Ştiţi că n-o să puteţi lua curierul diplomatic, spuse ofiţerul fără să-şi ochii din jurnal. Nu vă recunoaştem calitatea de curier.
MIRCEA ELIADE
258
Ştefan rămase câteva clipe nehotărât. Apoi se ridică brusc în picioare.
— Să-mi permiteţi, atunci, să vorbesc la telefon cu Ambasada.
— Linia e întreruptă. în acest moment la Londra e alarmă aeriană... Şi nici n-o să fie timp. într-un sfert de ceas, plecaţi.
— Şi dacă refuz să plec?
Ofiţerul ridică din umeri. Se ghicea totuşi că e încurcat.
— In acest caz, va trebui să despăgubiţi Compania Aeriană pentru cele două ceasuri de întârziere din cauza dumneavoastră. Adică, o mie de lire, adăugă.
„Poate cred că am ascuns acolo tabloul... Sau secrete militare." Ştefan ştia ce conţine curierul: scrisori către familiile din ţară, rapoarte consulare întârziate, câteva acte justificative de cheltuieli. Le verificase chiar el împreună cu însărcinatul cu afaceri. — Pentru că suntem singuri, îi spusese atunci ministrul, la 22 decembrie, am să te întreg ceva: ce legături ai dumneata cu un oarecare domn Mihai Duma? Ştefan îTprivise tulburându-se deodată. — Nici una, spusese. Nu-l cunosc. îl cunoştea un prieten de-al meu şi într-o bună zi... Se întrerupsese, încurcat. îi era ruşine să mărturisească, fără ocol, că într-o bună zi telegrafiase ca să pună capăt unei obsesii. —
Mie îmi poţi spune adevărul, îl încurajase ministrul. Tot ce-ai să-mi spui, rămâne între noi... — Nenorocirea este că n-am aproape nimic de spus, exclamase atunci, aproape cu deznădejde. în fond, e o copilărie... Şi i-o povestise, plimbându-se amândoi sub arborii din Holton Hills, silindu-se să nu-i ascundă nimic. — Dacă nu te-aş
cunoaşte, mi-ar fi greu să te cred, spusese ministrul. Şi, fără îndoială, nu te va crede nimeni... Obsesia dumitale o înţeleg foarte bine. Ce nu înţeleg, este imprudenţa dumitale de a telegrafia în clar... Parcă ai fi uitat că Anglia se află în război şi fiecare dintre noi putem fi bănuiţi de spionaj. Simpla menţiune a unui nume era suspectă. Dar când era vorba de Mihai Duma... — în fond, ce era atât de grav în numele ăsta? întrebase, interesat deodată.
Ministrul şovăise o clipă, apoi îi luase braţul. — Se întâmplă ca acest om să fie foarte suspect, spuse. E în Serviciul Secret şi lucrează pentru nemţi... Ştefan se oprise, înmărmurit. — Dar de unde să bănuiesc eu una ca asta! exclamase aproape cu naivitate. Auzisem numele lui de la cel mai bun prieten al meu, care e profesor de filosofie şi nu face politică... — Am să încerc să repar lucrurile, adăugase ministrul. Dar are să fie greu...
Deocamdată eşti foarte prost văzut la Foreign Office. Să nu spui nimic la Legaţie, dar guvernul englez vrea să
ceară rechemarea dumitale... Ştefan se îmbujora. — Atunci mai bine mi-o cer eu. Am rămas aici din spirit de colegialitate şi pentru că nu voiam să mi se spună că mi-a fost frică de asediul insulei. Mai bine mă întorc în ţară, de bunăvoie, aşa cum doream de mult s-o fac. Mâine îmi cer telegrafic rechemarea... — Şi asta ar părea suspect, spusese ministrul. Mai aşteaptă câteva zile, o săptămână chiar. Vom vedea mai târziu ce e de făcut...
259
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Cred că e timpul, spuse ofiţerul ridicându-se de la birou şi privindu-şi ceasul. Bagajele dumneavoastră sunt, probabil, la avion... Vă dăm o atestaţie că servieta sigilată va fi predată Legaţiei României la Londra...
„Evident, o vor deschide şi o vor controla, hârtie cu hârtie." îşi aminti de scrisorile şi chitanţele justificative dinlăuntru şi zâmbi ridicând din umeri.
