Către miezul nopţii, cineva începuse să urle. Nu îndrăznise nimeni să coboare din pat şi să vadă ce se întâmplă.

împietriseră toţi, aşteptând. Dar urletele au amuţit deodată şi omul a readormit. Numai Antim n-a mai putut închide ochii.

— E nebun! murmura. E nebun de legat!...

îşi dăduseră întâlnire la gară la ora cinci. Ştefan l-a aşteptat acolo, pe peron, o jumătate de ceas. Se dăduse între timp alarma şi cum Antim nu mai sosea, şi-a închipuit că-i fusese teamă să traverseze oraşul sub bombardament şi că renunţase să mai plece în acea seară. S-a urcat în trenul următor. Călătorea pentru întâia oară în timpul unui atac aerian şi nu se simţi pe deplin liniştit decât după ce trecu de Uxbridge.

A doua zi află că Antim plecase din Belgrave Square către ora patru, într-un taxi. Câteva ceasuri în urmă se telefonase la Ambasadă ca să se anunţe că fusese găsit mort într-o sală de aşteptare din Paddington Station.

Avusese o sincopă. A fost îngropat în seara următoare.

Ştefan îşi stinse ţigara. „Nu i-a fost dat să ajungă la Oxford", şopti ca să-şi alunge gândurile. închise ochii. „E

revoluţie; s-au răsculat Gărzile de Fier." Aşa cum prevestise Antim: „Ăştia au să facă revoluţie, spunea, ăştia au să-l omoare pe general." Când l-au înmormântat, începuse să plouă. Veniseră patru cimitir: căpitanul, bucătarul, el şi Fotescu. însărcinatul cu afaceri trimisese 0 coroană: „Amintire scumpului nostru compatriot". Ar fi vrut să

vină şi el, spunea, dar era chemat la Foreign Office. Când s-au întors de la cimitir, în MIRCEA ELIADE

254

maşina lui Fotescu, ploaia se înteţise. L-au lăsat la gară. Până la Oxford, privise ploaia măruntă şi rece bătând molcom în geamurile vagonului. Ploaia l-a întovărăşit pretutindeni în zilele următoare. Cerul, cenuşiu şi aspru, parcă se apropiase şi mai mult de pământ. Mirosea a frunze veştede şi toate lucrurile erau umede. Octombrie.

Se deşteptă la şase. La şapte, pleca din faţa hotelului maşina aeroportului. Când au pornit, era încă întuneric afară. Se suiră în maşina două femei şi câţiva bărbaţi. Lângă el se aşezase un ofiţer, cu aerul absent, care fuma întruna, fără să privească nicăieri. Maşina trecea pe străzi străjuite de ruine, printre care mijea lumina murdară a zorilor. Când se lumină de-a binelea, începu să plouă. Camioneta vira brusc şi se opri în faţa unei bariere din sârmă ghimpată. Din ghereta de ciment înainta, ferindu-se de băltoace, o santinelă. Trase deoparte bariera şi camioneta pătrunse pe aerodrom.

Doi soldaţi în mantii de ploaie coborâră bagajele. Pasagerii au fost conduşi într-o clădire cenuşie. Ofiţerul îi urmă tăcut. Controlul şi plata bagajelor se făcu repede. Apoi trecură la controlul paşapoartelor. Ştefan fusese lăsat la urmă. Cu servieta lângă el, aştepta. După un sfert de ceas, un soldat îi strigă numele. în birou se afla ofiţerul din maşină şi încă un funcţionar civil. I-au cerut hârtiile şi le-au examinat, pe rând, cu mare atenţie. Apoi, fără să-şi ridice privirile, ofiţerul îl întrebă ce misiune a avut la Londra.

— Nu sunteţi trecut în lista corpului diplomatic, spuse.

îi întinse lista şi Ştefan parcurse numele funcţionarilor Legaţiei României. Al lui nu era.

— Portmoneul dumneavoastră, vă rog, spuse ofiţerul.

îl desfăcu, scoase toate hârtiile, numără bancnotele, apoi trecu totul funcţionarului de lângă el. Ştefan privea toate acestea cu un început de teamă, îşi aminti, fulgerător, de Prefectura Poliţiei. Se întrebă dacă nu cumva i-o fi rămas în portmoneu vreo însemnare sau vreun nume, care să poată părea suspect.

— Mai aveţi altceva prin buzunare? întrebă ofiţerul.

Ştefan începu să se caute şi scoase tot ce avea. Scoase şi batista, dar voi s-o pună repede în buzunar.

— Lăsaţi-o, vă rog, spuse ofiţerul. Care sunt cheile de la valizele dumneavoastră? Controlul se face alături...

„Ministrul a avut dreptate: e din cauza lui Duma!...", îi fulgeră prin minte. Ofiţerul aşeză toate obiectele într-un coşuleţ, afară de un pachet început de ţigări pe care-l lăsă pe birou, şi sună. Intră un soldat, se apropie de birou şi luă coşul. Funcţionarul în civil cerceta cu mare atenţie fiecare hârtiuţă din portmoneu. Câteva cărţi de vizită pe care erau însemnări le aşezase deoparte. - O să vi se facă percheziţie corporală, spuse ofiţerul ridicându-se.

255

NOAPTEA DE SÂNZIENE

Ştefan se îmbujora. E adevărat, ministrul îl prevenise: era suspect.

— Credeam că faptul de a poseda un paşaport diplomatic şi de a fi fost în misiune...

Dar ofiţerul nu-l lăsă să termine.

— Guvernul dumneavoastră se poartă mai rău, spuse apropiindu-se de uşă. Gazetarii noştri au fost arestaţi de poliţia legionară, bătuţi şi schingiuiţi. Gestapoul de la Ploieşti i-a scos dinţii corespondentului unui ziar...

