care săreau cu procente scurte floricelele. „Mi-e sete!", spunea el întruna, şi simţea cum lacrimile îi curgeau sărate, prăfuite, pe amândoi obrajii. „Dă-i, Mitică, o limonada! făcu coana Viorica întor-cându-şi mânioasă
umbreluţa roz. Că dacă ştiam aşa, nu-l mai luam cu noi!..." Nea Mitică îl smuci, grăbind pasul, făcându-şi anevoie loc prin mulţime şi se opri în faţa unei dughene. Cineva îi întinse un pahar mare cu limonada roşie.
Apucă paharul cu amândouă mâinile şi-şi dădu capul pe spate. Şi rămase fascinat, privind-o: fata aceea neînchipuit de frumoasă, cu ochii verzi-albaştri, cu dinţii foarte albi, îi zâmbea. Niciodată nu-i zâmbise cineva cu atâta dragoste. „Băieţaşule! îi spunea ea, maimuţoiule!..." Auzea gâlgâiul limonadei, simţea cum i se preling şiroaiele în colţul gurii şi o auzea mereu pe ea: „Maimuţoiule! maimuţoiule!..."
— Să mă duc să-ţi aduc o maşină! spuse Ştefan când îl văzu că intră în salon.
— Nu e nevoie, mă simt mai bine. Mă simt mult mai bine acum... Tăcură toţi trei, ascultând vijelia.
— Ştiu acum cu cine seamănă Ileana, spuse deodată rezemându-se de speteaza fotoliului şi încercând să
zâmbească.
— De ce nu vrei să rămâi? îl întrebă ea cu o privire rugătoare, deznădăjduită. Iţi dau un alcool... Sau dacă vrei îţi fac un ceai...
— Ştiu cu cine seamănă, repetă cu acelaşi zâmbet istovit. îmi pare foarte bine că am aflat cu cine seamănă...
Aveam patru ani; a fost singura mea dragoste împărtăşită. Am privit-o, cred, o jumătate de minut. Credeam că n-am s-o mai uit niciodată. O uitasem...
Ileana îl privea cu aceeaşi uitătură stranie, ca şi cum nu l-ar fi văzut. Ştefan rămăsese încurcat în mijlocul camerei.
— E mai bine că nu i-ai spus nimic, începu el deodată.
— I-am spus doar că te pierduseşi în labirint, îl întrerupse cu un gest de nerăbdare.
Simţise din nou că se înăbuşă, că nu mai are aer, şi întinse mâna Ilenei.
— îmi pare rău..., şopti ea.
— Ai fost marea mea dragoste din copilărie, îi spuse el. Singurul suflet care am simţit că mă iubeşte cu adevărat...
Ea îi zâmbi, vinovată. De-abia când ajunse în stradă îndrăzni din nou să respire adânc, până în fundul pieptului.
Dar se refugie repede într-un gang. începuse grindina. Ar fi vrut să scuipe, dar îi era ruşine; în gang se mai aflau câţiva trecători. îşi scoase atunci batista udă din buzunar şi şi-o apăsă în neştire pe gură.
în vara aceea, a plecat pentru o lună la Casa de odihnă a profesorilor secundari de la Comarnic. Venea pentru a treia oară, dar de data aceasta urmă întru totul regimul prescris de doctor. „Problema e simplă, îşi spunea.
Trebuie să mă reîntorc, pentru un anumit timp, la condiţia de larvă. Să renunţ la activităţile şi cheltuiala de energie care incumbă adultului, să mă supraalimentez şi să dorm cât pot mai mult." Revenea totuşi, necontenit, asupra imaginii Cătălinei: în combinezon, fără ciorapi, cu o mână pe piept: „Rămâi, te rog... Când ai să ai plăcere, vino, eu te aştept!..."
Izbutise s-o revadă din ce în ce mai rar. Dar lupta, în fiecare seară, cu ispita de a se duce s-o vadă. Ca să fie sigur că va rezista, se dezbrăca de îndată ce apunea soarele şi se aşeza în pat. Doamna Porumbache venea şi-i ţinea de urât, aducându-şi ibricul cu cafea, sau când era foarte cald, căldarea în care pusese la gheaţă o stică de vin şi un sifon. O privea cum soarbe din cafea, povestindu-i. O privea mai ales cum trage oftând din ţigară. Uneori, o ruga să-l lase să-i aprindă el ţigara, şi aspira cu voluptate şi cu foarte mare grijă primul fum. „Nu am nimic, îşi repeta mereu, doar am fumat prea mult. Problema e simplă: regresiunea în starea de larvă." Doamna Porumbache îi povestea, până târziu nopţile, şi el asculta fascinat, toate întâmplările acelea pe care le cunoştea de mult, până în cele mai mici amănunte, întâmplări despre oameni pe care nu-i întâlnise, sau pe care îi zărise doar în treacăt, şi într-un timp când nu mai erau decât bietele lor umbre. „Nu l-ai cunoscut pe finul Lică şi pe Fănel, pe frate-su, când aveau ei «Grădina Veseliei»", începea doamna Porumbache. Ştia tot ce va urma: cum a venit odată Miţa Biciclista cu toate fetele de la şantan şi a cerut să se scoale mahalagiii ca să poată dansa ele pe mese, printre talerele cu fripturi şi paharele pline cu vin, şi a pus rămăşag că nici un singur pahar nu va fi răsturnat. Doamna Porumbache se oprea, îşi umplea paharul, apoi aşeza oftând sticla în căldare. El aştepta nerăbdător, deşi ştia ce va urma: una dintre fete a alunecat pe masă, şi cineva a sărit atunci s-o prindă în braţe, iar toţi mahalagiii s-au repezit la fete să le sărute, şi s-a făcut o învălmăşeală de-a rămas de pomină, căci fetele veniseră cu ofiţerii după
ele, şi unul, un locotenent a tras un foc de revolver în aer, dar lumea a crezut că trag ofiţerii, şi femeile au început să ţipe şi încercau să sară gardurile grădinii, dar se împiedicau în rochiile lor lungi. Atunci s-a auzit răcnetul lui finu' Lică: „Cine a tras cu pistolul, mă?..."
