Proprietarul a plecat în Noua Zeelandă. L-am închiriat foarte ieftin...
în metrou, Antim tăcu aproape tot timpul, strângându-şi servieta pe genunchi. Părea cufundat în gânduri. Ştefan desfăcu ziarele. Ne-au convocat de urgenţă la Viena...
Când se oprise la intrarea satului, începuse să fulguiască. Dinspre munte cobora un grup de ţărani. Se oprise ca să-i aştepte. — Bună seara, spusese. Oamenii se apropiară de el ridicându-şi pe rând căciulile. — Ce mai veste, domnule ofiţer? întrebă unul dintre ei. Ce se mai aude cu războiul? — Merge înainte, spuse Ştefan. — Aşa e războiul, vorbi unul mai bătrân. Merge mereu înainte. E pedeapsa lui Dumnezeu... — Poate ne-o ajuta Dumnezeu să scăpăm, spuse Ştefan. — Toate sunt de la Dumnezeu, adăugă bătrânul. Cum o vrea el... Apoi tăcuse. Tăceau toţi, în ninsoare, săltându-şi în răstimpuri saricile în spate şi privindu-l. — Şi dumneavoastră?
începu din nou Ştefan. Sunteţi din munte? — Din munte, vorbi unul. Din Sărăceni. — Şi ce e pe-acolo? întrebă
Ştefan. — Bine, vorbi bătrânul. E bine. Sunt şi pe-acolo ostaşi. Sunt peste tot. Dar dacă e război, trebuie să fie...
Apoi tăcură din nou, privindu-l. — Dar dumneavoastră ce mai ziceţi? începu Ştefan. Cum vă împăcaţi cu greutăţile?... Bătrânul scuipă în lături, apoi îşi înfundă căciula pe frunte. Ninsoarea se înteţise. — Nevoi sunt destule, spuse, bătu-le-ar nenorocul. Că ne-au plecat feciorii la oaste şi am rămas puţini şi bătrâni la treburi. Dar aşa-s vremurile... — Aşa sunt, vorbi un altul. Sunt vremuri grele. — Grele, repetă bătrânul. Ştefan îl privi încurcat. — încolo? întrebă el. Altceva, ce se mai aude? — Se aude că are să fie război şi pe la noi, vorbi unul.
— Cum o vrea Dumnezeu, spuse bătrânul. — Dar dumneavoastră ce spuneţi? întrebă Ştefan. — Ce poate spune omul? Cum o vrea Dumnezeu!... — Dar dacă vine războiul? stărui Ştefan.
227
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Dacă vine, nu e nimic de făcut. La război, merge tot omul. Aşa e ursit el: când e război, să se războiască...
Ştefan tăcu. Se înnoptase. La câteva ferestre se aprindeau opaiţele. — Nu cumva vă ţin din drum? că e târziu şi poate mai aveţi de umblat... — A, făcu bătrânul, ne-am mai odihnit şi noi o clipă. Că de mers, de-abia acum ne aşternem la drum. O să umblăm toată noaptea... — Să nu vă mai ţin, atunci. Drum bun!... — Doamne ajută!
spuse bătrânul ridicându-şi căciula. Porniră strânşi unul lângă altul, tăcuţi, şi întunericul îi înghiţise repede.
începu să sufle un vânt rece, tăios, care învolbura ninsoarea, ridicând-o până foarte sus în văzduh. Ştefan rămăsese acolo privind în urma lor, în întuneric. O mare linişte pătrundea pe nesimţite din adâncurile fiinţei lui, amuţindu-l. Lor nu li se poate întâmpla nimic; sunt din munte, sunt asemenea muntelui. Oameni din alt ev. Toate vor continua să rămână aşa cum sunt acum, neschimbate, ne tulburate: oameni, pietre, anotimpuri. Când vor muri, se vor naşte alţi oameni în munte, la fel ca ei; oameni cărora niciodată nu li se va întâmpla nimic.
— Am fost şi eu concentrat, anul trecut, vreo cinci luni de zile, începu văzând că Antim îl priveşte lung, nerăbdător, clipind des ca şi cum ar fi încercat să se trezească. Am fost în munţii Maramureşului...
— Sunt cam obosit, vorbi Antim şi sunt obosit pentru că nu prea dorm. Când aud alarma, mă duc în adăpost.
Alaltăieri n-am închis ochii toată noaptea.
— Şi cu toate acestea, aţi văzut, nu sunt bombardamente propriu-zis. Sunt doar zboruri de observaţie. Nu trebuie să le luaţi în seamă. Poate că nemţii fac asta tocmai ca să ne împiedice pe noi să dormim...
— Dar de unde ştii că într-o bună zi n-au să ne bombardeze masiv, aşa cum au făcut cu Rotterdamul?
— Nu e chiar acelaşi lucru. Londra e bine apărată...
Antim tăcu din nou, pierdut în gândurile lui. „Vorbeşte-mi despre orice altceva, vorbeşte-mi despre Vădastra şi despre amorul lui, doamna Zissu..." Când ieşiră din staţia de metrou se întunecase. Nu se mai zăreau decât licăririle palide ale semnalelor de circulaţie.
— Aş vrea să vă întreb ceva, rupse deodată tăcerea Ştefan. Poate are să vă pară curios...
— Spune, făcu Antim văzându-l că şovăie.
— Are să vi să pară ridicolă curiozitatea mea, începu Ştefan cu un zâmbet vinovat.
Antim se opri din drum şi-l privi lung, cu subînţeles.
— Bănuiesc eu cam ce poate să fie, spuse. Vrei să mă întrebi de Spiridon...
— Ceva în legătură cu el, începu cu însufleţire Ştefan. Când locuiam în acelaşi hotel, într-o cameră vecină cu a lui, îl auzeam adesea vorbind cu prietenii. Şi vorbea mereu de o anumită doamnă Zissu, o cunoştinţă de-a lui din prima
MIRCEA ELIADE
228
tinereţe... Voiam să vă întreb dacă ştiţi ceva despre această doamnă Zissu, dacă dumneavoastră v-a vorbit vreodată de ea... Antim continua să-l privească lung.
— O fi fost vreun amor de-al lui, din tinereţe, spuse.
— Dar nu v-a vorbit niciodată de ea? stărui Ştefan, nu i-a rostit niciodată numele?...
Antim clătină din cap.
— Nu mi-aduc aminte să-l fi auzit, spuse. Credeam că ai să mă întrebi altceva, adăugă după o pauză. Dar o să
mai stăm noi de vorbă altă dată... Acum, doar trecem drumul şi am ajuns...
îl găsiră pe Spiridon aşezând masa. îşi scosese vestonul şi îmbrăcase o pijama de casă. Când îl văzu pe Ştefan intrând, rămase surprins. îşi căută repede monoclul negru şi şi-l puse. Apoi, silindu-se să zâmbească, se apropie de el şi-i strânse mâna.
— L-am întâlnit întâmplător pe stradă şi l-am poftit să mănânce cu noi, spuse Antim încurcat.
— Ne face cea mai mare plăcere, vorbi Spiridon. Să mai pun un tacâm... Astă-seară avem conservă de limbă
afumată şi cartofi prăjiţi.
Ieşi cu o mişcare pripită. Ştefan privi mirat spre Antim.
— Iartă-mă, te rog, îi şopti acesta. Voiam să fii şi dumneata cu mine, poate îl tragem de limbă... Am impresia că
