— Iartă-mă că te întrerup, spuse zâmbind. Mai comandă, te rog, un whisky. Dumneata nu bei?...

Ştefan întoarse capul, tulburat, şi făcu semn băiatului de la bar.

— Ia spune, începu, ce făceai la Londra?

MIRCEA ELIADE

284

— îmi cer toate scuzele că v-am deranjat, spuse Ştefan.

— Dimpotrivă, îmi face plăcere. Voiam şi eu să te cunosc. Auzisem de dumneata la Porto, auzisem că te-au dezbrăcat la piele şi vream să te cunosc.

— Aţi auzit şi asta? se minună Ştefan.

— Erau nişte români la Porto. Am făcut un chef într-o seară şi-am aflat toate noutăţile... Ce-am mai râs şi pe chestia dumitale! îmi ziceam că trebuie să fii un consilier de o anumită vârstă, chel, cu burtă — şi îmi plăcea să

te închipui gol în faţa comisiei de control! Ce-am mai râs în noaptea aceea!... Dar nu cred că ţi-a fost ruşine. Văd că eşti un bărbat bine. Eşti înalt, bine făcut, eşti încă destul de tânăr... îmi place de dumneata! Ai şi un nume frumos, ViziruL. Ce faci astă-seară? Nu mă duci la un cinematograf?

Ieşind de la cinematograf, îl întrebă de doamna Zissu.

— Ce e cu ea? De ce te interesează aşa mult?

— Ca să fiu sincer, nu înţeleg nici eu de ce mă interesează. Dar simt că doamna Zissu reprezintă un lucru esenţial în viaţa mea, deşi n-aş şti să precizez în ce sens. Am uneori sentimentul că o adevărată taină, în sensul teologal al cuvântului, se ascunde înapoia acestui nume sau a acestui personaj. îmi spun uneori: poate interesul pe care-l port unei femei de care nu ştiu absolut nimic sigur, mi-a fost stârnit numai aşa ca să pot descoperi

pasiunea intelectuală pentru tainele teologale şi problemele metafizice...

— Fugi de-aici, că eşti plicticos! îl întrerupse domnişoara Zissu. Mai bine du-mă la bar. Am poftă să dansez cu dumneata...

Când, după ce înceta orchestra, se reîntorceau la masa lor, în faţa paharelor cu whisky, Ştefan îşi relua confesiunea.

— Sunt foarte îndrăgostit, spunea. Sunt îndrăgostit de soţia mea, Ioana, dar iubesc în acelaşi timp o fată, Ileana...

— Eşti un mare porc! îl întrerupea domnişoara Zissu.

— Nu am sărutat-o decât o singură dată. Dar sărutarea aceea m-a ajutat să trăiesc câteva luni în şir. Dacă n-aş fi sărutat-o, dacă nu mi-aş fi amintit de sărutarea ei, cred că aş fi înnebunit. Aflasem tocmai atunci că se logodise...

— Eterna poveste! făcu domnişoara Zissu dând peste cap paharul. Hai mai bine să dansăm!...

— ... E vorba de un mister, reîncepea Ştefan reîntorcându-se la masă. Adică, nu înţeleg cu puterile minţii mele, cum de s-ar putea realiza un asemenea lucru: să iubesc deodată două femei. Şi tocmai asta îmi dă speranţe: tocmai faptul că, pe plan raţional, nu înţeleg ce se petrece cu mine. îmi spun că, probabil, experienţa pe care o încerc eu este de un alt ordin decât cel raţional, şi că, deci, ea nu mai aparţine experienţei umane, care se realizează în Timp, ci unui alt ordin de experienţe, i-aş spune, extatice, care are loc dincolo de Timp...

285

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Eterna poveste! spuse domnişoara Zissu. Te ambalezi după una, ţi separe că-ţi pierzi minţile când te sărută, şi pe urmă afli că s-a logodit...

