— Plec în câteva ceasuri, continuă el cu o mare blândeţe, visător. Şi mâine dimineaţă zbor spre ţară...

— Dar eu te iubesc! spuse ea deodată. M-am ambalat. Nu mai pot fără tine! Te iubesc!

— Şi Calypso iubea pe Ulysse, continuă el zâmbind.

— Am fost nebună, îl întrerupse apucându-i amândouă mâinile. M-am denunţat singură la Consulat, ca să-mi anulez viza şi să rămân cu tine. Nu sunt spioană! îţi jur că nu sunt. Să-ţi arăt denunţul; eu l-am scris! îmi sosise rândul la clipper şi trebuia să plec...

— Mâine dimineaţă zbor spre ţară. Dacă voi avea acelaşi noroc şi de-aici înainte, în două, trei zile sunt la Bucureşti. în Ithaka, pentru a chema lucrurile Pe adevăratul lor nume...

— Eşti nebun! şopti domnişoara Zissu foarte încet. Şi eu ce mă fac! Eu cum rămân, aici, singură?...

MIRCEA ELIADE

292

Soarele intră chiar atunci sub un nor mărunt, care plutise leneş, stingher, pe cerul imaculat.

— Nu vrei să-ţi arăt cactuşii? o întrebă el târziu, cu o mare blândeţe în glas.

— Eşti un porc! izbucni ea deodată strivindu-şi ţigara sub pantof. Eşti o brută! Eşti un mare porc!...

Se ridică brusc şi se îndreptă spre ieşire. El o ajunse din câţiva paşi şi-i luă braţul.

— Atunci eşti Circea, vrăjitoarea Circe! îi şopti el.

— Lasă-mă! ţipă domnişoara Zissu smulgându-şi braţul. Vrei să chem sergentul?!

îl privi cu atâta ură, încât Ştefan se opri şi zâmbetul i se slei pe buze.

— Porcule! strigă ea încă o dată. Porcule!...

— îmi pare foarte rău, şopti el. Credeam că iubeşti şi tu, ca mine, mitologia... Dar domnişoara Zissu era deja departe. Nu-l mai auzi.

IX

în acea după-amiază de mai, Ştefan îl privea cu o neobişnuită intensitate, urmărindu-i atent fiecare mişcare pe care o făcea pe covor. Răzvan îşi aşezase cutiile una peste alta şi acum şovăia, parcă s-ar fi întrebat dacă ar trebui să le răstoarne, ca şi ultima dată, cu piciorul, sau întinzând doar mâna şi scoţând cutia cea mare care ţinea loc de temelie.

— Haide să-ţi povestesc o poveste cu împăratul Anisie, spuse Ştefan deodată plecându-se şi luându-l în braţe.

îl aşeză pe genunchi. Răzvan amuţise, emoţionat. Ioana rămăsese nehotărâtă în mijlocul salonului. Avea o rochie de culoarea caisei coapte şi părul ei părea mai închis ca de obicei, bătând aproape în roşu. Ca şi în acea zi de februarie, când îl întâmpinase la aeroport, i se părea că părul îi bătea în roşu.

— Peste munţi, peste păduri, începu Ştefan, se întinde ţara împăratului Anisie. Seamănă cu a noastră şi totuşi nu prea seamănă. Sunt şi acolo, ca pe la noi, grădini şi livezi cu pomi roditori, dar mai e ceva. Ascultă bine, ca să

înţelegi povestea împăratului Anisie. Acolo, peste munţi, se înalţă o casă albă de care nimeni nu se poate apropia.

Nu se poate apropia, pentru că e prea albă şi n-o vede nimeni. E casa împăratului Anisie...

Recunoscuse de departe ferma. Totul părea întocmai ca şi atunci, cu patru ani în urmă: casa proaspăt văruită, acelaşi cer strălucitor de mai, pomii îmbrăcaţi în acelaşi frunziş de un verde crud ca şi atunci. Doar şoseaua nu mai era aceeaşi, întâlnise mereu camioane militare şi grupuri de soldaţi în uniformă de campanie.

— Nu poate s-o vadă nimeni, pentru că e fermecată. Acolo stă împăratul . Stă aşa de la începutul lumii.

împăratul acesta n-are moarte...

II privise tulburat; arăta întinerit, deşi obrazul avea un luciu emaciat, care-l făcea să pară fără vârstă. în tindă, bătea soarele blând al dimineţii. Se auzeau

MIRCEA ELIADE

294

NOAPTEA DE SÂNZIENE

mierlele şi, foarte aproape, zvon de albine. Turnându-i apă să se spele, îl întrebase ce vrea: lapte, fagure de miere sau cafea. — Cred că s-o mai găsi puţină cafea, spuse. Ferma a fost rechiziţionată până acum câteva luni şi nu ştiu dacă au mai rămas multe lucruri prin cămară...

— Dar împăraţii pot intra când vor în ţara împăratului Anisie.

— împăratul a fost? întrebă Răzvan.

