223
NOAPTEA DE SÂNZIENE
prin Cairo; încearcă să obţii locuri prin Lisabona." — Mă duc la Foreign Office, îi spusese ministrul; mi-au făgăduit să-mi oprească locuri în avionul de Lisabona. Apoi, în seara următoare, îl chemase. Era mai palid, dar părea calm. — Am fost rechemat, îi spuse. Mă aşteptam la asta. Evident, nu mă întorc. Eu cred că democraţiile câştigă, nu mai are sens să ne punem problema...
— Aseară l-au eliberat pe Antim, auzi el. A fost o confuzie. S-au stabilit la Londra, îi spusese ataşatul militar.
Parcă nu mai zâmbea; părea preocupat. — Vine rândul Transilvaniei, spunea. O să cedăm. Am ţinut degeaba cincisprezece divizii pe frontieră, aproape doi ani de zile... — Dumneata, care te interesezi de istoria contemporană, îi rpusese ministrul (—Cu dumneata e altceva, spunea Biriş. Dumneata eşti căsăttr.t ?i eşti probabil fericit în căsătorie. Pe dumneata nu te interesează istoria. Dumneata ai dori ca toate lucrurile să stea pe loc, să împietrească aşa cum le-ai apucat dumneata, pentru că eşti fericit şi eşti împăcat şi ai vrea ca Timpul să nu mai curgă...), dumneata care te interesezi de istoria contemporană, spusese ministrul, ia citeşte asta. O notiţă
subliniată cu roşu, într-un jurnal: anunţa că lupii din Grădina Zoologică începuseră să-şi sape gropi. îşi săpau vizuinele foarte adânc în pământ. — Se pregătesc şi ei de asediu... Apoi îl întrebase. — Ce mai e pe la Legaţie?
Cum vă împăcaţi cu noul dumneavoastră şef, însărcinatul cu afaceri? — L-am rugat să intervină din nou la Foreign Office, să obţină locurile pentru soţia mea... (— Pe dumneata, evident, toate lucrurile acestea nu te interesează, dumneata eşti căsătorit, şi eşti probabil fericit în căsătorie... — Sunt fericit, spusese el. Dar nu cred că e asta, nu cred că numai pentru că sunt fericit în căsătorie încerc să nu mă las confiscat de istorie, încerc să ies din Timp... — Ce vrei să spui? îl întrerupsese Biriş. Ce înseamnă propoziţia asta monstruoasă: să ieşi din timp?
— Odată, când eram mic, mă întorceam acasă într-un car cu fân. Asta se petrecea la via noastră, de lângă
Râmnicul Sărat. Adormisem şi m-am trezit deodată singur în carul cu fân — şi deasupra mea erau numai stele.
Erau numai stele. Şi parcă totul se oprise pe loc. Parcă timpul nu mai curgea. Nu erau decât stele. — Toate acestea nu înseamnă nimic, spusese Biriş. Emoţii naive, infantile, fără absolut nici o semnificaţie... Asta se întâmpla de mult, în strada Măcelari; nu erau încă prieteni, nu se tutuiau; Biriş nu aflase atunci de camera Samba. Altminteri i-ar fi spus: — încerci să reintegrezi o stare edenică, infantilă. Să ieşi din timp ar însemna pentru dumneata reîntoarcerea la carul cu fân al copilăriei sau la camera interzisă de la etajul II... — Ţi-am spus asta, continuase Ştefan, ca să-ţi dovedesc că ştiam că timpul se poate opri pe loc încă de când eram copil. N-a fost nevoie să aştept căsătoria mea fericită ca să descopăr lucrul ăsta...
— Ştefan, ce se întâmplă cu tine? îl întrebase anul trecut Biriş. Ce se întâmplă cu Ileana şi cu tine? Tu eşti un om fericit; ai avut acest mare noroc de a-ţi iubi soţia... — O iubesc şi acum spusese, îmi iubesc chiar foarte mult soţia...)
„Am putea veni prin Elveţia, îi telegrafiase Ioana. Opreşte locuri în avionul de la Lisabona." — Sunt dezolat, dragă Viziru, spunea însărcinatul cu afaceri, dar trebuie să ai răbdare. Mâine mă duc din nou la Foreign Office...
„Venim prin Elveţia", îi telegrafiase din nou Ioana... — Am să mă duc în Elveţia, spunea în dimineaţa aceea de martie Ileana, mă invită Valkyria la Lausanne; a moştenit o mătuşă foarte bogată. Am să mă duc să stau la ea.
