Şi-mi vorbeşte despre fel de fel de lucruri stranii, pe care nu le înţeleg. îmi place să-l ascult vorbindu-mi despre toate lucrurile acestea, îmi place să-l ascult. Dar aş vrea să înţeleg ce se întâmplă cu el, aş vrea să ştiu ce are de gând să facă, ce-ar vrea să facă, ce-ar vrea să se întâmple...
Se opri, ca să aştepte tunetul. în odaie pâlpâise din nou lumina lunară a fulgerului, apoi ferestrele răsunară
prelung. El închise ochii; se simţea dintr-o dată transpirat şi, instinctiv, îşi strânse gâtlejul. „N-am mai fumat. Azi n-am fumat nici o ţigară. Nu mai poate începe din nou; n-am mai fumat."
— Mi-a spus să-l aştepţi, făcu el deodată. Este tot ce-am înţeles: că te roagă să-l aştepţi...
Ploua acum dezlănţuit, aproape cu furie, şi creanga se zbătea înspăimântată, lovindu-se, deznădăjduită, de geam.
Fulgerele se înteţiseră. La răstimpuri, casa întreagă parcă se cutremura din temelii. Ileana îl privea ca şi cum l-ar fi căutat undeva, în faţa ei, fără să izbutească să-l vadă.
— Mi-a vorbit mult, continuă el cu glas sugrumat, dar n-am prea înţeles, îmi era rău. Fumasem în neştire, aveam ameţeli. Nu-l puteam asculta prea bine. Dar am înţeles un lucru: că te roagă să-l aştepţi...
Ileana îşi prinse tâmplele în palme şi rămase aşa, ascultând vijelia, fără să scoată un cuvânt. El simţi din nou că
se înăbuşă şi respiră adânc. „Ar trebui să plec", îşi spuse. Gâtlejul îi era tot mai fierbinte; parcă începea să aştepte gustul de sânge în cerul gurii. „Ar trebui să plec. Mă înăbuş."
— Am cunoscut pe unul dintre directorii de la minister, vorbi Ileana fără să-şi ridice privirile. Mi-a spus că e cel mai bun negociator pe care-l avem, că are ca nimeni altul simţul realităţilor economice, că, în direcţia aceasta, a acordurilor economice, are geniu. Ar trebui să fie, deci, un om ca toţi oamenii... Şi cu toate acestea nu înţeleg ce vrea!...
— Spunea că se rătăcise în labirint, reîncepu el cu un mare efort. Dar i se păru că aude soneria şi se opri.
— Parcă sună cineva, spuse.
Ileana ascultă mult timp sunetul prelung, metalic, fără să se mişte.
— Nu aştept pe nimeni. O fi vreo prietenă de-a lui tante Alice. O fi prins-o ploaia prin apropiere...
Dar în clipa următoare sări şi alergă precipitată pe coridor. Biriş îşi scoase repede batista şi scuipă. Privi cu spaimă spuma roşietică, apoi mai scuipă de
203
NOAPTEA DE SÂNZIENE
câteva ori şi-şi şterse cu grijă buzele. I se păru că aude glasul lui Ştefan, şi tresări.
— E aici! i se păru că şopteşte Ileana. Biriş! E aici!...
„Să stea ploaia şi plec. Mă ascund într-un gang şi scuip. Trebuie să scuip. Apoi iau o maşină şi mă duc acasă. îmi face coana Viorica un ceai." îl văzu intrând, cu un buchet de lăcrămioare în mână, ud leoarcă, încercând să-şi ridice părul care i se lipea mereu pe frunte.
— Am fugit tot timpul prin ploaie, spuse.
Ileana îl privea lung, zâmbind, cu mâinile la spate. în cele din urmă îi luă bucheţelul de lăcrămioare.
— Mi l-ai adus mie? îl întrebă.
Ştefan răsufla greu, adânc, privind cu un zâmbet vinovat şiroaiele ce se scurgeau pe covor. Nu mai îndrăznea să
se mişte.
— Treci la baie şi scutură-te, îi spuse Ileana. Vino cu mine...
Ieşiră amândoi. „Trebuie să plec", îşi spuse, şi cu un efort se ridică în picioare. Se rezemă de speteaza fotoliului, cu ochii pe jumătate închişi, aşteptând trăsnetul. Ferestrele răsunară prelung. „Aş putea intra după el, la baie. Să
scuip."
— Ce faci? îl întrebă mirată Ileana.
— Trebuie să plec, spuse silindu-se să zâmbească. Am treabă... Cred că găsesc o maşină...
— Să nu pleci, şopti Ileana tulburată deodată. L-ai văzut cum a venit?!... Să nu pleci!...
Se rezemă moale de speteaza fotoliului şi-şi scoase din nou batista. „De-ar sta ploaia..."
— Ţi-e rău? îl întrebă Ileana cu o privire speriată. Să-ţi dau ceva. Ce vrei să-ţi dau?!...
— Ce ai? îl întrebă Ştefan apropiindu-se.
— Aş vrea să mă duc acasă, spuse. Nu mă simt bine. Unde e baia? întrebă el îmbujorându-se.
Apoi ieşi repede, urmat de Ştefan. Intrând, trase zăvorul tremurând şi se aplecă deasupra chiuvetei. Scuipă de mai multe ori, tuşind, înecându-se, şi deschise amândouă robinetele. începu să se spele pe mâini, pe obraz, respirând adânc, cu spaimă. Şovăi o clipă, apoi scoase batista şi o clăti, privind în neştire apa care gâlgâia în chiuvetă. Şi deodată îşi aminti. Era mic, veniseră cu gabrioleta la Moşi. Nea Mitică îl ţinea de mână; coana Viorica umbla la un pas înaintea lor, cu o umbreluţă de mătase roz. Era foarte cald. „Mi-e sete!", şoptise el. „Stai că ajungem acuma, spusese nea Mitică. Ajungem la grădină şi-ţi dau o limonada." Se lăsa tras de mână, prin mulţimea aceea asurzitoare, prin praful care se înălţase până foarte sus, deasupra baloanelor colorate. „Mi-e sete!", începu el din nou. Parcă îi frigeau buzele mirosurile acelea necunoscute, fumurile MIRCEA ELIADE
204
205
NOAPTEA DE SÂNZIENE
care se înălţau din toate părţile, din cazane în care se fierbeau gogoşi, de pe grătare, din căldările cu jăratic din
