— Dar unde e domnul profesor?

— Nu ştiu ce-i cu el... A rămas în urmă. S-a rătăcit!...

— Nu se poate.

— S-a pierdut de mine pe la nouă, vorbi obosit Spiridon. L-am căutat vreo jumătate de ceas... Mi-e teamă să nu i se fi întâmplat ceva...

— Dar nu eraţi în adăpost? De ce-aţi părăsit adăpostul? Vădastra tăcu, strângându-şi servieta sub braţ.

— Aţi fost foarte imprudenţi, stărui Ştefan. Nu trebuia să ieşiţi din adăpost cât timp dura încă atacul. Mai ales că

domnul profesor are groază de bombardamente...

— E o chestie delicată, nu v-o pot spune. O chestie care ne priveşte numai pe noi, familia...

— Trebuie să-l căutăm, spuse Ştefan tulburat deodată. Trebuie să mergem imediat...

245

NOAPTEA DE SÂNZIENE

Vădastra nu răspunse. Se mulţumi să-şi treacă în neştire mâna prin păr.

— Ce s-a întâmplat cu domnul profesor? îl întrebă din nou, aproape strigând.

— Nu ştiu... S-a rătăcit... O să aflăm mâine dimineaţă ce s-a întâmplat cu el...

începură să se audă zgomotele motoarelor de avion, urmate de salve masive de artilerie. Vădastra îi apucă speriat braţul.

— Iar vin! şopti. Vin din nou!... Şi vin spre noi!... începu să tremure. Se agăţă deznădăjduit de Ştefan.

— Ce ne facem? întrebă. Acum nu mai scap!... Acum, ştiu că nu mai scap!... Cerul fu scrijelat în acea clipă de zeci de reflectoare, care-şi concentrau

bătaia chiar deasupra capetelor lor.

— Să căutăm un adăpost, spuse Ştefan privind înjurai lui. Haide cu mine!... începu să fugă în susul străzii, unde i se părea că distinge o clădire mai

mare. Dar câteva clipe în urmă auzi şuieratul ascuţit al unei bombe şi se trânti la pământ. îşi simţi ceafa şi părul lovite cu nisip şi moloz. „întocmai ca şi atunci, ar fi vrut să ţipe, dar nu putea; gâtlejul îi era sugrumat, ca prins în frânghii nevăzute. Zări totuşi capul lui Ionel ieşind o clipă la suprafaţa apei, printre clăbuci. «Mia!»", strigase el.

Era sigur că-l auzise strigând. Apoi, parcă tot cerul se lăsase pe baltă şi o strivise, ca un cort uriaş care s-ar fi prăbuşit cu un zgomot asurzitor. Nu mai putea auzi nimic. încercă să se ridice, să-l caute pe Spiridon, dar se împiedică de o lespede răsturnată pe trotuar şi căzu din nou. De data aceasta, simţi o durere ascuţită în amândoi genunchii. Rămase câteva secunde nemişcat, închizând ochii, strângându-şi dinţii. îl auzi pe Vădastra, în urma lui, căutându-l.

— Unde sunteţi? strigă el înspăimântat. Unde sunteţi?

Se ridică anevoie şi se îndreptă spre clădire; Vădastra alerga în urma lui. Când se apropiară, zgomotul motoarelor se auzea atât de puternic, încât amândoi se trântiră din nou la pământ, ferindu-se parcă să respire. De-abia atunci îşi de te seama că, puţine case în urmă, începuse o anumită agitaţie, se auzeau glasuri, un claxon de maşină.

întoarse capul să vadă ce se întâmplă. Se aprinseseră câteva mici focuri — pe acoperişuri, într-o grădină, pe marginea trotuarului. „Au căzut bombe incendiare", îşi spuse, şi se pregătea să se ridice când simţi lângă el trupul lui Vădastra, târându-se.

— Nu vă mişcaţi! şopti el. Eu ştiu ce-are să se întâmple. Acum au să cadă din nou alte bombe. Mi-a spus doamna Zissu.

Incendiile se întindeau. Strada întreagă începuse să se lumineze, bătută din mai multe părţi de flăcări. Se auzi de departe, sirena unei maşini de pompieri. Voi din nou să se ridice, dar Vădastra îl apucă de braţ.

MIRCEA ELIADE

246

— Ascultaţi-mă pe mine, vorbi el sugrumat. Nu vă mişcaţi. Aşa s-a întâmplat şi cu nenea Iancu... A plecat prea devreme...

O nouă serie de explozii se auziră parcă foarte aproape. Spiridon gemu.

— V-am spus eu? şopti el ca într-un horcăit, fără să-şi ridice capul. Acum vin altele... Şi altele... Şi altele... Aşa l-au omorât pe nenea Iancu...

Ştefan îşi strânse pumnii încercând să se trezească.

— Ieşise din adăpost ca să-şi facă neputinţele, continuă Vădastra cu greutate, ca şi cum s-ar fi sufocat. Se aşezase aşa, pe marginea unui trotuar, cum stăm noi acum. Eu i-am spus să se grăbească, să nu stea mult, că au să

înceapă iar bombele. Dar n-a vrut. Scăpase tabloul jos, în întuneric, şi nu-l mai găsea... Dar era chiar sub el. L-am găsit eu; era aproape ud... Ce credeţi? S-a stricat? Şi-a pierdut din valoare dacă a fost udat? Dumneavoastră

ce credeţi? Un tablou atât de preţios, dacă a fost puţin udat, pe la colţuri, poate să-şi piardă din valoare? Ce credeţi? întrebă el de mai multe ori cu deznădejde.

— Cred că nu.

— Aşa cred şi eu. Ce importanţă poate avea dacă a fost puţin udat?!... Până mâine dimineaţă se usucă.

— Dar ce s-a întâmplat cu domnul profesor?

— Era o scară de piatră acolo şi-şi făcea neputinţele pe trotuar, la capătul scării, începu tulburat Vădastra.

Dar un ţipăt de femeie, izbucnit foarte aproape de ei, îi făcu să ridice amândoi capetele. Câţiva metri în susul străzii, acoperişul unei case ardea cu furie şi o femeie cu un copil în braţe striga deznădăjduită de la o fereastră, învăluită în fum. Vădastra strânse tremurând braţul lui Ştefan.

— Parcă ar fi glasul Irinei, spuse.

Voiră să se ridice amândoi, dar o nouă serie de explozii îi ţintui la pământ.

— Dumneavoastră credeţi în îngeri? întrebă foarte emoţionat Vădastra. Doamna Zissu spunea că îngerii există.

I-a văzut de mai multe ori. Spunea că fiecare om are îngerul lui păzitor.

— Ce s-a întâmplat cu domnul profesor? strigă Ştefan. Ce s-a întâmplat cu el?...

— A murit, vorbi cu destulă linişte Vădastra. A alunecat pe scări şi a murit. V-am spus că-şi făcea neputinţele... A lunecat, aşa, şi a murit... Cădeau mereu bombe în jurul nostru...

Ştefan voi să se ridice, dar Vădastra îşi apăsă braţul cu toată greutatea asupra lui.

— ... Venise şi doamna Zissu. Aproape n-am recunoscut-o. Săraca, doamna Zissu! Cum am lăsat-o eu şi cum am regăsit-o!... E adevărat, au trecut mulţi ani de-atunci...

247

NOAPTEA DE SÂNZIENE