Se întrerupse ca să poată râde în linişte.
MIRCEA ELIADE
216
— Ce să mai lungim vorba? într-o bună zi a văzut-o Vădastra şi i-a căzut cu tronc. E drept, fata are zestre şi e destul de frumoasă. Dar şi ea, din câţi tineri a văzut, numai pe el l-a plăcut. Spune că e un om nefericit, care are nevoie de sprijinul ei. Şi cum i-a plăcut şi maică-sii, că altminteri e un băiat cultivat, cu situaţie, cred că lucrurile sunt ca şi aranjate... După cum vezi, e o căsătorie din dragoste şi din sacrificiu...
Ştefan se îndreptă spre fereastră, făcându-şi loc prin mulţime şi zâmbindu-le de departe. Vădastra aştepta cu paharul de şampanie în mână, rigid şi solemn, fără să privească nicăieri. Când se apropie Ştefan, Antim încercă
să întoarcă privirile, prefăcându-se că nu-l vede.
— Când aţi sosit? îl întrebă Ştefan. Antim îi întinse mâna cu răceală.
— Alaltăieri, spuse. Dă-mi voie să-ţi prezint pe domnul avocat Vasilescu-Vădastra, adăugă.
— Din vedere, ne cunoaştem de multă vreme, spuse Ştefan. Vădastra îşi fixă monoclul negru în orbită şi-l privi.
— Mi se pare şi mie, spuse, apoi întoarse capul spre uşă. Intra tocmai atunci un grup de ofiţeri englezi.
— Şi... chestia care vă interesa? întrebă din nou Ştefan coborând glasul. Ca şi cum n-ar fi auzit, Antim întoarse şi el capul spre uşă.
— Sunt ofiţeri de Stat-Major, îi şopti Vădastra. Celălalt, cu părul cărunt, e ataşat militar. L-am cunoscut după
cum salută...
Câteva zile înainte de plecare, Ioana intrase în biroul lui.
— A venit domnul profesor Antim. Vrea să-ţi vorbească. Spune că e ceva important şi urgent...
Venea pentru întâia oară să-l vadă.
— Am venit într-o grabă, vorbi Antim, aşezându-se ostenit pe scaun. Am venit să-ţi cer un mare, un foarte mare serviciu... Să nu spui nu. Numai dumneata mi-l poţi face...
Răsufla anevoie. Părea tulburat.
— Ţi-am vorbit de mult despre, ca să spun aşa, secretul vieţii mele, începu pe un ton confidenţial. Ţi-am spus că
aşteptam o capodoperă ca să-mi completez colecţia. Nu ţi-am spus însă despre ce capodoperă e vorba. Nici măcar nu ţi-am dat a înţelege. Aşa am procedat cu toţi amicii mei... Am fost silit să procedez astfel, ca să nu fiu descoperit. Toţi se gândeau la o pânză din şcoala impresionistă franceză sau la un mare pictor român, căci îmi cunoşteau preferinţele... Adevărul este altul şi e teribil: perla pe care o aşteptam — şi pe care, de câteva săptămâni, am dobândit-o, — e un Rubens! Un Rubens veritabil, iar nu o copie de atelier, după cum credeau
moştenitorii care mi l-au vândut! Căci, am uitat să-ţi spun, pândeam pânza aceasta de douăzeci şi opt de ani.
217
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Era a unui cunoscut al meu, care o moştenise şi el prin familia nevesti-sii, de la un baron austriac. De o sută de ani, tabloul trecea drept o copie sau opera unui elev. Eu m-am convins, de mult, că e un Rubens veritabil. Am studiat problema ani de zile, fără ca cineva să bage de seamă. Devenisem cel mai mare specialist în Rubens din Europa orientală şi nici măcar nu îndrăzneam să-mi arăt ştiinţa asta cuiva! Sunt foarte mândru de această
capodoperă de perfidie, pe care am desăvârşit-o timp de douăzeci şi opt de ani!...
Izbucni într-un râs scurt, viclean, care-i însufleţi din nou întreaga figură. Parcă îi trecuse ca prin farmec oboseala.
— în sfârşit, ce să mai lungesc vorba, continuă Antim, la 9 martie am pus mâna pe tablou, plătind o sumă
derizorie. Şi de acum înainte, începe o altă taină. Şi am să te rog să o păstrezi pentru dumneata. Ai să înţelegi imediat de ce. Eu nu vreau să se dea sfoară în ţară că posed un Rubens veritabil. Mi-e teamă că nu l-aş putea păstra. Mi-l vor cere pentru Palat, sau poate m-aş simţi chiar eu obligat să-l cedez unui muzeu, pe o sumă
ridicolă; căci se cheamă că sunt şi eu patriot! Pe de altă parte, eu însumi n-am ce face cu un Rubens. Nu-i de nasul meu. Şi nici măcar nu intră în compartimentele colecţiilor mele. Vreau să-l vând. Dar nu aici, ci în străinătate. Un Rubens veritabil se poate vinde astăzi cu sume fantastice, cu zeci de mii de lire sterline. îţi dai seama ce înseamnă asta în lei proşti, de-ai noştri? Ce înseamnă ea pentru viitorul colecţiei mele? Dar ca să-l pot vinde trebuie să am girul unui expert european. Am auzit de unul, celebru, de un englez de la National Gallery...
Şi acum vin la marele serviciu pe care te rog să mi-l faci...
Tăcu o clipă, privindu-l galeş şi cu înţeles, şi-şi apropie scaunul de el.
— Am auzit că dumneata pleci la Londra, spuse. E adevărat?
— Plec săptămâna viitoare. Negociem un împrumut... Dar nu văd cum ţi-aş putea fi de folos, se grăbi Ştefan să
adauge, încurcat.
— Stai niţel,,îl întrerupse Antim, că-ţi spun eu îndată. Eu nu pot trimite tabloul la Londra şi nici nu-l pot lua cu mine, acum, pe vreme de război. în plus, încă nu am viza engleză. O aştept, însă, de la o zi la alta. Dar lucrul delicat este transportarea pânzei. Şi iată ce m-am gândit. Dumneata ai curier diplomatic, căci pleci în misiune oficială. Eu îţi înfăşor pânza frumuşel şi o treci într-una din valizele dumitale. Iar când ajung la Londra, mă
descurc eu. Am eu mijloacele mele...
— îmi pare extrem de rău, domnule profesor, începu Ştefan.
Antim îl privi cu o mirare înspăimântată şi-l întrerupse înălţând palma în aer.
— Nu m-ai înţeles bine. Eu nu-ţi spun că trebuie s-o treci neapărat dumneata. O poţi pune în curierul diplomatic. Asta cred că se poate. Şi, evident, voi avea grijă să răsplătesc pe cel care mi-o trece, după cuviinţă...
MIRCEA ELIADE
