MIRCEA ELIADE
236
— Sunt servit! făcu Gherghel.
— Eu am să iau o carte.
Şi o luă din pachet cu o mişcare scurtă, pregătindu-se s-o fileze. Se auziră deodată câteva explozii, surprinzător de aproape. Toţi îşi ridicară frunţile, privindu-se din nou întrebător.
— E antiaeriana, spuse doamna Fotescu, avem o baterie în cartier...
— Ce faci? întrebă Fotescu încercând să zâmbească.
O nouă explozie, surdă, cutremură din temelii casa. Femeia se ridică de la masă.
— Aveţi un adăpost bun? întrebă trăgând nervos din ţigară.
— E un fel de pivniţă la subsol, vorbi doamna Fotescu.
— Ce faci? întrebă din nou Fotescu, tresărind.
— Număram potul, răspunse Gherghel. Cer încă cinci lire...
— Cinci ale dumitale, începu triumfător Fotescu, şi îmi dai şi mie încă zece lire!
Ferestrele începură atunci să tremure. Câteva clipe în urmă, casa întreagă se clătină, ca smucită din temelii, şi o explozie asurzitoare îi făcu pe toţi să sară în picioare. Măsuţa cu cărţi se răsturnă, împrăştiind pe covor fisele. Nu se grăbi nimeni s-o ridice.
— Asta a fost o torpilă aeriană! exclamă cel de-al patrulea. Şi a lovit în plin!...
— Ce facem? întrebă, foarte palidă, doamna Fotescu. Coborâm în adăpost sau mâncăm întâi?...
— Or în adăpost, ori aici... vorbi Gherghel. Mai avem două etaje deasupra...
Salvele antiaeriene se înteţiră.
— Eu zic să coborâm, spuse Fotescu. Ai stins gazul în bucătărie? se adresă soţiei.
Dar o nouă serie de explozii îi lipiră pe toţi de ziduri.
— Să coborâm repede! Sunt chiar deasupra noastră!...
Ieşiră grăbiţi pe culoar şi începură să coboare scările spre subsol. Nu mai vorbea nimeni.
— Aşteptaţi-mă şi pe mine! auzi Ştefan glasul femeii care rămăsese în urmă. O aşteptă cu lanterna în mână. Când îl ajunse femeia i se agăţă de braţ.
— Nu mai pot! murmură ea printre lacrimi. Simt că mi se face rău. Fotescu îl întâmpină încruntat în pragul adăpostului.
— Haideţi, domnilor, exclamă el nervos. Haideţi mai repede, ce Dumnezeu! ... Subsolul era aproape plin. De aici, din adăpost, exploziile şi salvele artileriei
se auzeau parcă şi mai puternice. Nu mai vorbea nimeni. Fotescu îşi încleştase dinţii şi privea în jos, aproape cu ura.
237
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Cred că se depărtează, spuse târziu cineva. Poate am scăpat şi de data aceasta...
Tăcură iar toţi.
— Ne-a tras o spaimă teribilă! spuse târziu cel de-al patrulea.
— Păcat! vorbi Fotescu. Ştii ce aveam? se adresă lui Gherghel. Chintă regală de damă!...
Acesta îl privi iritat, dar cu oarecare admiraţie.
— Ai jucat-o prost, atunci. Eu aveam care de aşi servit. N-ar fi trebuit să mă relansezi cu zece lire. Trebuia să
ceri o liră, două, ca să vezi ce fac eu...
— Poate că ai dreptate, făcu Fotescu pe gânduri.
Dar atunci începură din nou să se audă exploziile şi tăcu, încruntat, silindu-se să respire cât mai adânc.
în seara aceea nu au mai cinat. într-un moment de acalmie, cineva ieşise în stradă şi se întoarse cu vestea.
— Arde Londra!
Ştefan şi Fotescu se duseră să vadă şi ei. Către City, cerul era incendiat. Vâlvătăi roşii izbucneau la răstimpuri din masa aceea însângerată, înălţându-se vertiginos, pălind şi iarăşi însufleţindu-se. în aer plutea un miros de funingine şi catran. Bubuiturile şi exploziile se auzeau întruna, depărtate. Când se reîntoarseră în adăpost, îi găsiră pe toţi foarte palizi. Parcă nici nu îndrăzneau să întrebe ce văzuseră.