Dar nu avea întotdeauna destulă voinţă ca să se dezbrace, să se urce în pat şi s-o cheme pe coana Viorica să-i ţină
de urât. îl apuca un fel de febră de nerăbdare, îndată ce apunea soarele, şi atunci se bărbierea, îşi schimba cămaşa şi pornea, încruntat, grăbit, cu deznădejde, spre Cătălina. Uneori nu o găsea acasă, şi o aştepta plimbându-se pe trotuar, fumând ţigară de la ţigară, sau rezemat de un zid, o aştepta până o zărea apropiindu-se, cu Bibicescu, la un pas în urma ei, cu capul plecat, cu părul căzându-i peste obraji. — Ce mai faci, MIRCEA ELIADE
206
Ştefănescule? îi striga ea. — Mă întorceam spre casă şi am trecut să văd ce mai faci, minţea el. Când o găsea singură, parcă aşteptându-l, i se părea mai greu de îndurat prezenţa ei, privirile ei, mai ales, care-l cercetau
răbdătoare, pe îndelete, până ce, exasperat, începea să-i vorbească, mărturisindu-i cu un glas coborât, înfierbântat, cum se gândea la ea, înainte, cât de mult o dorea, ce planuri îşi făcea despre viaţa lor împreună, cum îşi închipuia el dragostea lor; îi vorbea aşa până se simţea golit de sânge, istovit, şi atunci se ridica din fotoliu şi se îndrepta spre uşă. Cătălina îl urmărea, tăcută, cu privirea. — Când vrei, îi spunea ea văzându-l că pune mâna pe clanţă, când îţi face plăcere, vino. Eu te aştept mereu. în loc să te duci... ştii tu unde, mai bine vino la mine.
Cel puţin poţi fi sigur că n-ai să te îmbolnăveşti...
„Problema e simplă", îşi repeta el necontenit, cu încăpăţânare, la Comarnic. Nu legase nici o prietenie cu ceilalţi colegi şi-şi petrecea aproape tot timpul întins pe chaise-longue, în parc, dormind sau prefăcându-se că doarme.
îşi adusese câteva cărţi, dar parcă i-ar fi fost frică să le citească. Aşa se întâmplase cu cinci ani înainte, în 1934, când venise pentru întâia oară la Casa de odihnă: citea, întins pe chaise-longue, când s-a apropiat de el o profesoară din Moldova. — Ce citiţi cu atâta interes, domnule Biriş? îl întrebase ea. Apoi s-au împrietenit şi-şi împrumutau unul altuia cărţile. Nopţile, se plimbau împreună. A uitat de regim, în acel an, nu s-a ţinut deloc de cură şi s-a întors mai obosit şi tot atât de slab. De data aceasta, se încăpăţânase să reintegreze starea de larvă.
într-o zi, primi în plicul trimis de doamna Porumbache de la Bucureşti, un ordin de concentrare. înapoie ordinul la regiment, împreună cu un certificat medical, dar câteva zile în urmă primi un alt ordin: să se prezinte la Spitalul Militar din Braşov. Plecă chiar a doua zi, plictisit, enervat că i se ştirbeşte luna de odihnă. Credea că va fi examinat imediat, dar comisia se întrunea abia peste trei zile, şi a fost internat la Spitalul Militar. I se dădu o odaie sinistră, mirosind a creolină şi acid fenic, cu ferestrele fumurii, cu clanţele de la uşi înfăşurate în cârpe îmbibate în soluţie de sublimat; ca să se dezinfecteze, îi explică sanitarul. Nu înţelegea de ce, dar avea certitudinea că în acea cameră, pe acelaşi pat pe care zăcea el, murise de curând un soldat, unul dintre acei ţărani chemaţi la concentrare din toate colţurile ţării, unul dintre aţâţi care aşteptau nopţile în gări, dormind cu capul pe genunchi, să le sosească trenul care să-i poarte la regimentele lor. Nu venea să-l vadă aproape nimeni. „Fără
îndoială, îşi spuse, oamenii sunt încă sub impresia penibilă a acelui cadavru descoperit într-o dimineaţă în patul meu."
Apoi fu chemat la examenul radiografie. îşi scoase cămaşa şi aştepta, pe întuneric, alături de alţi câţiva soldaţi, care tremurau la răstimpuri, ca zgâlţâiţi de friguri.
207
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Biriş Petre! se auzi strigat din întuneric.
Se apropie bâjbâind de medicul militar şi se lăsă condus în dreptul aparatului. Ştia tot ce va urma: Respiră!
respiră adânc! tuşeşte!...
— Ce meserie? întrebă medicul.
— Profesor secundar, răspunse supus Biriş.
