e cam nebun...
Vădastra se întoarse din bucătărie cu o farfurie, un tacâm şi un şervet curat.
— Ce admirabilă organizaţie! exclamă el. Găseşti întotdeauna ce-ţi trebuie. în Anglia nici nu ai nevoie de servitori...
Aşeză tacâmul pe masă, apoi se depărta câţiva paşi, privi de departe, închizând puţin ochiul — şi se apropie din nou, ca să mute tacâmul în partea cealaltă a mesei.
— Vorbiţi bine englezeşte? se adresă el lui Ştefan. Eu vorbesc perfect. Zilnic mi se fac, din toate părţile, complimente. Numai nenea Iancu nu mă crede...
Privi spre Antim cu un zâmbet duios. Acesta zâmbi şi el, clătinând din cap.
— Ba te cred, te cred, spuse.
Dar după câteva clipe se ridică grăbit de pe scaun, îşi luă servieta sub braţ şi se îndreptă spre sala de baie.
— Mă iertaţi o clipă, spuse stânjenit. Bătrâneţele...
îndată ce-l văzu ieşit pe uşă, Vădastra se apropie de Ştefan şi-i luă braţul, îndemnându-l către partea opusă a odăii.
— V-aţi dat, cred, şi dumneavoastră seama că profesorul s-a schimbat mult în ultima vreme, spuse foarte încet. îi e frică de moarte. Vorbeşte mereu de moarte. Spune că o să ne rămână oasele pe aici... Nu cumva are să
înnebunească?
229
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Şi atunci ce ne facem cu tabloul? Aţi văzut, se duce cu el chiar la closet. Aş putea să mă simt jignit. Nu cumva îi e teamă că am să i-l fur? Dar cine i l-a adus la Londra? Cine i-a scos paşaport de serviciu? Dacă nu eram eu, cu relaţiile mele...
Antim reapăru în sufragerie pe nesimţite.
— Sunt sigur că vorbeaţi de mine, spuse el privindu-i pe amândoi bănuitor.
— Domnul Vădastra îmi vorbea despre relaţiile domniei sale cu Ministerul de Externe, spuse Ştefan.
Spiridon se apropie de masă, reaşeză distrat tacâmurile ca şi cum n-ar fi ascultat ce se spune în jurul lui, apoi se adresă lui Antim:
— Să mai prăjim şi cartofi, sau ne mulţumim numai cu limbă afumată?! Avem şi o sticlă de bere...
Antim privi cu înţeles către Ştefan.
— Eu zic să prăjeşti şi cartofi. Numai limbă afumată nu e de ajuns... Poate domnului Viziru îi este foame...
— Dimpotrivă, spuse Ştefan încurcat. Serile, aproape nu mănânc...
— E mult mai sănătos aşa, spuse Vădastra. Deci, nu mai prăjim cartofi? Antim se aşeză pe scaun, fără să
răspundă. Câteva clipe în urmă îşi rezemă
fruntea în palmă şi începu să moţăie. Vădastra umbla în vârful picioarelor, aducând pe rând de la bucătărie cutia cu limbă afumată, pâinea şi berea. De câte ori trecea prin faţa lui Ştefan punea degetul la gură şi-l arăta pe Antim.
— Şşt!... şuiera el, foarte încet. Şşşt!...
Antim adormise. Dar, întinzându-se ca să-şi culce mai bine capul pe masă, servieta îi lunecă pe parchet şi se trezi speriat.
— A încetat? întrebă el. S-a dat all-clearl...
Ştefan fu surprins de acel cuvânt englezesc rostit ca prin somn şi zâmbi. Vădastra reintră în acel moment cu trei pahare.
— V-aţi speriat, domnule profesor? întrebă el ironic.
Antim privea stângaci în jurul lui, frecându-şi cu mâna stângă tâmpla; cu dreapta, apucase deja servieta şi şi-o păstra pe genunchi.
— N-a fost nici o alarmă până acum, continuă Vădastra aşezând paharele pe masă. Dacă ar fi fost, te deşteptam noi, n-avea dumneata grijă...
— Cred că n-am dormit prea mult, spuse Antim căutându-şi ceasul, îl cercetă lung, cu multă emoţie.
— De-abia nouă şi douăzeci şi cinci, vorbi din nou, cu tristeţe. Cum are să mai treacă şi noaptea asta!...
Şi, întorcându-se spre Ştefan, adăugă:
— Parcă timpul se opreşte pe loc îndată ce se întunecă. Nopţile se fac din ce în ce mai lungi. Iar cât durează
alarma, mi se pare noaptea nesfârşită...
MIRCEA ELIADE
230