Am auzit, de altfel, că şi tu pleci la Londra. — Doar pentru câteva săptămâni, încheiem un acord economic. Cel mai târziu la mijlocul lui mai sunt înapoi. Nu pleci până nu mă-ntorc, nu e aşa? te rog foarte mult să nu pleci...
Ileana îl privise lung şi zâmbi. — Mi-e peste putinţă să te înţeleg, spuse. Mi se pare uneori că visez, că vorbesc cu tine în vis... Era îmbrăcată cu un taior gri şi avea un bucheţel de violete la butonieră. 23 martie; îşi amintea foarte bine ziua. Era înnourat, bătea un vânt rece. Primăvara părea îndepărtată. — Drâle de guerre, spusese Ileana, surprinzându-i privirile furişate către chioşcul cu ziare, unde un băieţaş, sosit cu bicicleta, tocmai descărca ediţiile de amiază. Nu se întâmplă nimic... — Aş vrea să te mai întreb ceva, începuse el târziu, apropiindu-se de casă. Probabil că ghiceşti şi tu ce vreau să te întreb... Ileana îi lăsase brusc braţul şi întoarse capul: — Ştefan, te rog! Avea un glas neaşteptat de dur şi privirile îi erau reci, tăioase. Te rog! dacă vrei să
rămânem încă prieteni...
Atunci intră sfios Antim, purtând sub braţ o servietă. îmbătrânise peste măsură în cele trei luni de când nu-l mai văzuse şi părea speriat.
— îmi pare foarte rău că n-am mai venit să te văd, spuse închizând cu grijă uşa. în dumneata am toată încrederea.
Dumneata eşti un om cinstit...
Privi bănuitor în jurul lui, ca şi cum s-ar fi temut să nu-l audă cineva.
— M-am bucurat aflând că n-aţi fost reţinut la poliţie, spuse Ştefan. Probabil că a fost la mijloc o eroare.
Antim se aşeză pe fotoliul din faţa biroului.
— Eroare! exclamă el căutându-şi batista să-şi şteargă fruntea. Parcă englezii arestează vreodată oamenii din eroare? Nu prea se joaca ei cu arestările. Eu am fost arestat pentru spionaj! Nu mi-au spus-o în faţă, dar mi-au dat a înţelege. Am avut norocul că m-a anchetat un om fin, franţuzit, şi având şi el mare slăbiciune pentru anticari... A fost un denunţ...
îşi luă servieta de pe birou şi şi-o aşeză pe genunchi.
— Mă tot întreb cine ar fi avut interesul să mă denunţe ca spion, adăugă el, şi ridică brusc ochii ca şi cum ar fi vrut să surprindă vreo mişcare pe figura lui Ştefan. Spion! repetă coborând deodată glasul, cu înţeles.
„Probabil că de aceea nu se găsesc locuri în avionul de la Lisabona. Suntem toţi suspectaţi. România a renunţat la garanţii, a trecut de partea Axei. De-acum înainte ne garantează Hitler. De aceea am abandonat Basarabia.
Chelariu studia vechiul drept românesc... Drept românesc..."
MIRCEA ELIADE
224
— Nu spui nimic? îl întrebă Antim.
— îmi aştept soţia, vorbi deodată Ştefan, cu însufleţire. De o lună de zile aştept să capete locuri în avionul de la Lisabona...
— Nu se mai găsesc locuri, spuse Antim. Am vrut şi noi să plecăm, mai de mult, dar nu se mai găsesc locuri...
Sau nu vor să ni le dea... Am rămas prinşi aici, ca nişte şoareci în cursă... Ca nişte şoareci, adăugă el coborând din nou glasul.
Privi în jurul lui parcă tot ar fi căutat ceva.
— Mă tot întreb cine ar fi avut interesul să mă denunţe, începu. Inspectorul care m-a anchetat...
In acea clipă se auzi alarma aeriană şi Antim sări în picioare.
— Aveţi un adăpost solid la Legaţie? întrebă strângându-şi servieta sub braţ.
— Este unul, dar nu prea solid. Dar până acum noi nu prea coboram când se dă alarma. Aţi văzut, nu prea bombardează.
— Nu trebuie să te joci cu soarta! exclamă Antim. Unde spuneai că e adăpostul? Sau poate cobori şi dumneata cu mine...
— Eu zic să mai aşteptăm, domnule profesor, propuse Ştefan. Poate că avioanele nu se îndreaptă către noi. Dacă