— Dar asta a făcut-o Gestapoul, îl întrerupse Ştefan ridicând deodată tonul.

— Totuna e, spuse ofiţerul închizând uşa în urma lui.

Funcţionarul în civil îi ceru haina. Apoi sună; intră un tânăr, cu ochii mărunţi şi cenuşii. Luă haina şi se apropie de fereastră. începu să o pipăie încet, cu pricepere, purtându-şi degetele pe fiecare cusătură. Funcţionarul îi examina în acest timp vesta. Intră un al treilea, care îi ceru pantofii şi se retrase cu ei într-un colţ. într-un sfert de ceas, Ştefan rămăsese gol. Se aşeză pe scaun, neîndrăznind să se simtă umilit. „Ar fi trebuit să mă aştept la asta.

E din cauza lui Duma." Ministrul îl prevenise. întinse mâna să-şi ia din pachetul lăsat pe birou o ţigară.

— Ce voiţi? întrebă sever funcţionarul.

— O ţigară.

îi scoase chiar el ţigara din pachet, apoi îi întinse chibritul aprins.

— Mulţumesc, spuse Ştefan.

Funcţionarul clătină din cap şi se reîntoarse la lucrul lui.

în acea duminică de noiembrie, se trezise repetând de mai multe ori un nume: Mihai Duma. Era sigur că îl auzise cândva, dar nu izbutea să-şi amintească în ce împrejurare. După vreun ceas de eforturi, renunţase să mai caute şi coborîse. Era întunecat; începuse să plouă. îşi strânsese macferlanul înjurai gâtului şi se îndreptase cu pasul repede către râu. Cunoştea un loc care îi plăcea mult; râul trecea acolo într-o pădure. Un vaporaş încremenise lângă mal, pustiu, vetust, ca o relicvă dintr-o altă lume. Anglia dinainte de 10 mai 1940. O viaţă pe care nu o

cunoscuse, pe care o îndrăgise numai din cărţi. Pe drum, ploaia se înteţise. Era cu capul gol şi căută un loc unde să se adăpostească. Trecea prin faţa unui parc în care desluşise corturi şi câteva camioane camuflate. Ştia că sunt trupele destinate să apere teritoriul de cele dintâi valuri de paraşutişti, şi grăbi pasul. Orice român e suspect.

Grăbi şi mai mult pasul până ce ajunse în faţa unei case care avea, la poarta dinspre şosea, un soi de acoperiş sub care se putea adăposti. îşi aprinse o ţigară. Gardul de fier care împrejmuia curtea fusese scos şi dăruit industriei de război, ca şi toate grilajele din Oxford, de altfel. „Mihai Duma, îşi aminti el deodată, este cineva de care îi vorbise Biriş." Dar nu izbuti să-şi amintească mai mult şi se întoarse acasă iritat, cu fruntea plecată, prin ploaie.

La „Oxoniensis" îl aştepta dejunul:

MIRCEA ELIADE

256

o sardea pe o frunză de salată, o felie de limbă afumată, o bucată de pâine, doi pesmeţi şi o ceaşcă cu compot.

Mancă grăbit şi se sui repede în camera lui. Introduse un shilling în radiatorul electric şi-l trase aproape de birou, ca să-şi dezmorţească picioarele. Apoi luase la întâmplare o carte şi-o deschise la mijloc. Târziu, îi privise titlul să vadă ce citeşte; era un volum de critici literare ale Virginiei Woolf. De Mihai Duma îi vorbise Biriş în noaptea... „Am fost la unul, Mihai Duma, tocmai la Cotroceni..." Simţi că începe să i se facă frig.

— Am avut totuşi o misiune oficială! începu el deodată. Nu prea văd deosebirea între Gestapou şi dumneavoastră, marea democraţie...

Unul dintre poliţişti, care-i cerceta, în dreptul ferestrei, cămaşa, întoarse încet capul şi zâmbi. Gol, cu mucul de ţigară între degete, Ştefan i se păru mai ridicol aşa cum încercase să se ridice, indignat de pe scaun.

— Noi n-o să vă scoatem dinţii, spuse el placid.

„Am întâlnit un om interesant! spusese Biriş în acea noapte. Unul, Mihai Duma." în dimineaţa următoare, la Legaţie, se hotărâse deodată să-i telegrafieze. îşi dădea seama că e imprudent, dar simţea că nu se va linişti decât după ce va primi răspunsul lui Biriş. „Rog comunică telegrafic amănunte precise despre Mihai Duma. Stop.

Interesat cel mai mare grad acest om. Stop. Amiciţie Ştefan." începuse să cifreze telegrama în cifrul Ministerului Economiei, dar îşi amintise deodată că cifrul e perimat de câteva luni. Ar fi trebuit să-l roage pe Fotescu, sau pe consilierul de Legaţie. Şovăise multă vreme, apoi coborî chiar el şi duse telegrama la poştă. A treia zi primise răspunsul: „Omul lipsit de interes. Stop. încetat de mult orice legătură cu el. Stop. Fericit totuşi de semnul de viaţă pe care mi l-ai dat. Stop. Amiciţie Petre".

Un poliţist îi întinsese cămaşa. O luă, fără să mulţumească, şi şi-o trase repede peste cap. îi era mai puţin frig şi se simţea mai puţin ruşinat, dar continua să se simtă ridicol. în seara aceea fusese invitat la masă de însărcinatul cu afaceri, care-şi închiriase mai de mult o vilă în apropiere de Oxford. L-a luat cu el cu maşina. Curând după ce trecură de Uxbridge începuse să se lase ceaţa şi maşina îşi încetini viteza. Ştefan aduse vorba de Rubensul lui Antim, dispărut în gara Paddington după ce fusese salvat prin atâtea peripeţii.