Apoi izbucni într-un râs uscat, strident, insuportabil.

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă din nou. îl cunoşti? Ştii ceva despre el?

— Da şi nu, spuse târziu Ştefan reaşezându-se lângă ea pe bancă. Dar e o poveste lungă...

Şi începu iar să râdă, mai domol, ca pentru sine.

— De ce nu-mi spui ce s-a întâmplat? stărui ea. Sau e o nouă poveste cu Vădastra şi camera Sambo...

— A-propos, o întrerupse el cu un glas oarecare, nu ştiu dacă ai aflat că Vădastra a murit într-un bombardament, la Londra. Eram şi eu acolo când a murit. A dispărut în faţa mea... De aceea am întârzit atâta la Lisabona: voiam să mai aflu ceva despre el. Mai exact, despre doamna Zissu. Crezusem o clipă că am să aflu ceva precis despre doamna Zissu...

Acea săptămână de iulie i se păruse neobişnuit de lungă. După primul comunicat german, din 29 iunie, aşteptase şi ea, ca atâta altă lume, comunicatul special care să anunţe zdrobirea definitivă a armatelor sovietice. Oraşele cădeau unul după altul, înaintarea trupelor motorizate era vertiginoasă şi totuşi, frontul rusesc nu se prăbuşea.

Războiul ameninţa să se continue şi în toamnă. Timpul începea să se scurgă tot mai încet.

Apoi se trezise că începuse să aştepte şi altceva decât comunicatele speciale de pe frontul rusesc. Aştepta ziua de 1 septembrie, ca să se poată muta în casă. Îşi alesese casa plimbându-se într-o după-amiază cu barca în golful Cascaes. Mărise de departe câteva case de pescari clădite chiar deasupra stâncilor, şi le MIRCEA ELIADE

304

305

NOAPTEA DE SÂNZIENE

privise visătoare. îndeosebi îi plăcea una din ele, cu terasa vopsită în alb şi albastru, şi o viţă sălbatică, împletită

cu zorele, căţărându-se până sus pe acoperiş. în aceeaşi seară trecuse s-o vadă. Sună cu emoţie. îi deschise o bătrână şi o pofti pe terasă. în faţă, la câteva zeci de metri, erau ancorate mai multe iahturi şi bărci cu pânze.

Auzea clipocitul molcom al valurilor strecurându-se printre stânci. Bătrâna vorbea mereu, dar aproape că nu o asculta. O înţelegea, de altminteri, anevoie. înţelese limpede un singur lucru: că vila va fi liberă abia la 1

septembrie. întrebă de preţ. Chiria era aproape cât jumătate din salariul ei. „O iau!", îşi spuse.

în noaptea de 1 septembrie adormi târziu" ascultând întruna, aproape fără să-şi dea seama, zgomotul valurilor care se spărgeau sub stânca terasei. Era o noapte fără lună şi zărea până foarte departe felinarele bărcilor de pescari din larg. I se părea că aude mereu zgomote surde, paşi pe scara de lemn care urca spre dormitor, zvonuri nelămurite, care parcă veneau de dedesubt, de-a dreptul din stâncă. I se spusese că toate casele de pescari de pe mal sunt bântuite de şobolani, dar în noaptea aceea îi era frică. Se simţea înconjurată de morţi necunoscuţi.

„Tony!", strigă ea deodată şi aprinse lumina. „E absurd, îi fulgeră gândul prin minte, e prea departe ca să vină

până aici..." Apoi i se păru că-l aude din nou, ca şi atunci: „E o căruţă! Ce Dumnezeu face imbecilul ăla!..." Când se trezi, simţi sub ea trupul lui Tony şi începu să strige. Cineva o ajută să iasă trăgând-o de picioare. Auzea zgomotul surd al motorului. „Tony!", striga ea în neştire. „E mort, cocoană, e mort! Şi mi-aţi prăpădit căruţa şi mi-aţi omorât calul!..." Auzea geamătul calului, cu un nechezat năclăit în sânge; şi apoi iarăşi, neverosimil, ca venit dintr-un alt timp, zgomotul motorului, continuând să se macine în pântecele maşinii răsturnate.

