auzim tunurile din Hyde Park ,coborâm...
Antim se reaşeză pe scaun, numai pe jumătate liniştit.
— Mi-a spus domnul Vădastra că aţi găsit cumpărător pentru tablou şi m-am bucurat.
— Când l-ai văzut pe Spiridon? întrebă Antim cu o speriată mirare.
— Venise la Legaţie în ziua când v-au arestat, ca să protesteze.
— Hm! Se afla şi el în treabă...
Apoi se întrerupse, cu urechea la pândă.
— Mi s-a părut mie sau am auzit tunul? întrebă.
— Vi s-a părut. Dar dacă aveţi vreun presentiment, mai bine coborâţi în adăpost. în chestiunile acestea, fiecare trebuie să se conducă după inspiraţie...
Antim îşi scoase din nou batista şi se şterse pe frunte.
— Am ajuns nervos de la o vreme, spuse. Nu mă mai recunosc...
— De ce nu plecaţi din Londra? Duceţi-vă undeva la ţară... Acolo n-aţi avea nici o grijă...
— M-am gândit de mult la asta, dar mi-e frică, vorbi Antim coborând glasul. Mi-e frică să mă înfund într-un sat cu comoara asta la mine, şi arătă servieta. D-aia nici nu vreau, încă, să-l vând. Ce să fac cu banii? Nu pot să-i ţin la mine — iar dacă-i pun la bancă, acolo rămân. De la o zi la alta îi blochează. Aşa spun toţi. Cel puţin aici, la Londra, mă simt mai în siguranţă... L-aş depune la
225
NOAPTEA DE SÂNZIENE
o bancă, într-un safe, adăugă el după o scurtă pauză, dar dacă mi-l reţine? sau dacă arde banca într-un bombardament?! Tot e mai bine să-l port cu mine... începură să se audă, destul de distinct, bateriile din Hyde Park. Pălind, Antim se ridică în picioare.
— Văzuşi cum te păcăli inspiraţia dumitale? spuse în şoaptă. Să ne grăbim!... Ştefan coborî şi el, să-i arate drumul spre adăpost.
— Să nu-i spui lui Spiridon că te-am văzut. Fă-te că nu ştii nimic de mine... Tăcu îngândurat. Nu se mai auzeau tunurile.
— Băiatul ăsta e cam nebun, adăugă. Nu ştiu ce i-a mai intrat în cap. Zice că are presentimente funeste. Că pe aici au să ne rămână oasele. Şi că ar trebui să ne facem testamentele...
— Dânsul, ca avocat, se gândeşte la toate posibilităţile. Antim se opri brusc, în mijlocul scării.
— Dar eu nu mi-l fac! Ar fi semn rău.
„Ar fi trebuit să-l întreb despre doamna Zissu", îşi aminti Ştefan după ce se despărţise de Antim. — Dacă vrei, să
vorbim despre altceva, spusese Ileana. Acum câţiva ani, când te-am cunoscut, îmi vorbeai de Vasilescu-Vădastra şi de marea lui dragoste, doamna Zissu... — Nu ştiu dacă a fost marea lui dragoste, o întrerupsese. Nu ştiu cine a fost... — Vorbeşte-mi despre ea, sau despre Vădastra, continuă Ileana. Vorbeşte-mi, dacă vrei să mai rămânem prieteni, nu mă întreba! exclamase aproape cu deznădejde. Nu mă întrebai Zări din nou acea lumină speriată în ochii ei; parcă l-ar fi implorat. „Ar fi trebuit să-l întreb despre doamna Zissu."
Câteva zile în urmă, îl întâlni în faţa Legaţiei.
— Veneam tocmai să te iau, îi spuse Antim. Te rugăm să ne faci plăcerea să cinezi cu noi astă-seară... Sper că n-o să avem nici o alarmă, adăugă privind cerul. Parcă se înnourează; semn prost...
îşi strângea servieta sub braţ şi părea încă şi mai îmbătrânit. Barbişonul îi crescuse sălbatic, scofâlcindu-i obrajii.
Părul îi înălbise.
— Dar ce ai? Ai primit veşti proaste de-acasă?
— Da şi nu. Soţia mea nu mai poate veni. Nu se găsesc locuri în avion câteva luni de aici înainte. Dar nu mă
gândeam la asta; poate că e chiar mai bine să rămână în ţară; cel puţin, deocamdată. Mă gândeam însă la ce se întâmplă cu noi. Aţi văzut că Hitler ne-a convocat de urgenţă la Viena...
— Păcatele noastre, murmură Antim. Când eşti ţară mică, la ce te poţi aştepta?
Mergeau tăcuţi. Ştefan se opri să cumpere ultimele ediţii ale ziarelor de seară. Le parcurse stăpânindu-şi neliniştea.
— Deocamdată, nimic grav, slavă Domnului! şopti uşurat.
MIRCEA ELIADE
226
Ajunsese în satul acela pierdut de munte la căderea serii. Soldatul îi luase lada de campanie şi-l condusese către marginea satului. — E casă bună, spunea. Oameni cu stare... Ploaia se înteţise când ajunseră în ogradă. Pe prispă, îi întâmpină o femeie cu un opaiţ în mână. — Dumnevoastră sunteţi domnul locotenent? întrebase. Pofiţi, vă
rugăm frumos! Poftiţi!... Masa era pregătită şi i-au aşezat şi lui un tacâm. Bărbatul îi prinse mâna în mâinile lui şi i-o strânse aşa multă vreme, repetând: — Vă mulţumim pentru cinstire. Vă mulţumim că aţi venit la noi... Apoi, arătându-l copiilor, rostise, cu solemnitate: — II vedeţi? Domnul locotenent a venit aici ca să ne apere. Dânsul e fruntaş în oştirea română. Dânsul ne apără graniţele...
— Dar rămâi astă-seară să mănânci cu noi? întrebă Antim rupând deodată tăcerea. Nu ştiu cum are să fie masa, pentru că a aranjat-o Spiridon. El se înţelege pe englezeşte, el se ocupă de gospodărie...
încercă să râdă, dar veselia îi era silită şi i se stinse repede pe faţă.
— Locuim în Hampstead, continuă. Nu ştiu prea bine cum se pronunţă. Tot Spiridon a găsit apartamentul.
