cruzime, cruzimea istorică, n-are nici măcar scuza cruzimilor zoologice: de a fi săvârşită din instinct. Aşa că, dacă ai fi obiectiv, n-ai fi prea întristat de soarta care aşteaptă umanitatea; pentru că ea nu mai e umanitate decât cu numele. în realitate este o specie zoologică înnebunită de aşa-zisa libertate de a-şi croi propriul său destin.

— Şi, de nicăieri, nu mai poate veni nici o salvare? întrebă tulburat Ştefan. Dumnezeu nu poate face nimic pentru noi? Suntem, doar, făpturile lui! Ne va lăsa, aşa, să ne omoram între noi, să ne ardem de vii şi să ne înecăm până la unul?! Şi, toate acestea, numai ca să ieşim din istorie şi să ne reîntoarcem la o nouă epocă, a mitului?

Anisie îl privi lung, zâmbi şi tăcu.

— Suntem predestinaţi pieirii, continuă Ştefan mai aprins, pentru ca o mână de demenţi ambiţioşi conduc, astăzi, lumea?...

MIRCEA ELIADE

296

297

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Greşeala e mai veche, îl întrerupse Anisie. Căderea noastră a început de mult, de foarte mult chiar. Hitler, Stalin şi ceilalţi sunt doar agenţii prin care descompunerea îşi grăbeşte singură procesul. Dacă nu erau ei, erau alţii...

— Şi atunci? întrebă Ştefan aproape cu spaimă, atunci? Nu mai e nimic de făcut?!...

— întotdeauna e ceva de făcut. Nu există moment istoric în care omul să nu fie liber să facă ce vrea şi ce-i place.

Dar nu mai poate face pentru altul; nu mai poate face decât pentru sine... Ca să folosesc termenii creştini, omul nu se mai poate mântui decât pe el singur; nu mai poate ajuta pe altul să se mântuiască; nu mai are timp! Timpul şi-a precipitat ritmul. De-abia ne va ajunge să ne scăpăm singuri. Nu mai poţi întinde o mână de ajutor celuilalt...

— Dar Dumnezeu? întrebă din nou Ştefan. El nu mai poate face nimic?...

— Şi pe urmă? întrebă nerbdător Răzvan. Pe urmă?

— Are să-ţi povestească diseară, spuse Ioana apropiindu-se. Când ai să fii în pătuţul tău, împăratul are să-ţi povestească...

— Pe urmă? întrebă din nou Răzvan, rugător.

— împăratul Anisie îl vede mereu pe Dumnezeu, începu Ştefan. îl vede şi-i vorbeşte. îl vede serile, când Dumnezeu pogoară pe pământ şi se duce la stână. îl văd şi alţi oameni, dar nu ştiu că e Dumnezeu şi trec pe lângă el ca şi cum nu l-ar fi văzut. Dar Anisie îl cunoaşte şi-i iese înainte. Bună seara, moşule, îi spune — căci Dumnezeu e bătrân, bătrân. E departe stâna? E tare departe, răspunde Dumnezeu.

îl privise ţinându-şi răsuflarea. Apoi, îl întrebase brusc:

— Cum e Dumnezeu?

— Am venit numai ca să-ţi pun această întrebare, adăugă. Tot ce-am vorbit până acum e fără importanţă. Dacă

vrei, şi dacă poţi, te-aş ruga să-mi răspunzi numai la întrebarea aceasta: cum e Dumnezeu? Dumneata ai ajuns probabil la el pe alte căi decât ale raţiunii sau sfinţeniei. într-un anumit sens, te-ai trezit pe neaşteptate faţă în faţă

cu el, în clipa când, pentru dumneata, Timpul a încetat să mai existe, în clipa când ai reintegrat eternitatea. Şi te întreb: cum e Dumnezeu? De pe înălţimea unde ai ajuns dumneata, cum ţi se înfăţişează Dumnezeu, cum îl vezi, cum îl înţelegi?

— împăratul Anisie îl mai întreabă o dată: E departe stâna? Şi Dumnezeu îi răspunde: E tare departe...

Anisie continua să tacă, zâmbind. Ştefan îl privea cu intensitate, rugător.

— Dacă există vreo întrebare cu adevărat justă, vorbi el din nou după câtva timp, o întrebare care trebuie pusă, apoi aceasta este: cum ţi se arată dumitale Dumnezeu?... Nu-ţi cer să-mi vorbeşti despre calităţile sau atributele lui. Te întreb doar atâta: spune-ne ce vezi?...

Tăcură amândoi, multă vreme, privindu-se. Anisie zâmbea întruna.

— Vin şi eu cu dumneata la stână, spune împăratul Anisie. Am să te petrec până la stână. îţi mai ţin de urât pe drum. Vino, spune Dumnezeu. Dar să ştii, că stâna e departe, e tare departe...