îşi aprinse o ţigară. Valurile se spărgeau surd, fără mânie, sub stâncă. — De ce nu vrei să asişti şi tu? o întrebase,

cu un an înainte, Valkiria. E un mediu extraordinar. — Nu cred, răspunsese. Şi chiar dacă aş crede, nu vreau. Ca şi în colegiu, Valkiria făcea spiritism. O regăsise mai grasă, tot atât de blondă şi cu aceeaşi pasiune pentru canto.

De când se îmbogăţise, lua lecţii particulare cu cei mai iluştri maeştri şi asista la toate premierele de la Scala.

Pleca mereu cu avionul în Germania, pentru concerte. — Dacă n-ar fi războiul ăsta absurd, aş putea urmări toate concertele... — Ileana,îi spusese odată, nu te mai recunosc. Tu eşti îndrăgostită!... Rezistase multă vreme, dar în cele din urmă îi vorbise de Ştefan. — Acum e la Londra, începuse ea într-o seară. îmi pare rău că nu-l cunoşti şi tu. E un bărbat interesant. Ţi-ar place... — Eşti îndrăgostită de el! exclamase Valkiria. — Nu cred. L-am văzut de zece, douăsprezece ori în viaţa mea. Ce mă exasperează este că nu-l pot uita. Nu mă gândesc mereu la el, dar de câte ori întâlnesc un bărbat care mi-ar putea place, îmi amintesc de el. Este exasperant!...

Plimbându-se pe malul lacului, îşi aminteau de anii din colegiu. — Uite, pe banca aceasta..., începuse Valkiria.

Ileana se revăzuse în acel amurg de toamnă târzie, aşezându-se cu Valkiria pe bancă. Tante Alice o adusese cu câteva săptămâni mai înainte. Era în 1921; avea atunci opt ani şi era îmbrăcată în negru. — E orfană! e orfană!

auzise ea şoptind pe una dintre fete, în curtea colegiului. Aşezându-se lângă ea pe bancă, Valkiria îi apucase mâna: — Şi eu sunt orfană! îi şoptise apropiindu-se. Mama mea a murit când aveam trei ani. Şi tata s-a recăsătorit; am o altă mamă, acum, dar nu e mama mea, adevărată... — Mama mea a murit astă-vară, în sanatoriu, vorbise ea plecându-şi privirile. Stăteam şi noi, la Davos, dar nu stăteam în sanatoriu. Copiii n-au voie să stea în sanatoriu, dacă nu sunt bolnavi. Eu stăteam cu tante Alice în sat... — Şi tatăl tău? o întrebase Valkiria.

— El a murit de mult. Nu-mi amintesc de el... Continuase să privească frunzele galbene, arămii, care tresăreau la răstimpuri, stinghere, la picioarele lor. Atunci, când avea opt ani, nu ştia că tatăl ei, maiorul Sideri, se sinucisese în împrejurări misterioase, fără să lase nici o scrisoare. Puţin timp după ce împlinise 18 ani, tante Alice o întrebase odată: — N-ai primit nimic? Nici o scrisoare? Nici un plic sigilat?... O privise cu o neobişnuită

intensitate, adânc în ochi. Credeam că ţi-a lăsat maiorul ceva... — Asta se întâmplă numai în romane, tante Alice!

răspunsese ea. — Te-am rugat să vorbeşti româneşte! o întrerupsese cu asprime tante Alice. Ai uitat să vorbeşti româneşte...

Uneori, în vacanţele de vară, tante Alice venea s-o ia de la Lausanne şi o conducea la Zinca, la moşia surorii ei, Cecilia. — Nu trebuie să uiţi româneşte, îi spunea. Vorbeşte cu ţăranii. La gară, o aştepta vechilul de pe moşie, într-o gabrioletă galbenă. Se suiau amândouă, doar cu câteva pachete în braţe. Geamantanele soseau la conac pe seară, aduse cu căruţa. — Uite, îi arăta tante Alice ridicându-şi umbrela de soare, şi pământul acesta a fost tot al nostru: a fost zestrea maică-tii. A mâncat-o maiorul cu blestemăţiile lui... Se oprea şi o privea pe furiş, regretând deja că vorbise prea mult. Ileana privea drept înaintea ei, pe şoseaua şerpuind leneşă printre lanuri de grâu.

