— Acum! repede! vorbi Ştefan ridicându-se. Trebuie să fugim!... Tăcuţi, se ridicară şi porniră toţi după el.
Câteva zeci de metri în faţă întâlniră
un taxi.
— E gol! strigă Fotescu.
— Dar nu e nici şoferul! spuse decepţionat Gherghel. Şoferul se desprinse anevoie de sub maşină.
— Am avut mare noroc! le spuse. M-am băgat la timp. Mi l-au găurit de schije...
Dar nu voia să-şi părăsească adăpostul.
— Aproape toate străzile vecine erau blocate, le spuse.
— Mergem la Park Hotel, vorbi înfierbântat Gherghel. Acolo e cel mai bun adăpost din Londra. Ai taxă dublă...
Şi scapi şi dumneata. Aici au să cadă bombe toată noaptea...
— Trebuie s-o luăm pe-acolo, arătă şoferul către partea cea mai însângerată a oraşului. Are să fie greu... Şi suntem prea mulţi...
— Eu nu merg, spuse Ştefan. Dar plecaţi acum. Până nu soseşte alt val de avioane...
în cele din urmă, şoferul se lăsă convins. Se urcară în maşină tăcuţi, evitând să privească înainte spre City, unde flăcările păreau că se înteţesc.
— Noroc! le spuse Ştefan.
Urmări cu strângere de inimă maşina aşa cum se pierdea în perdeaua de fum roşu.
MIRCEA ELIADE
242
Către miezul nopţii se părea că atacul încetase. Ştefan ieşi din staţia de metrou în care se adăpostise cu un ceas înainte şi se îndreptă spre casă. O parte din reflectoare se stinseseră. Cerul părea acum şi mai însângerat deasupra cartierelor incendiate. în aer plutea un miros greu de păcură, de fum şi ciment. Intrând din nou în benză, i se păru că se trezeşte. — Pregătesc invazia, spusese cineva de lângă el. Asta e tactica lor: atrag atenţia asupra Capitalei şi atacă undeva pe coastă, ca să asigure debarcarea primelor unităţi... Ştefan întorsese capul să-l privească. Avea gâtul neaşteptat de lung şi de subţire şi vorbea rar, clipind necontenit, umezindu-şi la răstimpuri buza de sus, aproape sugân-du-şi-o. — Zilele acestea sunt hotărâtoare, adăugase. — Acum să-i vedem, strigase atunci o femeie. Acum, aici, pe pământul nostru!... Şi parcă deodată nu mai păreau atât de obosiţi. Se priveau unii pe alţii zâmbind, cu o neaşteptată dârzenie în ochi. — Bine că a început! exclamase cineva din fund. începu să
fredoneze, dar se întrerupse o clipă şi adăugase: — Invazia, vreau să spun. Bine că a început... „Dumneata cum te-ai organizat? în caz de invazie vreau să spun." îşi scoase volumul de versuri din buzunar şi-l deschise la întâmplare. Se trezi târziu că privea de nu mai ştia când aceleaşi rânduri fără să le fi putut înţelege. Cu mintea fermecată de geniul unui poet. „Adevărul este că mi-a fost frică." „Vorbeşte-mi despre orice altceva..." întoarse foaia continuând să se prefacă atent. Oamenii vorbeau între ei domol, cu lungi pauze. — Durează de patru ceasuri, spunea o femeie. Şi parcă tot pe aici se învârtesc, vorbise ea după vreo zece minute, reîntorcându-se.
Bine că n-am apucat să ies; căzuse o bombă la capătul străzii. — Am simţit-o până aici, spuse tânărul cu gâtul lung. — Nu, ţi s-a părut, era antiaeriana...
De-abia când se depărtase destul de gura metroului şi se simţi din nou singur, pierdut în întuneric, se trezi de-a binelea. Nu cunoştea deloc cartierul. Cineva, care aproape adormise chirchit lângă ghişeul metroului, îi spusese că are vreun ceas de mers până să ajungă acasă. Trebuia să fie atent pe ce străzi umblă, ca să nu se rătăcească.
Grăbi cât putu pasul. La primul colţ, însă, se opri, pentru că strada era întreruptă de frânghii. Un policeman îi strigă să se depărteze repede; căzuseră câteva bombe care încă nu explodaseră şi aştepta echipa de specialişti să
le examineze. îi explică pe ce străzi să se îndrepte. Ştefan începu să alerge. După câtva timp i se păru că aude din nou uruitul avioanelor deasupra. Se opri, rezemându-se de un zid. „Un mesaj din labirint. N-am înţeles nimic.
