E din cauza lui Duma." Ministrul îl prevenise. întinse mâna să-şi ia din pachetul lăsat pe birou o ţigară.
— Ce voiţi? întrebă sever funcţionarul.
— O ţigară.
îi scoase chiar el ţigara din pachet, apoi îi întinse chibritul aprins.
— Mulţumesc, spuse Ştefan.
Funcţionarul clătină din cap şi se reîntoarse la lucrul lui.
în acea duminică de noiembrie, se trezise repetând de mai multe ori un nume: Mihai Duma. Era sigur că îl auzise cândva, dar nu izbutea să-şi amintească în ce împrejurare. După vreun ceas de eforturi, renunţase să mai caute şi coborîse. Era întunecat; începuse să plouă. îşi strânsese macferlanul înjurai gâtului şi se îndreptase cu pasul repede către râu. Cunoştea un loc care îi plăcea mult; râul trecea acolo într-o pădure. Un vaporaş încremenise lângă mal, pustiu, vetust, ca o relicvă dintr-o altă lume. Anglia dinainte de 10 mai 1940. O viaţă pe care nu o
cunoscuse, pe care o îndrăgise numai din cărţi. Pe drum, ploaia se înteţise. Era cu capul gol şi căută un loc unde să se adăpostească. Trecea prin faţa unui parc în care desluşise corturi şi câteva camioane camuflate. Ştia că sunt trupele destinate să apere teritoriul de cele dintâi valuri de paraşutişti, şi grăbi pasul. Orice român e suspect.
Grăbi şi mai mult pasul până ce ajunse în faţa unei case care avea, la poarta dinspre şosea, un soi de acoperiş sub care se putea adăposti. îşi aprinse o ţigară. Gardul de fier care împrejmuia curtea fusese scos şi dăruit industriei de război, ca şi toate grilajele din Oxford, de altfel. „Mihai Duma, îşi aminti el deodată, este cineva de care îi vorbise Biriş." Dar nu izbuti să-şi amintească mai mult şi se întoarse acasă iritat, cu fruntea plecată, prin ploaie.
La „Oxoniensis" îl aştepta dejunul:
MIRCEA ELIADE
256
o sardea pe o frunză de salată, o felie de limbă afumată, o bucată de pâine, doi pesmeţi şi o ceaşcă cu compot.
Mancă grăbit şi se sui repede în camera lui. Introduse un shilling în radiatorul electric şi-l trase aproape de birou, ca să-şi dezmorţească picioarele. Apoi luase la întâmplare o carte şi-o deschise la mijloc. Târziu, îi privise titlul să vadă ce citeşte; era un volum de critici literare ale Virginiei Woolf. De Mihai Duma îi vorbise Biriş în noaptea... „Am fost la unul, Mihai Duma, tocmai la Cotroceni..." Simţi că începe să i se facă frig.
— Am avut totuşi o misiune oficială! începu el deodată. Nu prea văd deosebirea între Gestapou şi dumneavoastră, marea democraţie...
Unul dintre poliţişti, care-i cerceta, în dreptul ferestrei, cămaşa, întoarse încet capul şi zâmbi. Gol, cu mucul de ţigară între degete, Ştefan i se păru mai ridicol aşa cum încercase să se ridice, indignat de pe scaun.
— Noi n-o să vă scoatem dinţii, spuse el placid.
„Am întâlnit un om interesant! spusese Biriş în acea noapte. Unul, Mihai Duma." în dimineaţa următoare, la Legaţie, se hotărâse deodată să-i telegrafieze. îşi dădea seama că e imprudent, dar simţea că nu se va linişti decât după ce va primi răspunsul lui Biriş. „Rog comunică telegrafic amănunte precise despre Mihai Duma. Stop.
Interesat cel mai mare grad acest om. Stop. Amiciţie Ştefan." începuse să cifreze telegrama în cifrul Ministerului Economiei, dar îşi amintise deodată că cifrul e perimat de câteva luni. Ar fi trebuit să-l roage pe Fotescu, sau pe consilierul de Legaţie. Şovăise multă vreme, apoi coborî chiar el şi duse telegrama la poştă. A treia zi primise răspunsul: „Omul lipsit de interes. Stop. încetat de mult orice legătură cu el. Stop. Fericit totuşi de semnul de viaţă pe care mi l-ai dat. Stop. Amiciţie Petre".