Cecilia nu-i vorbea niciodată de blestămăţiile maiorului, nici de pământurile şi casele care au fost cândva ale lor.

De când o cunoscuse, tante Cecile avea părul alb şi era puţin surdă. Petrecea tot anul la Zinca şi avea grijă şi de pământul lui Alice. Până ce-a murit Cecile, tante Alice nu rămânea decât câteva săptămâni la ţară. Se întorcea în septembrie ca s-o ia pe Ileana şi s-o conducă înapoi la Lausanne. De câte ori o săruta în prag, la despărţire, tante Cecile îi spunea: — Bine că te-am mai văzut şi anul ăsta! Cine ştie dacă mai apuc până la anul!...

MIRCEA ELIADE

306

Aşa îi spunea mereu, până ce, într-o iarnă, a murit. Ileana împlinise 15 ani cu câteva zile mai înainte de a primi telegrama de la tante Alice. O anunţa că murise Cecilia şi că va primi un pachet din partea ei. Apoi, în aceeaşi săptămână, îi scrisese o lungă scrisoare: Cecilia se stinsese fără suferinţe, în jilţul ei de lângă sobă, în odaia cea mare, de musafiri. Pachetul pe care i-l lăsase nu-i putea fi trimis, pentru că era sigilat, şi nu-l primea la poştă. în anul acela venise în ţară de Paşti şi se dusese de-a dreptul la Zinca. Jilţul se afla tot acolo, lângă sobă, în dreptul tabloului duducăi Ralu. „în ziua aceea, îi spusese jupâneasa, Cecilia aştepta o vizită. Era o duminică de ianuarie şi drumurile fuseseră troienite, zăpada ajunsese până în dreptul ferestrelor. «Aştept o vizită, spusese Cecilia de dimineaţă, să faceţi focul în salon.» După sărbători, odaia nu mai fusese încălzită şi pereţii erau îngheţaţi.

«Umpleţi bine soba», spusese Cecilia. Intra mereu în salon şi se apropia de sobă. «Mai aduceţi lemne, spusese: aştept o vizită.» Se îmbrăcase cu o rochie de catifea violet-închis, pe care nu o mai pusese de foarte mulţi ani. Şi îndată ce-şi bău cafeaua, trecuse în salon şi se aşezase în jilţul de lângă sobă. «Am să aţipesc o clipă, spusese, căci mi s-a făcut somn. Dar să aduceţi mereu lemne; aştept o vizită.» Târziu, când se întunecase, jupâneasa şi-a dat seama că murise."

în pachetul sigilat pe care i-l lăsase, se aflau cincizeci de napoleoni şi o seamă de fotografii ale maiorului Sideri.

„Orice vei auzi mai târziu despre el, îi scrisese Cecilia, nu uita că este tatăl tău". Până atunci, în acel amurg de aprilie, când privise tulburată fotografiile, Ileana nu auzise decât un singur lucru: că se împuşcase în casele lor de la Iaşi, chiar în anul când fusese înaintat maior, în 1914. Ileana avea atunci un an; oricâte eforturi făcuse mai târziu, nu izbutise să şi-l amintească. Multă vreme, nici nu-i văzuse măcar fotografia. în 1916 plecaseră la Davos, conduşi de Manole Creţulescu, soţul lui tante Alice. Manole era magistrat la Iaşi. — Venim să vă vedem la Crăciun, le spusese de la fereastra vagonului. Venim la Crăciun! îşi amintea foarte bine: tante Alice, alături de Manole, plecaţi amândoi peste fereastră, ea cu batista la ochi, şi Manole făcându-le semn cu mâna. — Venim la Crăciun!... După ce nu se mai văzu trenul, mama începuse să plângă. Atunci, în acel an, nu era încă atât de bolnavă şi locuiau într-o vilă cu multe balcoane. Uneori venea s-o vadă doctorul. Era un bărbat înalt, cu ochelari

de aur şi o barbă scurtă, aproape căruntă. îl auzea uneori spunându-i: — Nu vă mai gândiţi la trecut, scumpă

doamnă. Gândiţi-vă la copilul dumneavoastră. Nu trebuie să afle... Apoi, într-o seară, îl auzi vorbindu-i cu o neaşteptată asprime: — E numai vina dumneavoastră! Nu aveţi nimic grav. E pur şi simplu o chestiune de voinţă, de moral. Gândiţi-vă la copilul dumneavoastră. Astăzi, ar fi trebuit să fiţi pe deplin vindecată, în ţară...

