— Venise femeia să facă odăile şi am profitat să intru şi eu. Cred că nu ai nimic contra...

Cătălina nu-i răspunse. îşi scoase paltonul şi trecu în odaia de-alături. Când se întoarse, Bibicescu o prinse în braţe.

MIRCEA ELIADE

274

— Ce-i cu tine? o întrebă. Nu mă mai iubeşti?...

— Nu, răspunse zâmbind Cătălina, îndreptându-se spre divan, îşi sprijini capul sub palme, privind vag spre tavan.

— Nu te pot crede, şopti Bibicescu.

Şi tăcu aşteptând să vadă ce spune Cătălina.

— Ştii că m-au dat afară de la direcţie, începu el târziu. Eterna poveste. Când sunt gata să fac şi eu ceva, intervine o catastrofă: când montează Mişu o afacere, izbucneşte un război european; când mi se dă direcţia avariază cutremurul sala teatrului sau se întâmplă o rebeliune...

Cătălina îl privea zâmbindu-i întristată. Bibicescu începu să se plimbe prin cameră.

— Şi asta tocmai acum, când sunt în plenitudinea forţelor mele izbucni el. Când am rezolvat toate problemele!

— Ce probleme ai rezolvat?

— Toate problemele! toate problemele privitoare la teatru, vreau să spun. Dacă ai şti ce clar văd acum lucrurile!

Dacă ai şti câte am în cap!... Am să mă apuc din nou de scris. Am o piesă extraordinară: Time is moneyl aşa îi spune. Cu un singur personaj principal: Timpul, şi poate cincizeci de personaje secundare, oamenii... Vrei să ţi-o povestesc?

Cătălina dădu absentă din cap. Bibicescu se apropie de divan şi începu să-i povestească piesa. în actul I, Timpul va fi un copil de 1l-l2 ani; în actul al II-lea, va fi un bărbat de 35^0 de ani... Cătălina îşi duse mâinile la frunte.

Tristeţea parcă începea s-o doară de-a dreptul în carne. După cinci minute, nu se mai putu stăpâni.

— Dar e fals! strigă. E fals, e artificial, e pretenţios! Cum de nu vezi?... Şi toată povestea asta cu măştile e luată

din O'Neill!...

— Nu l-am citit! spuse jignit Bibicescu. Ştii foarte bine că nu l-am citit!... Cătălina înălţă din umeri şi-şi îndreptă

din nou privirile spre tavan.

Bibicescu se apropie de ea. Se încruntă, şovăi, dar în cele din urmă se aşeză pe divan şi îi luă mâna.

— Tu crezi sincer că sunt un ratat? o întrebă el foarte încet. Că nu voi fi niciodată în stare să fac ceva?... în teatru, vreau să spun... Tu crezi cu adevărat asta?

Cătălina simţi că o podidesc lacrimile şi-şi întoarse faţa spre perete. Dar îi prinse mâna dreaptă şi i-o mângâie lipind-o de sân.

— ... Uneori mă întreb şi eu, mă îndoiesc şi eu de mine însumi. Dar câm mă compar cu alţii, îmi dau imediat seama de valoarea mea... Şi apoi, eşti Tu eşti singura care mă înţelegi şi-mi dai curaj. Dacă n-ai fi fost tu, cu inteligenţa ta, cu puterea ta de divinaţie... în fond, dragostea ta a însemnat şi înseamnă încă enorm pentru mine...

275

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Nu vrei să bem un ceai? îl întrebă ea ridicându-se repede. Bibicescu o prinse în braţe şi o sărută în treacăt pe obraz.

— E o idee bună, spuse.

Cătălina trecu în odaia de alături. Bibicescu îşi aprinse o ţigară şi începu să se plimbe preocupat. Când o văzu intrând cu ceainicul, îi zâmbi.

— Poate că ai dreptate, vorbi el înseninat. Măştile complică prea mult punerea în scenă. Şi apoi, confraţii ar fi în stare să pretindă că l-am plagiat pe O'Neill!...

Văzând că nu-i răspunde, se opri brusc şi se apropie de ea.