Vorbeşte-mi despre orice altceva." începu din nou să fugă, ţinându-se cât mai aproape de zrduri. Avioanele se auzeau parcă din ce în ce mai distinct... Aşteptase mult timp, ascultând grindina biciuind ferestrele în snopuri dese, cărunte, apoi ridicase deodată capul şi o întrebase: — L-ai iubit? Pe el l-ai iubit? Pe logodnicul tău, l-ai iubit?!... Ileana îl privea speriată, îl privea de parcă n-ar fi îndrăznit să creadă că este încă acolo, lângă ea, vorbindu-i din ce în ce mai repede, cu un glas
243
NOAPTEA DE SÂNZIENE
înăbuşit de emoţie, întrebând-o: — L-ai iubit? Crezi că l-ai iubit cu adevărat?... în lagăr, mă gândeam tot timpul la asta. Mă întrebam: îl iubeşte cu adevărat? îl poate iubi şi pe el, pe logodnicul ei?! De ce nu-mi răspunzi? L-ai iubit?...
Zărea la răstimpuri policemeni şi home-guarzi rezemaţi de porţi sau în gura adăposturilor de ciment din stradă, care-i urau noapte bună. Deasupra lor se roteau, nevăzute, depărtate, motoarele. încă n-au lansat... — De ce nu-mi răspunzi? Când eram la clinică, mi se păruse că mă pierdusem într-un labirint. Ştiam că există o ieşire, undeva, dar mă rătăcisem. Mă întrebam mereu: L-a iubit? pe el l-a iubit? Dacă aş fi ştiut ce să răspund ieşeam din labirint. De ce nu-mi răspunzi?... Ileana continua să-l privească, înspăimântată. — Tu nu-ţi dai seama ce înseamnă asta pentru mine: să ştiu dacă l-ai iubit şi pe el. — A murit lângă mine, spuse ea deodată. A murit în braţele mele. Nu mai mă întreba altceva... — Dar l-ai iubit? Crezi că l-ai iubit?... Se apropie de fereastră.
Grindina încetase. Ploua acum cu băşici, ca o perdea de spume. — M-am logodit din deznădejde, spuse Ileana fără să întoarcă capul. A fost o logodnă din deznădejde, dacă poţi ghici ce înseamnă lucrul acesta... Apoi deschise brusc fereastra. Ploaia, vijelia, mirosul de frunze proaspete şi de pământ, mirosul de trandafiri scuturaţi, năvăliră
deodată în odaie. — Dacă vrei să rămânem prieteni, te rog să nu-mi mai vorbeşti niciodată de asta. Dacă ai fi avut puţină imaginaţie... Dacă ai fi avut puţină dragoste pentru mine... Ghicise deodată că plângea, că se lăsa bătută de ploaie ca să poată plânge, dar rămăsese împietrit în mijlocul odăii, privind-o, neîndrăznind să se apropie.
Se opri, istovit, ca să verifice numele străzi. Pe alocuri, oraşul i se păruse pustiu şi sinistru. Dar zărise şi străzi luminate de incendii, către care se îndreptau necontenit camionetele pompierilor şi maşinile cu policemeni. La răstimpuri se auzeau exploziile surde, neaşteptate, aproape stinghere, ale bombelor cu întârziere. Descifra cu greutate numele străzii şi îşi dădu seama că se rătăcise, începu să meargă obosit, pe lângă ziduri, scrutând întunericul ca să descopere un home-guard. Strada parcă ar fi făcut parte din alt oraş decât din această Londră
bombardată şi incendiată. Fiecare casă îşi avea grădina s"au măcar arborele ei. Parcă mirosea mai puţin a fum şi a gudron. Chiar şi cerul părea mai puţin însângerat privit de aici. Se rezemă de un zid ca să se odihnească. O
oboseală dulce, tulburătoare, îi pătrundea în tot trupul. — Nu, nu m-am supărat, îi spunea Ileana. Nu înţeleg de ce, dar pe tine nu mă pot supăra. Tu nu eşti ca oricare din noi. Tu trăieşti într-un vis al tău... Mi-e milă de mine, îmi plâng norocul meu. De ce m-ai întâlnit?... De ce-a trebuit să te întâlnesc tocmai pe tine?... La Zinca, baba îmi ghicea mereu: noroc, noroc în dragoste, noroc... Şi după ce te-am cunoscut, baba îmi ghicea: noroc în dragoste, noroc... Te-aş ruga să mă laşi acum. A stat ploaia...
MIRCEA ELIADE
244
Târziu, la capătul unei alei, i se păru că zăreşte o umbră. Se îndreptă într-acolo, dar după câţiva paşi se opri.
Crezu că aude cuvinte româneşti. Vocea i se păruse, la început, cunoscută, dar nu izbutea să o identifice. De-abia apropiindu-se, îşi dădu seama, tresărind, că era glasul lui Vădastra.
— Săraca doamna Zissu! repeta el întruna. Săraca doamna Zissu! Să vină ea până aici pentru mine!...
Ştefan se apropie tulburat. Când îi spuse bună seara, Vădastra se întoarse brusc. Era cu capul gol şi nu-şi avea monoclul negru.
— Vorbiţi româneşte? întrebă el speriat. Sunteţi român?