307

NOAPTEA DE SÂNZIENE

Nu l-a mai văzut pe Manole Creţulescu. în acea toamnă România intrase în război şi de Crăciun n-au primit decât o telegramă pe care mama i-o arătase râzând. — Sunt toţi la Iaşi! îi spusese. E şi Manole cu ei; s-a întors în permisie de pe front!... Când a revăzut-o pe tante Alice, în 1919, era în doliu; Manole murise de tifos exantematic, câteva luni înainte. în acel an, au dus-o la sanatoriu. — E numai o chestiune de moral, spunea doctorul. Doamna Sideri nu vrea să trăiască, nu vrea să se împace cu viaţa... Mama zâmbea: — Sunt obosită, doctore, mă simt foarte obosită... Aşa spunea mereu de-atunci: — Mă simt obosită, Alice... Uneori o surprindea plângând. — Fugi de lângă mine, Ileana, nu mai sta lângă mine... Apoi, într-o seară, înainte de a o transporta la sanatoriu, a auzit-o pe tante Alice şoptind: — I-a spus ceva copilului? A aflat ceva... — Să nu-i spuneţi nici voi, şoptise mama. Crezi că dacă s-ar întoarce acum în ţară ar afla ceva?... — De ce să se întoarcă? spusese tante Alice. Să-şi termine întâi şcoala aici...

— Ce ţi-a scris Cecilia? o întrebase bănuitoare tante Alice. Ce e în pachet?... Ileana îi arătă fotografiile şi fişicul cu napoleoni. — Fotografiile tatei, şoptise, şi i se păru deodată straniu, artificial, cuvântul acela „tată" rostit de buzele ei. Tante Alice, Cecilia, jupâneasa, îi spuneau „maiorul". — Nu vreau să le văd, făcuse tante Alice ridicând braţul. Le cunosc destul de bine... îşi alesese una din ele, care îl arăta locotenent tânăr, cu o mustaţă

scurtă, ochii foarte adânci şi părul bogat, căzându-i ca o mare buclă pe frunte, şi o înrămase. întorcându-se la colegiu, Valkiria exclamase: — Ce figură romantică. Sunt sigură..., apoi se întrerupse deodată, cu un zâmbet vinovat. — S-a sinucis la 35 de ani, spusese Ileana. Nimeni nu ştie pentru ce motiv...

în acea vacanţă de Paşti se plimba mereu prin odaia de musafiri, prin faţa tabloului duducăi Ralu şi a jilţului în care murise Cecilia. Nu înţelegea de ce i se părea că sunt una şi aceeaşi persoană, că tabloul duducăi Ralu o înfăţişa pe tante Cecile când era tânără. în primăvara aceea, la Lausanne, când fetele au făcut spiritism, ea se rugase în gând să vină duduca Ralu, pentru că pe ea n-o cunoscuse şi nu-i era frică, dar ştia că tot tante Cecile va veni. — Ce figură romantică! exclama mereu Valkiria, când dădea cu ochii de fotografia locotenentului Sideri.

îmi pare rău că ţi-o spun, adăugase ea odată, mulţi ani mai târziu, dar sunt sigură că tatăl tău s-a sinucis pentru o femeie. Probabil că era o principesă sau o regină şi a primit ordin de la superiorul lui să se sinucidă...

O revăzu pe Valkiria în primele zile ale lui iunie, în drum spre Lisabona. A rămas numai două zile cu ea, la Lausanne. — Cred că sunt şi eu îndrăgostită, îi spusese Valkiria. De data aceasta cred că e ceva serios. E un mare artist... I se păruse şi mai grasă ascultând-o vorbindu-i despre iubirea ei pentru un mare artist. Nu voise să-i spună numele. — E un om prea celebru, adăugase. Fără

MIRCEA ELIADE

308