— A fost. De-acolo vine, din ţara împăratului Anisie. Acolo, la el, laptele îl scoţi de-a dreptul din fântână, iar dacă întinzi mâna, găseşti un fagure cu miere. Acolo, în ţara împăratului Anisie, nu a fost şi nu va fi niciodată

război.

— Până la urmă toată lumea va intra în război, spusese cu seninătate Anisie. De încercarea asta nu va scăpa nimeni. Lumea veche a intrat în descompunere. Şi procesul de descompunere se accelerează cu cât trece timpul.

Războiului ăsta îi va urma un altul şi apoi un altul, până ce nu va mai rămânea nimic din tot ce-a fost. Nici măcar ruinele! Doar la urmă de tot, câţiva supravieţuitori. Ca să poată relua lucrurile de la început şi să încerce să le facă mai bine...

Ştefan n ascultase tulburat. — Nu eşti deloc încurajator! şoptise el silindu-se să zâmbească. — Depinde de perspectiva în care te situezi, spusese Anisie foarte calm. Dacă, pentru dumneata, gloria şi vrednicia omului sunt legate de istoria lui, adică exclusiv de activitatea lui recentă (căci istoria durează doar de câteva mii de ani!...), atunci, într-adevăr, viitorul imediat nu pare a fi deloc încurajator. Căci viitorul acesta se prevesteşte ca o serie de războaie şi catastrofe pustiitoare, care vor spulbera tot ce a clădit istoria în ultimele mii de ani. Şi pentru omul istoric, pentru acel om care se vrea şi se declară exclusiv o fiinţă creatoare de istorie, fără îndoială că perspectiva unei anihilări aproape totale a creaţiilor lui istorice este catastrofală. Dar mai există şi o altă umanitate în afară de umanitatea creatoare de istorie. Există, bunăoară, umanitatea care a locuit paradisele anistorice; lumea primitivă, dacă vrei, sau lumea preistorică. Lumea pe care o întâlnim la începutul oricărui ciclu, lumea creatoare de mituri, lumea pentru care existenţa umană însemna un mod specific de a fi în Univers şi, ca atare, avea alte probleme şi urmărea o altă perfecţiune decât cea urmărită de omul modern, obsedat de istorie. Am toate motivele să sper că

anihilarea civilizaţiei noastre, la al cărei început asistăm deja, va încheia definitiv ciclul în care ne aflăm integraţi de câteva mii de ani şi va îngădui reapariţia celuilalt tip de umanitate, care nu trăieşte ca noi, în timpul istoric, ci numai în clipă, adică în eternitate...

Se oprise deodată şi zâmbise.

— Şi eu visez să scap într-o zi de timp, de istorie, spuse Ştefan. Dar nu cu preţul catastrofei pe care o vesteşti dumneata. Existenţa umană mi s-ar părea searbădă dacă ar fi redusă numai la categoriile mitice. Chiar acel paradis anistoric de care vorbeşti mi s-ar părea greu de suportat dacă n-ar avea lângă el infernul istoriei... Eu credeam, speram chiar, că e posibilă o ieşire din timp chiar în lumea noastră, istorică. Oricând ne este accesibilă eternitatea. împărăţia lui Dumnezeu este oricând realizabilă pe pământ, hic et nune... Anisie îl ascultase cu răbdare.

— Eşti încă sentimental! spuse el.

— Şi pe urmă? întrebă Răzvan. Pe urmă?...

— împăratul Anisie a spus că nu va fi război, continuă abătut Ştefan. Nu va fi război...

Privindu-l zâmbind depărtat, detaşat, simţise cum îl doboară tristeţea; parcă lumina de afară pălise deodată.

— Şi atunci, ce are să se întâmple cu noi? întrebă el sfios. Vom pieri cu toţii, fără urmă? Vom arde de vii? Vom muri ca şoarecii asfixiaţi cu gaze sau mistuiţi de flăcări!

Anisie zâmbi cu o mare blândeţe.

— Nu sunt profet, începu. Şi, într-un anumit sens, nu are mare importanţă ce se întâmplă cu noi. Important mi se pare numai ce va urma. Şi eu cred că, mai târziu, cei puţini care vor supravieţui vor redobândi adevărata demnitate umană. Atunci, omul va redeveni un factor decisiv în Cosmos. Asta mi se pare singurul lucru cu adevărat important. Cât despre dispariţia noastră, prin foc sau prin apă, ea n-ar trebui să te emoţioneze mai mult decât dispariţia anuală, a miliarde de peşti, de păsări sau de mamifere, dispariţie voită, în mare măsură, de contemporanii noştri, oamenii. în fond, e vorba de aproape acelaşi lucru: masacre de specii zoologice.

Contemporanii noştri, silindu-se să facă cât mai multă istorie, au regăsit destinul speciilor zoologice. Istoria contemporană este, aşa cum ai văzut-o şi dumneata la Londra, chintesenţa cruzimilor zoologice. Şi această nouă