210
— Era prea multă lume, începu ea scoţându-şi pantofii plini de praf, şi se-nghesuiau care mai de care. N-am apucat să-i văd; doar ce le-am zărit, la unii, picioarele.
Apoi, pe la mijlocul lui octombrie, a plecat la Moroeni. A ajuns la Pietroşiţa aproape de apusul soarelui. Când maşina a început să urce prin pădurea din jurul Sanatoriului, simţi deodată o nemaicunoscută poftă de a trăi, o fericire fără nume de a fi viu. Maşina înainta încet printre brazi şi pe sub fagii şi mestecenii cu frunzele galbene şi din toate părţile izbucnea mirosul aspru, îmbătător, al muntelui. Sus, îl întâmpină pe neaşteptate Sanatoriul.
Era o imensă clădire în formă de semicerc, cu terasele către miazăzi, deschise deasupra pădurii. Camera lui era la etajul al V-lea, în blocul din centrul clădirii. De pe terasă, se vedeau până foarte departe, coamele munţilor, viorii la căderea serii.
Se trezi, totuşi, în noaptea aceea, de mai multe ori. îşi amintise, în somn, că în câteva zile va fi 19 octombrie şi se trezi îngrijorat, gândindu-se la Cătălina. N-o mai văzuse deloc în ultimul timp; el zăcuse tot timpul, iar doamna Porumbache îl ameninţase că dacă vine Cătălina o dă afară din casă. „Târfa aia te-a nenorocit, ea ţi-a mâncat tinereţele. Să n-o prind pe-aci, c-o dau afară!..." „Vorbeşte mai încet, îi spunea el, că poate vine Bibicescu; şi ştii, e iubita lui, trăieşte de câţiva ani cu Bibicescu..." Doamna Porumbache îl privea lung, apoi începea să plângă şi-şi ducea moale, istovită, şorţul la ochi. El o asculta cum plânge, înfundat, sugrumându-şi suspinele, şi zâmbea închizând încet ochii. „Tot la ea se gândeşte, Aneto, izbucnea deodată doamna Porumbache, tot la târfa aia!
Surioară! ce băiat mi-ai lăsat tu mie, şi uite ce-a ajuns; că scuipă sânge, dar pe curvă tot n-o uită!..." El deschidea ochii, îşi oprea privirile pe aceeaşi pată umedă, fumurie, din tavan. „Vorbeşte mai încet, spunea, că poate vine Bibicescu. E iubita lui Bibicescu..."
Dar Bibicescu venea arareori şi numai în treacăt, la căderea serii. Era întotdeauna plictisit, absent, preocupat, şi se plimba necontenit în cameră, cu mâinile în buzunar. — Ce mai spui? întreba el din când în când, oprindu-se brusc lângă fereastră, cât mai departe de pat. Cum te mai simţi — Bine, răspundea. Voi ce mai faceţi? —
Mâncăm cu conu' Mişu, diseară. Â-propos, îşi amintea deodată Bibicescu, m-a întrebat conu' Mişu de tine, dacă
ai nevoie de ceva. Poate ai nevoie de ceva bani... — Nu, eu n-am nevoie. Plec la sanatoriu. Poate coana Viorica are nevoie. întreab-o pe ea... Bibicescu începea din nou să se plimbe, uitându-se la răstimpuri la ceas. — Dar el, conu' Mişu, de ce nu vine? îl întreba. — Păi, nu ţi-am spus? se oprea Bibicescu în mijlocul camerei, întorcând brusc capul către el. O păzeşte tot timpul. Nu se mai mişcă de lângă ea. O ia în primire de dimineaţă. O aşteaptă
cu maşina la poartă şi n-o mai scapă din ochi toată ziua...
211
NOAPTEA DE SÂNZIENE
„Se apropie 19 octombrie, înţelegea el, de aceea o păzeşte. Se apropie 19 octombrie", îşi amintise trezindu-se în noaptea aceea la sanatoriu. Se simţea transpirat, dar nu îndrăznise să cheme infirmiera. îşi şterse cu mâneca pijamalei broboanele de sudoare de pe frunte. A doua zi, deşteptându-se, întâlni cu mirare munţii şi pădurea în faţa ochilor, pe fereastra deschisă, şi i se păru că se trezeşte dintr-un vis străin, în care se rătăcise din întâmplare.
Rămase nemişcat, respirând adânc aerul tare al muntelui. în cameră mai erau două paturi, goale. „Probabil că au murit înainte de venirea mea", îşi spuse el înseninându-se.
Când auzi clopotul pentru dejun, Biriş răsuflă uşurat. îşi strânse hârtiile de pe masă, le ascunse în mapă şi ieşi din nou pe terasă. Soarele se înălţase. Câţiva nori fumurii pluteau leneşi deasupra muntelui. „Am să-i scriu chiar astăzi, îşi spuse, am să-i scriu că mi s-a interzis orice efort intelectual, că mi se va face o nouă operaţie." Dar îşi dădu repede seama că redactorul Farului Nostru nu-l va putea crede; aflase, deja, că i se făcuse operaţia de thoracoplastie astă-iarnă, când i se scoseseră două coaste. „Am să-i spun că sunt obosit. Sau, poate, am să scriu despre altceva; am să scriu despre Priveghiul."
