în acea clipă Bibicescu se întoarse, îşi scoase paltonul şi căută ceva într-un dulap.

— Dacă ţi-e somn, te poţi duce la culcare, coane Mişu, spuse apropiindu-se cu o sticlă de coniac şi câteva pahare. Dar bea întâi un coniac să te încălzeşti. E cam frig dincolo...

Weismann dădu peste cap paharul, se scutură şi începu să-şi frece mâinile.

— Şi cum, frate, nu ştii nimic ce se întâmplă? întrebă el. N-ai vreun vecin să te informeze? S-o fi terminat, nu s-o fi terminat?...

— Ce să se termine?! întrebă mirat Bibicescu.

— Rebeliunea.

— Fii serios, coane Mişu, zâmbi Bibicescu. N-a fost şi nici nu va fi nici o rebeliune. O rebeliune e o acţiune organizată şi unitar condusă. Unde ai văzut dumneata organizaţie şi conducere? O serie de incidente, provocate de o mână de criminali şi demenţi. Şi câteva mii de derbedei, care au profitat de întuneric ca să devasteze şi să

prădeze...

— Asta spuneam şi eu, începu timid Weismann. Biriş râse din nou.

265

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Mai bine du-te şi te culcă, coane Mişu, îi spuse. Cazi de oboseală! Weismann le strânse cu emoţie mâinile şi trecu în odaia de-alături. Biriş

îşi sorbea încet coniacul. Bibicescu se rezemase de sobă.

— Şi altceva, ce mai zici? întrebă târziu Biriş.

— Sunt cam obosit. Am lucrat enorm în ultimele zile...

Cătălina intră şi ea, îşi turnă un pahar cu coniac şi se aşeză pe scaun, alături de Biriş.

— Am pus la punct programul pentru toată stagiunea, continuă Bibicescu. Am înlocuit o seamă de platitudini pe care le moştenisem de la vechea direcţie. Şi am izbutit, în sfârşit, să-i conving să joace Priveghiul. O pun chiar eu în scenă şi tot eu am să joc rolul principal. De altfel, e singurul rol pe care am să-l joc în stagiunea asta.

Cătălina ridică fruntea, îşi dădu la o parte bucla care-i căzuse deasupra ochiului şi-l privi nedumerită.

— ... A fost foarte greu, continuă Bibicescu, dar până la urmă am izbutit. Săptămâna viitoare încep repetiţiile.

— Dan, îl întrerupse Cătălina, cum poţi să faci o asemenea nelegiuire? Bibicescu ridică încruntat fruntea şi o privi.

— Ce vrei să spui? o întrebă plictisit.

— Ştii foarte bine ce vreau să spun. Şi când am discutat ultima oară, înainte de Crăciun, credeam că am rămas bine înţeleşi. în nici un caz nu poţi juca Priveghiul. Ar însemna să săvârşeşti cu bună ştiinţă o fraudă.

— Dar de ce?

— Pentru că Priveghiul tău nu este opera lui Partenie. Nu ai dreptul să foloseşti schiţa unui autor şi să alcătuieşti o piesă pe care el n-a avut timp s-o termine şi pe care a conceput-o cu totul altfel decât ţi-o închipui tu...

Bibicescu ridică din umeri şi începu să se plimbe cu mâinile în buzunar.

— Susţii un lucru absurd. Nu e prima oară când un regizor pune în scenă un text incomplet.

— Dar nu e un text incomplet, îl întrerupse Cătălina. E numai o schiţă şi câteva fragmente...

— S-au mai găsit şi alte texte. Primele două acte sunt aproape complete...

— Cum de n-a văzut nimeni acel faimos manuscris? întrebă zâmbind Cătălina. Cum de ţi-a căzut ţie în mână

tocmai textele care lipseau? Şi cum de se face că tocmai aceste două acte ţi s-au transmis bătute la maşină?...

— Am motivele mele să cred că sunt autentice.

— Cred şi eu. Dacă le-ai scris tu!...

Bibicescu se opri în mijlocul odăii şi o privi cu o neobişnuită asprime, aproape furios.

— Cine ţi-a mai băgat şi asta în cap?

MIRCEA ELIADE

266

— Era foarte simplu, începu liniştită Cătălina. Tu nu aveai curajul să-ţi iei răspunderea piesei pe care ai scris-o folosindu-te de frânturile găsite printre hârtiile lui Partenie. Problema totuşi te pasiona; pentru că, aşa cum singur spuneai, subiectul şi problema Priveghiului i le sugeraseşi chiar tu, într-o convorbire pe care ai fi avut-o cu Partenie. Aşa că ai compus piesa după capul tău şi o joci sub semnătura unui mare autor. Dar piesa ta e proastă, şi ce faci tu e o fraudă şi o nelegiuire. Doar dacă nu e un act de supremă gelozie, menit să compromită un autor post-mortem... Tu întotdeauna ai fost puţin gelos pe Ciru Partenie. De ce nu vrei să recunoşti?...

— Vorbeşti prostii! spuse Bibicescu, reîncepând să se plimbe.

— Dar, în fond, întrebă Biriş, ce te face pe tine să crezi că Priveghiul pe care vrea să-l joace Dan nu e autentic?

Cătălina şovăi o clipă, plecând ochii în jos. Apoi se hotărî, brusc.

— Pentru că Ciru Partenie mi-a povestit piesa înainte de moarte. Şi nu seamănă deloc cu textul lui Dan...

Bibicescu se opri brusc în mijlocul odăii.

— N-am ştiut că erai atât de bună prietenă cu Ciru Partenie, spuse. Nu mi-ai vorbit niciodată de asta.

— La ce bun? făcu Cătălina, ridicând din umeri.

Se apropie de birou şi-şi turnă încă un pahar cu coniac. Tăceau cu toţii. Biriş îşi dădu paharul peste cap.

Bibicescu umplu din nou soba cu lemne. Brusc, o rafală de mitralieră străpunse tăcerea. Se priviră toţi, ca şi când s-ar fi trezit din somn, nedumeriţi. Biriş se sculă şi, apropiindu-se repede de Bibicescu, îi prinse mâna şi i-o scutură puternic, de mai multe ori.

— Felicitările mele, Dane, îi spuse. Eşti un om mare. Eşti pur şi simplu extraordinar. Ai izbutit să ne faci să

discutăm teatrul tău chiar într-o noapte ca asta. Ne-ai bătut pe toţi!... O idee fixă triumfă întotdeauna. Foarte curând, ai să triumfi şi tu!...

Rafalele de mitralieră se înteţiră. Mişu întredeschise uşa. Era învelit în plapumă, cu picioarele goale.

— Ce se întâmplă? întrebă el somnoros. Mi s-a părut mie sau am auzit ceva?