— Ţi s-a părut, spuse Biriş bine dispus. Cartierul ăsta e linştit. E populat de oameni paşnici şi cu frica lui Dumnezeu...
Bibicescu tăcea posomorât, privind un colţ din covor.
— Numai de n-ar face imbecilii ăştia vreo prostie! spuse el foarte încet. Atunci s-au dus dracului toate planurile...
Ioana reciti de mai multe ori telegrama, încercând să-şi potolească bătăile inimii. Apoi strigă: 267
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Răzvan! Vine împăratul!...
Din odaia alăturată intră un băieţaş blond, cu o cutie mare de carton în mână. Ioana îl prinse în braţe şi-l ridică
foarte sus, până ce simţi că picioarele îi ating umerii.
— Vine împăratul! repeta ea întruna. E la Lisabona! A scăpat de război! E la Lisabona!
— împăratul! rosti solemn, aproape emoţionat, Răzvan. Vine împăratul! „De ce-l lăsaţi să vorbească aşa? o dojenea mereu doamna Bologa. Ce obicei
e ăsta să spună: împăratul?!... De ce nu-i spune, ca toţi copiii din lume, tată?" „Ştefan l-a învăţat, se apără Ioana.
Spune că e mai frumos aşa, şi că e bine să-l obişnuim de la început cu o pronunţie complicată..."
— Acuma ai să vezi şi tu, îl ameninţă zâmbind Ioana. Acuma ai să vezi ce înseamnă să fie împăratul cu noi!... Ai
să vezi!...
îl lăsă repede din braţe şi, râzând mereu, începu să-şi şteargă lacrimile. Răzvan continua s-o privească emoţionat, aproape cu spaimă.
— Vine împăratul! şoptea el. Ce-are să spună Irina? Ea nu l-a văzut. Ce-are să spună?...
— împăratul nu e în război cu Irina, vorbi repede Ioana. împăratul e în război cu Avioanele Negre. Irina e de partea noastră. Noi, şi cu Irina, şi cu Tata Moşu suntem de partea Avioanelor Albe...
— împăratul e la război, şopti grav Răzvan.
— Acum nu mai e. Acum a scăpat de război. E la Lisabona. La Lisabona, unde sunt portocali. Şi zilele acestea soseşte. Soseşte cu Avioanele Albe...
„Trebuie s-o anunţ pe Irina, îşi spuse. Dar în acea clipă îşi aminti de rebeliune, şi se întunecă. Dacă aş găsi o maşină, m-aş duce. Ea a venit, atunci..."
în acea după-amiază de 30 noiembrie încerca să prindă un post englezesc, când Măria intrase şi o anunţă că a venit doamna Vădastra; „nepoata domnului profesor Antim", adăugase ea. Ioana tresărise; ştia că Antim, ca şi Vădastra, muriseră în bombardament; îi scrisese Ştefan, cu multe amănunte, prin curierul unei legaţii neutre. Ieşi repede s-o întâmpine. O lovi de la început tinereţea şi paloarea Irinei, accentuată şi mai mult de doliu. Părea o fată de liceu, rămasă orfană. Avea părul foarte bălai, prins în cozi în jurul capului, şi fruntea mare, blând arcuită.
în afară de o lumină care nu ştia de unde izvorăşte, figura i se păru ştearsă, lipsită de expresie. Doar când zâmbea, i se zăreau dinţii foarte frumoşi şi o nelămurită dulceaţă îi transfigura pentru o clipă trăsăturile.
— Spune-mi Irina! îi şopti după ce Ioana o poftise să şadă.
Avea o voce neobişnuit de caldă. Ioana o găsise aşteptând-o în mijlocul salonului, cuminte, cu mâinile la spate.
— Spune-mi Irina! O să fim prietene...
MIRCEA ELIADE
26S
Se aşeză în fotoliu, continuând să zâmbească. Dar o privea cu atâta pătrundere, încât Ioana îşi plecă ochii, încurcată.
— îmi pare rău de nenorocirea care s-a întâmplat, începu Ioana. Mi-a scris Ştefan cum s-a întâmplat...
Irina o opri, cu un zâmbet sfios, întristat.
— S-au prăpădit amândoi neîmpărtăşiţi şi nespovediţi, ca păgânii, spuse foarte încet.
— în noaptea aceea, când m-au apucat durerile, parcă am văzut şi am înţeles ce era să se întâmple. Tot atunci, parcă, mi s-a arătat duhul bietei doamne Zissu şi m-a liniştit. „Linişteşte-te, fetiţă, parcă îmi spunea, că s-a îndurat Dumnezeu de tine, şi păcatul are să cadă departe de voi!..." Biata doamnă Zissu, Dumnezeu s-o odihnească!...
îşi făcu pe îndelete o cruce mare şi cuviincioasă. Ioana o ascultase tulburată, îi era puţin frică şi nu ştia ce să
spună; nu înţelesese nimic.
— Nu ştiam că a murit...
— A murit de mult. Nici nu bănuiam, atunci, că am să fiu într-o zi soţia lui Spiridon...
îşi ridică privirile şi zâmbi.
— Şi ce era cu dânsa? o întrebă Ioana.
— Nu ştiu. Spiridon nu mi-a vorbit decât o singură dată de ea. Dar am înţeles că i-a făcut cândva Spiridon un bine, când femeia avea mare nevoie. Şi binele făcut la nevoie ţi-l răsplăteşte înzecit Dumnezeu când nici cu gândul nu gândeşti...
Se ridică repede şi, apropiindu-se, puse mâna pe umărul Ioanei. Apoi, cu acelaşi zâmbet neînţeles, se aşeză ea pe canapea.
— Să nu crezi că sunt nebună, spuse. Vorbesc şi eu cum mă taie capul... îşi aşeză amândouă mâinile pe genunchi ca o şcolăriţă.
— De când mă ştiu, voiam să mă călugăresc. Dar n-am fost vrednică. A trebuit să mă mărit. Ani şi ani, m-am tot împotrivit, dar până la urmă l-am întâlnit pe Spiridon şi am înţeles că pe el mi l-a ursit Dumnezeu. Avea mare nevoie de un suflet lângă el. Era nefericit. L-am aşteptat zece ani. Şi de cum l-am văzut, am simţit că el era ursitul meu... Aş vrea să-ţi văd băiatul, adăugă ridicându-se. Nu mai pot rămâne mult. Trebuie să mă întorc să-mi alăptez copilul.
Ioana voi să sune.
— Nu, o opri Irina punându-i mâna pe braţ. Vreau să văd camera unde doarme el, unde are să doarmă la noapte.
O conduse în dormitor. - Doarme aici, cu mine, spuse arătându-i patul.
269
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Irina intră cu paşi uşori şi cercetă cu de-amănuntul odaia. La capătul patului Ioanei era o etajeră cu cărţi şi câteva fotografii ale lui Ştefan. Le privi zâmbind, nehotărâtă.
— E împăratul, şopti Ioana. El e, Ştefan...
Irina dădu din cap şi se îndreptă către patul lui Răzvan. Deasupra era atârnată o icoană.