— ... De foarte mulţi ani, mă întreb dacă nu există într-adevăr nici un mijloc de a ieşi din Timp, de a trăi, măcar discontinuu, şi în eternitate...

— Ce te-a apucat? îl întrebă, puţin speriată, domnişoara Zissu.

— Pentru că nu vreau să mor! vorbi el fierbinte, aproape sugrumat, apucându-i mâna. Nu vreau să îmbătrânesc, să mă mineralizez sufleteşte, şi într-o bună zi să mor. Vreau să trăiesc de-a pururi tânăr, ca în basmul nostru Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Cred că am acest drept: de a-mi cere partea mea de nemurire...

— Nemurirea sufletului! exclamă aproape întristată domnişoara Zissu. Toţi suntem nemuritori. Dar trebuie să

murim întâi!...

— ... Toate celelalte drepturi pe care istoria se zbate să le cucerească în chip definitiv — libertatea, bunăoară, sau respectul persoanei umane - sunt numai un preambul la singurul drept cu adevărat imprescriptibil, care este dreptul la nemurire...

— Trebuie să murim întâi, repetă melancolică domnişoara Zissu.

— Nu e de ajuns. într-o anumită măsură, nemurirea sufletului este doar un paleativ. Ni s-a păstrat acest drept ca o consolare pentru că Adam a pierdut dreptul de a fi nemuritor aici pe pământ, în viaţă...

Domnişoara Zissu îşi rezemase iar bărbia în palmă, privindu-l, întristată.

— Nemurirea sufletului e doar o consolare, continuă el tulburat. Dar nu trebuie să abuzăm de ea...

— Nu, clătină ea hotărât din cap. Nu trebuie. Hai să dansăm...

— Lasă-mă doar o clipă, să termin... Nu trebuie să abuzăm de ea, pentru a ne lăsa aici, pe pământ, în viaţă, robii Timpului şi, deci, ai Morţii. Noi trebuie să sperăm că într-o bună zi vom reintegra condiţia adamică primordială.

Că vom putea trăi, adică, nu numai în Timp, ci şi în Eternitate.

— Hai! îl apucă ea de mână. Hai să dansăm!...

Deşteptându-se a doua zi de dimineaţă şi dând cu ochii de părul ei roşu, înflăcărat, revărsat pe pernă, foarte aproape de obrazul lui, zâmbi nedumerit. "Iţi place nemurirea sufletului, nu e aşa? îşi aminti el deodată. îţi place nemurirea!... Eşti un mare porc!..." Apoi revăzu gura ei însângerată, cu dinţii aceia strălucitori, apropiindu-se de el, ameninţătoare. „Trebuie să plec! îşi spuse. Trebuie să plec cât mai repede!..." în acea clipă, femeia se trezi, întoarse capul spre el, se încruntă, apoi îi zâmbi lung, întinzându-e.

— La ce te gândeşti? îl întrebă, absentă.

Dar nu aşteptă să-i răspundă. Dădu repede cuvertura la o parte şi sări din Pat, goală, cu părul căzându-i, parcă şi mai roşu, pe umeri. Trecu în odaia de baie şi intră sub duş. Câteva minute în urmă se reîntoarse, tot goală, şi se opri

MIRCEA ELIADE

286

287

NOAPTEA DE SÂNZIENE

în faţa oglinzii. îşi prinse părul cu amândouă mâinile şi începu să şi-l răsfire, cu mişcări leneşe, graţioase. Ştefan o privea. îi întâlni privirile în oglindă, şi-i zâmbi.

— îmi place de tine, spuse fără să se întoarcă. Eşti bine ca bărbat... Apoi izbucni în râs şi se apropie de el.

— îţi place nemurirea sufletului, nu e aşa? Eşti un mare porc!... Revăzu parcă mai însângerată, mai nesăţioasă, gura ei cărnoasă

întredeschizându-se, ameninţătoare. O revăzu de-atunci necontenit.

— Hai la nemurirea sufletului! îi şoptea ea, râzând.