— ...Şi totuşi, vorbi Ştefan târziu, credeam că aceasta era întrebarea justă, întrebarea pe care trebuia să ţi-o pun

de când am călcat a doua oară pragul casei dumitale. Dar, poate, m-am înşelat. Citisem mai de mult un articol în care se comenta un amănunt din legenda lui Parsifal. Credeam că aşa se va întâmpla şi cu mine. Dar, probabil, eu n-am nimic din Parsifal!...

— Şi pe urmă? întrebă Răzvan. Pe urmă?!...

— împăratul Anisie îl petrece pe Dumnezeu la stână. Dar Dumnezeu e bătrân. Merge încet, se împiedică mereu; căci e noapte şi e frig. Ce ai, Doamne? îl întreabă împăratul Anisie. Am îmbătrânit, împărate, spune Dumnezeu.

Ajută-mă tu să urc la stână. Dar se împiedică din nou. Ce ai, Doamne? îl întrebă împăratul Anisie. Sunt bolnav, împărate, sunt bolnav, spune Dumnezeu.

— îţi aminteşti de boala Regelui Pescar, începu Ştefan însufleţit deodată. Era o boală destul de misterioasă: neputinţă, bătrâneţe, totală istovire. Şi o dată cu îmbolnăvirea lui, viaţa întregii regiuni se ofilea în acelaşi chip misterios. Apele secau în albiile lor, pământul nu mai rodea, pomii nu mai înverzeau, florile nu mai înfloreau.

Castelul însuşi se părăginea. Zidurile se surpau lent, măcinate parcă de o putere nevăzută, putrezeau podurile de lemn; pietrele se desfăceau din parapet şi se făceau scrum, ca şi cum veacurile s-ar fi scurs asemenea clipelor...

— Sunt bolnav, împărate, sunt bolnav, suspină Dumnezeu. Şi atunci împăratul Anisie îi spune: Ne apropiem de stână, Doamne. Se zăreşte stâna!...

— Veneau necontenit cavaleri din toate colţurile lumii, continuă cu fervoare Ştefan, atraşi de faima Regelui Pescar. Dar erau atât de miraţi de părăginirea castelului şi de boala misterioasă a Regelui, încât uitau că veniseră

ca să-l întrebe de soarta şi locul sfântului potir al Graalului — şi, nedumeriţi, se apropiau de bolnav şi-l întrebau de boala lui, compătimindu-l sau consolându-l. Şi după vizita fiecărui cavaler, Regele se îmbolnăvea şi mai rău şi întreg ţinutul era mai bântuit...

— Dumnezeu îl întreabă: se zăreşte stâna? Că eu sunt bătrân şi nu mai văd. Se zăreşte, Doamne, se zăreşte! îi spune împăratul Anisie.

— Până ce, într-o zi, soseşte Parsifal. Fără să se lase impresionat de părăginirea castelului şi de boala Regelui Pescar, se apropie de el şi-i pune întrebarea justă, singura întrebare care trebuia pusă: îl întrebă unde se află

potirul Sfântului Graal... In acea clipă, Regele se înzdrăveneşte, întreg ţinutul se regenerează, apele încep să curgă

din nou în albiile lor şi toate pădurile înverzesc...

— Şi pe urmă? întrebă Răzvan. Pe urmă?

MIRCEA ELIADE

298

299

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— în pragul stânei, Dumnezeu începe deodată să râdă. Şi cum, împărate, îl întreabă el, ai crezut cu adevărat că

eram bolnav, şi că eram ostenit, şi că nu mai vedeam stâna? Am crezut, Doamne, spune împăratul Anisie. M-am prefăcut, numai, m-am prefăcut ca să te pun la încercare, spune Dumnezeu. Dar puterea mea e fără margini. Ia te uită!... Şi cu degetul cel mic, Dumnezeu ridică stâna si o zvârle în înaltul cerului. Ia te uită, împărate! mai spune o dată Dumnezeu. împăratul Anisie ridică ochii către cer. — N-o mai văd, Doamne, spune. Nu mai văd stâna...

— înainte chiar de a afla vreun răspuns satisfăcător, continuase Ştefan, şi numai prin faptul că a fost rostită

„întrebarea justă" regenerează şi fertilizează; şi nu numai fiinţa omenească, ci întreg Cosmosul. Ghicesc în acest simbolism solidaritatea omului cu Firea întreagă; întreaga viaţă cosmică suferă şi se ofileşte prin nepăsarea omului faţă de problemele centrale. Uitând să ne punem întrebarea justă, pierzându-ne timpul cu futilităţi sau întrebări frivole, ne omoram nu numai pe noi, ci omoram prin moarte lentă şi sterilizare o părticică din Cosmos.