— Ce ai? o întrebă.

— Nu am nimic, spuse Cătălina fără să ridice ochii.

El o privea cum aşază ceştile pe farfurioare, alături de linguriţele vechi, fragile, de argint, cum taie, cu grijă

concentrată, felioare foarte subţiri dintr-o lămâie.

— Şi totuşi, începu din nou scăzând glasul, nu pot să cred! Nu pot să cred că nu mă mai iubeşti!...

Cătălina nu ridică privirile. O buclă îi căzuse pe tâmplă şi se legăna sfios în aer, parcă ar fi încercat să-i atingă

braţul.

— Ne leagă atâtea lucruri, continuă el emoţionat. Atâţia ani... Şi să pierzi toate lucrurile acestea, deodată!...

începu să plângă fără să-şi dea seama.

— Să le pierzi pe toate, deodată, şi să nu-ţi mai rămână nimic!... Absolut nimic!...

Se opri sugrumat de emoţie şi-şi scoase batista. îşi şterse ochii, apoi rămase cu batista în mână, dezorientat.

— Tu nu zici nimic? întrebă târziu cu o tulbure deznădejde în glas. Cătălina ridică privirile: îl întâlni acolo, foarte aproape de ea, şi oftă.

— Să bem întâi ceaiul, îi spuse zâmbind şi întinse mâna să-l mângâie pe frunte.

O întrebau de-atunci mereu: — Când vine? — Trebuie să sosească de la o zi la alta, răspundea Ioana. Am primit şi aseară o telegramă. Mai are câteva mici lucruri de pus la punct şi vine...

După înăbuşirea rebeliunii, şi când controalele pe străzi începuseră să se rărească, Ioana se ducea în fiecare dimineaţă cu Răzvan la Cotroceni. Venea cu tramvaiul nr. 14 şi domnul Bologa o aştepta la staţie. Zăpada era încă înaltă, dar în primele zile ale lui februarie gerul se înmuiase. Domnul Bologa o aştepta plimbându-se pe trotuar, lovindu-şi la răstimpuri palmele prin mănuşi. — Ce veşti? o întreba el plecându-se ca să-l sărute Răzvan pe obraji. — Trebuie să vină, începea Ioana. Azi, mâine, aştept telegrama. De trei zile n-am mai primit MIRCEA ELIADE

276

nimic. — Ar trebui să se grăbească, spunea domnul Bologa. Că, uite, se împlinesc două săptămâni de când a ajuns la Lisabona... — Am auzit că pe alocuri s-au întrerupt şi cursele de avion, spunea Ioana. — Să vină cu trenul! exclama domnul Bologa. — E război! spunea Răzvan. împăratul e la război!... — Ţi-am spus că nu mai e război, îl întrerupea Ioana. împăratul se întoarce acasă. Acum stă într-un palat, printre portocali, şi aşteaptă un Avion Alb ca să se întoarcă.

— Ce-o fi, maică, cu el? o întreba doamna Bologa coborând glasul ca să n-o audă soţul din odaia alăturată. Ce s-o fi întâmplat cu el! — Nu s-a întâmplat nimic, zâmbea Ioana. Am primit alaltăieri o lungă scrisoare. I s-au dat iarăşi nu ştiu ce fel de însărcinări. A fost şi în Spania câteva zile... Eu sunt foarte liniştită, adăugă, silindu-se să-şi prelungească zâmbetul.

Acasă, însă, singură, se trezea adesea plângând de deznădejde. Scrisorile lui Ştefan erau detaşate, aproape reci; îi vorbea despre o seamă de lucruri tehnice, despre materialele care ar putea fi cumpărate din Portugalia şi îndeosebi de ceva de care Ioana nu auzise niciodată: de sizal. îi spunea că România ar putea importa sizal şi wolfram şi alte materiale strategice. Sau îi vorbea despre împrejurimile Lisabonei şi despre stilul manuelin. Doar telegramele i se păreau mai calde; poate unde erau mai scurte şi-i spunea că o îmbrăţişează de „mii de ori".