi-noapte, spuse Ştefan.

Antim ridică brusc capul şi-l privi cu o înspăimântată intensitate.

— Avea tabloul la el? întrebă repede.

^a' spuse Ştefan ridicându-se de la birou şi îndreptându-se către colţul n Unde îşi depozitase partea din arhivă ce trebuia evacuată. Mi l-a dat mie

MIRCEA ELIADE

250