Un poliţist îi întinsese cămaşa. O luă, fără să mulţumească, şi şi-o trase repede peste cap. îi era mai puţin frig şi se simţea mai puţin ruşinat, dar continua să se simtă ridicol. în seara aceea fusese invitat la masă de însărcinatul cu afaceri, care-şi închiriase mai de mult o vilă în apropiere de Oxford. L-a luat cu el cu maşina. Curând după ce trecură de Uxbridge începuse să se lase ceaţa şi maşina îşi încetini viteza. Ştefan aduse vorba de Rubensul lui Antim, dispărut în gara Paddington după ce fusese salvat prin atâtea peripeţii.
— Acum aflu pentru întâia oară de asta. De ce nu m-ai informat la timp? S-ar putea ca lucrurile să fie mai complicate decât ne-am închipuit noi... Va trebui să informăm poliţia, adăugă absent, încercând să găsească un loc unde să gareze maşina. Să înceapă cercetările...
Şoseaua fusese cu totul năpădită de ceaţă. O ceaţă albă, groasă, înecăcioasă. Ştefan începu s-o simtă apăsându-l pe piept, ca o piatră grea. „E prima ceaţă pe care o întâlneşte în Anglia", ar fi vrut să spună.
257
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Deşi, cu tot ce se întâmplă în lume, şi mai ales aici, continuase însărcinatul cu afaceri, povestea asta are să
pară ridicolă... în orice caz, trebuie să facem cercetări...
Peste trei zile, un inspector venise să-l vadă în Belgrave Square. îl rugă să povestească tot ce ştia despre Vădastra şi Antim. Omul îl asculta fără interes, aproape indiferent. Părea obosit; îşi trecea din când în când palma stângă
peste ochi, cu un gest scurt, automat. Reveni peste o săptămână, de astă dată mai afabil, mai atent, privindu-l neîncetat. îi ceru o listă a tuturor persoanelor pe care le văzuse în ziua morţii lui Antim şi, măcar aproximativ, durata întrevederilor.
— Nu cumva mă bănuiţi pe mine? îl întrebase Ştefan. Inspectorul îl privise cu un zâmbet ofuscat şi politicos.
Urmase apoi, în preajma Crăciunului, discuţia cu ministrul...
— Puteţi să vă îmbrăcaţi, spuse funcţionarul de la birou după ce schimbase cu ceilalţi doi o privire fără expresie.
Ştefan începu să se îmbrace tăcut. Peste câteva clipe, intră ofiţerul.
— Revizia bagajelor va mai dura puţin, spuse aşezându-se la birou. Ştefan nu-i răspunse. Se mulţumi să
privească pe fereastră. Cei doi părăsiră
tăcuţi camera.
— O să ajungeţi la Lisabona cu cel puţin un ceas întârziere, vorbi ofiţerul. Şi asta, din cauza dumitale...
Zâmbi, stingându-şi plictisit ţigara. Apoi deschise jurnalul şi începu să citească.
îşi amintea foarte limpede ziua aceea de 22 decembrie. Lângă Hol ton Hills erau arbori mari, cuminţi, bătrâni. îi regăsise despuiaţi de frunze, dar senini. Aşteaptâl înţelesese Ştefan — şi o nenumită bucurie îl invada deodată. Ei ştiu bine că totul va reîncepe, de la început, la primăvară; că nimic, în jurul lor, nu e definitiv. Ce se întâmplă s-a mai întâmplat şi se va mai întâmpla. Moartea frunzelor nu înseamnă şi moartea lor, căci iarna le e prielnică şi dulce, ca un somn, ca o lungă odihnă. Aşa cum stau, despuiaţi şi aspri, arătându-ne numai scoarţa dură,
întunecată, parcă ar încerca să ne păcălească, lăsându-ne să credem că s-au întors şi ei la mineral, că au reintegrat condiţia mineralogică a existenţei. Dar regresiunea aceasta în materia moartă e numai aparentă, e doar o imitaţie a morţii, ca să se poată odihni mai bine. E doar un gest simiesc pe care-l încearcă viaţa; sau, poate, o camuflare în mineral, ca să fie lăsată în pace, să se poată reface pe dinlăuntru...
După vreo zece minute, un soldat aduse înapoi coşul în care se aflau hârtiile, batista, cheile şi portmoneul lui Ştefan.