într-o duminică umedă şi ploioasă de februarie, venise să-l vadă Ştefan. Venise cu maşina unui prieten. Rămăsese o clipă, şovăind, în prag. „Nu mai mă recunoaşte", înţelese Biriş, şi zâmbi. — Te-ai îngrăşat, îi spuse Ştefan, arăţi foarte bine. El ştia cum arată; se privea de mai multe ori pe zi în oglindă şi se urmărea cum se schimbă. Obrajii păreau acum umflaţi în pripă, oarecum artificial, şi când râdea, bărbia i se îngroşa ca o guşă. Ştia, de asemenea, cât de mult chelise în ultimele luni. — Te-ai îngrăşat, repetă Ştefan. Apoi, după o clipă, adăugă: — E şi Cătălina cu mine. A rămas jos, în hol. întreabă dacă poţi s-o primeşti şi pe ea.
Cătălina intră câteva clipe în urmă. — N-am avut răbdare să aştept, spuse. Ştiam că ai să mă primeşti. I se păru schimbată, întinerită. — Ce frumos e la tine! exclamă şi se apropie de terasă. începuse să plouă mărunt şi munţii erau ascunşi în ceaţă. Cătălina privea peste pădure, respirând adânc.
„E cu Ştefănescu", îşi spuse el, şi începu să râdă. Ştefan zâmbi, puţin încurcat.
— Mă gândeam la Cătălina, vorbi deodată. Mă întrebam dacă l-o fi întâlnit pe Ştefănescu...
— L-am întâlnit, spuse Cătălina, întorcându-se de la fereastră şi aşezându-se pe marginea patului. Dar nu erai tu.
Nu semăna cu tine...
— Muntele e frumos întotdeauna, începu stingherit Ştefan, e frumos şi când plouă, şi când e ceaţă. Am stat cinci luni în munţii Maramureşului.
Biriş îşi băgă mâna sub saltea şi trase o tabacheră ieftină, soldăţească, de tablă.
— Are să-ţi facă rău, spuse Cătălina privindu-l în ochi.
MIRCEA ELIADE
212
— ... Am fost concentrat acolo, în munţii Maramureşului, continuă Ştefan. Când îşi aprinse ţigara, observă că-i tremură puţin mâna şi se enervă.
Cătălina continua să-l privească; parcă nu l-ar fi ascultat nici ea pe Ştefan, vorbindu-le, când mai domol, când mai însufleţit, despre munţii Maramureşului. Era lângă el şi nu-i venea să creadă; parcă n-ar mai fi fost ea.
întinerise, se schimbase. „Din cauza lui Ştefănescu", înţelese, şi începu deodată să râdă. Ştefan tăcu, şi-l privi adânc, nedumerit.
— De ce râzi? îl întrebă.
îşi trecu mâna pe gură, peste obraz, ca să-şi potolească râsul. Cătălina îi luă ţigara dintre degete şi, ridicându-se, se îndreptă spre terasă şi o strivi pe ciment. „Nici măcar n-am fost curios să aflu ce s-a întâmplat la 19 octombrie, îşi aminti el încă o dată. N-o mai iubesc, n-o mai doresc. Poate să facă ce vrea, să se culce cu cine vrea. M-am vindecat. E aici, lângă mine, şi parcă nici n-ar fi."
— Parcă acum seamănă şi mai mult cu Partenie, vorbi deodată Cătălina reaşezându-se pe marginea patului.
Biriş îşi opri privirea asupra lui Ştefan; nu părea tulburat. Rămăsese în mijlocul camerei, aşteptând parcă să
continue.
— Era mai puţin frumos ca el, dar era mai orgolios, continuă Cătălina cu un glas depărtat, ca şi cum nu s-ar fi adresat nici unuia dintre ei. Era foarte orgolios. Nu s-a consolat niciodată că l-a părăsit logodnica.
— Dar tu, când l-ai cunoscut? întrebă cu un glas sugrumat.
Simţise cum tot sângele îi năvăleşte deodată în obraji. Vru să bage din nou mâna sub saltea, să-şi scoată
tabachera, dar Cătălina se plecă spre el şi-i prinse braţul. Apoi îl trase încet către ea şi-i aşeză întreg braţul pe pulpele ei. „Când vei avea plăcere, vino. Eu te aştept în fiecare seară."
— Tu când l-ai cunoscut? reîncepu el stăpânindu-se. Nu mi-ai vorbit niciodată de el, nu mi-ai spus că l-ai cunoscut.
Cătălina îl privi cu o mare blândeţe şi-i zâmbi.
