Femeia îl privea intens, concentrată, parcă s-ar fi trudit să ghicească alte înţelesuri, şi fuma întruna, trăgând adânc din ţigară. — Istoria este stenică_şi fecundă pentru cei care o fac — dar nu si pentru cei care o suportă.
Pentru un ăvlâToFenglez care apără cerul Angliei şi-şi risca viaţa în fiecare clipă, pentru el, fireşte contemporaneitatea istorică e fecundă, căci istoria pe care o face el îl ajută să se reveleze sieşi. Dar pentru noi, ceştilalţi, care asistam pasivi, pe
MIRCEA ELIADE
234
pământ, la lupta lui contra avioanelor germane — ce ne revelează această luptă? Numai teroare...
— împotriva terorii istoriei, continuă cu oarecare enervare pentru că ghicea că-i plictiseşte pe toţi, împotriva ei nu sunt decât două posibilităţi de apărare: acţiunea sau contemplaţia. Aviatorul care apără cerul Angliei acţionează; noi nu avem altă soluţie decât să contemplăm, adică să ieşim din Timpul istoric, să regăsim alt Timp...
Un tânăr aproape pleşuv, fiul unui negustor de grâne, care anevoie îşi ascundea plictiseala că jocul fusese întrerupt, îşi cercetă încă o dată cărţile.
— Cât ai spus? întrebă ridicând privirile.
— Parcă spusesem de trei ori potul, făcu Fotescu.
— Eu nu merg, repetă vecina lui Ştefan.
— Nici eu, făcu al patrulea jucător. Femeia se întoarse către Ştefan.
— Spune, te rog. Dumneata spui lucruri interesante...
— în fond, începu Ştefan cu un glas mai tulbure şi vorbind din ce în ce mai repede, în fiecare clipă fiecare dintre noi putem muri. Şi putem muri fără glorie, ca nişte furnici călcate în picioare, ca nişte şoareci prinşi în cursă, stropiţi cu gaz şi arşi de vii. Nu ne putem împotrivi acestui destin. Dar avem măcar datoria să protestăm împotriva lui. Şi, eu cel puţin, nu am alt mijloc de a protesta decât refuzând să fiu confiscat, macerat şi terorizat de acest destin. Dacă va fi să mor azi, mâine sau într-o lună — am să mor. Dar am să mor, cel puţin, mândru că
n-am renunţat la demnitatea mea umană, la libertatea mea. Istoria mă va omorî, dar nu va omorî un sclav — ci un om liber, care a ştiut să-şi
* smulgă măcar o frântură din viaţa lui terorii istoriei.
— Ai spus de trei ori potul? întrebă din nou tânărul pleşuv, după ce-şi mai cercetă încă o dată, încruntat, cărţile.
—- De trei ori!
Tânărul rămase câtva timp pe gânduri, apoi începu să numere fără grabă fisele.
— Bine, vorbi femeia, dar eu tot nu înţeleg ce faci?
— Uite ce fac, vorbi Ştefan zâmbind. în ceasurile în care mă smulg Războiului, citesc lucruri fără absolut nici o legătură cu actualitatea. Citesc, bunăoară, poeţi, filosofi, mistici — sau cărţi de preistorie. în acele ceasuri, nu accept nici chiar cea mai vagă aluzie la actualitate, îmi interzic chiar cel mai umil gând la Război. Nu vreau să-mi amintesc nici măcar de soţia şi copilul meu, nici măcar de nenorocirile ţării mele. Sau, mai precis, nu vreau să-mi amintesc de soţia, copilul sau ţara mea aşa cum sunt ele în clipa de faţa. Mă gândesc la ei proiectându-i într-un alt Timp, fie un anumit moment din trecut, fie un Timp imaginar. îmi amintesc, bunăoară, de anumite călătorii pe care le
235
NOAPTEA DE SÂNZIENE
făceam cu soţia mea. Sau încerc să-mi închipui România acum cincizeci, o sută sau cinci sute de ani. Au fost şi atunci tragedii istorice, şi sunt dispus să mi le reamintesc, să meditez asupra lor — dar fac aceasta din propria mea voinţă, nu pentru că aş fi obligat s-o fac. Libertatea mea hotărăşte asupra cărei tragedii istorice din trecut să-mi opresc mintea — libertatea mea, iar nu o informaţie auzită la radio sau citită într-o ediţie specială a ziarelor.
— în fond, îl întrerupse secretarul de presă, este un fel de turn de fildeş...
— Nu este exact un turn de fildeş, pentru că nu fug de realitatea istorică, îmi apăr doar libertatea de a mă smulge din când în când din această realitate istorică pentru a regăsi o realitate mai esenţială: poezia, mistica, filosofia, iubirea...
Tânărul pleşuv număra încet, cu migală, fisele. Fotescu îl privi pe furiş şi un zâmbet viclean îi licări o clipă pe figură.
— Dar cu ce folos? întrebă al patrulea jucător. Dacă tot nu poţi schimba nimic?...
— Deocamdată, datoria mea nu este să schimb ceva, ci să împiedic să fiu transformat într-o larvă de către actualitatea istoriei. Să-mi păstrez, adică, un minim de libertate pentru mai târziu...
— Dar cum! exclamă aproape cu exasperare vecina lui. Cum!
— Uitaţi, doamnă, vorbi blând Ştefan. Astăzi, bunăoară, mi-am luat cu mine un poet.
Scoase cu atenţie din buzunarul hainei un mic volum legat în piele.
— Sonetele lui Shakespeare, le arătă el. Dacă se dă alarma, şi mă aflu într-un metrou sau într-un adăpost, încep să citesc. Refuz, astfel, să fiu prezent la un foarte mărunt eveniment istoric. Citind pe Shakespeare, mă smulg clipei de faţă, clipei care era menită să mă confişte, să mă terorizeze... Iar dacă în acel moment, cade o bombă şi mă omoară — mă omoară, cum vă spuneam, ca om liber — iar nu ca sclav; căci mă omoară cu mintea fermecată
de geniul unui poet, iar cu nu mintea unui om care se întreabă dacă avioanele s-au depărtat sau nu de adăpostul lui...
în acea clipă se auzi ţipătul prelung al sirenei. Ştefan îşi puse zâmbind volumul în buzunar. Ceilalţi se priviră
încurcaţi, parcă fiecare ar fi aşteptat de la celălalt să ia o hotărâre.
— Nu cred că va dura mult, spuse Fotescu. Să terminăm partida asta şi ne aşezăm la masă. Dumneata ce faci, domnule Gherghel? se adresă tânărului pleşuv.
— De trei ori potul, începu acesta cu un glas stăpânit, împingând un morman de fise către mijlocul mesei, plus...
de nouă ori potul!...
Toţi se însufleţiră deodată. Doamna Fotescu se apropie curioasă de masă.
— Plătit! spuse Fotescu începând să numere grăbit fisele. Câte cărţi?