— Ce mai spun ziarele de România? întrebă el calm.
— Rebeliunea se întinde în toată ţara. Sunt lupte de stradă, la Bucureşti, între armată şi Gărzile de Fier.
îl conduse până la avion. Era un imens avion olandez, care făcea, până la invazia Olandei, cursa Amsterdam-Batavia. Un pilot îl văzu venind, şi se urcă voios în avion.
— Drum bun! îi spuse ofiţerul întinzându-i mâna.
Ştefan'se revăzu în acea clipă gol, zgribulit, aşteptând pe scaun să i se înapoieze cămaşa — şi, ca şi cum n-ar fi auzit nimic, fără să se mai întoarcă, se urcă.
Avionul era aproape gol. Cei câţiva pasageri îl priviră enervaţi. Numai unul dintre piloţi, trecând pe lângă el, îi puse mâna pe umeri. Ferestrele erau astupate cu plăci de carton. Simţi avionul ridicându-se şi luând înălţime, dar pentru că nu putea vedea nimic încercă un sentiment tulbure, de neîncredere. După vreo jumătate de ceas, auzi motoarele micşorându-şi zgomotul, zvâcnind tot mai rar, apoi simţi că avionul atinge pământul. Pilotul care-l bătuse pe umăr ieşi din cabină.
— încărcăm benzină, spuse trecând pe lângă el.
Privi pe rând pasagerii. O femeie croşeta; cealaltă, mai tânără, citea o revistă ilustrată. Domnul din faţa lui, un egiptean, moţăia. Mai erau doi bărbaţi, în fund, care vorbeau încet între ei. Aprinse o ţigară. Nu avea nimic de
citit. Cărţile şi revistele pe care şi le luase de la Londra fuseseră confiscate. I se oprise până şi ziarul cumpărat în holul hotelului, la plecare. închise ochii. Nu avea nimic de făcut: nici un refugiu. „Rebeliunea se întinde în toată
ţara. Lupte între armată şi Gărzile de Fier."
în acea seară de 22 ianuarie Mişu Weismann sună prelung la uşa Cătălinei. Nu răspundea nimeni. Se rezemă de perete, îşi aprinse o ţigară şi se hotărî să aştepte. Mâna îi tremură ridicând chibritul. Era palid, cu ochii roşii şi obrazul părea murdar. îşi trecu palma peste faţă, apoi scoase batista şi îşi şterse fruntea, bărbia, obrajii. Cu totul gerul de afară, transpirase. îşi descheie paltonul şi îşi scoase fularul din jurul gâtului. Se simţea foarte obosit.
După ce şovăi câteva
MIRCEA EL1ADE
260
clipe, se aşeză pe ultima treaptă, în faţa uşii Cătălinei. Când auzea urcând liftul, cu un mare efort se ridica în picioare.
Era gata să moţăie când i se păru că aude împuşcături. Sări lipindu-se de perete. Cu urechea la pândă, desluşi în depărtare chiote, urale, un zvon sugrumat de cântec, şi apoi împuşcăturile se auziră din nou. Weismann se apropie de uşa Cătălinei, cu mâna pregătită să sune. îşi ridicase gulerul de la palton. Când simţi că liftul trece pe lângă el, apăsă butonul, silindu-se să facă gestul acesta cu cât mai multă naturaleţe. După o clipă, răsuflă istovit şi se rezemă iar de perete, ascultând. Nu se mai auzeau împuşcături. Doar un vuiet înăbuşit, de multe glasuri ridicându-se deodată, departe, în ger, strigând parcă aceleaşi cuvinte, aclamând, huiduind. îşi aprinse nervos o altă ţigară şi făcu câţiva paşi prin faţa uşii. Privi încă o dată la ceas; era nouă şi cinci. Dacă s-a dus cumva la teatru? îi fulgeră întrebarea prin gând. închise ochii, ca şi cum ar fi vrut să alunge o imagine care-l teroriza.
Câteva minute în urmă sosi Cătălina cu Biriş. Weismann o cuprinse în braţe.
— Pe dumneata te căutam! îi spuse Cătălina emoţionată. Te caut de azi dimineaţă! Dacă ai ştii prin ce-am trecut!...
— Să intrăm! Să intrăm! le spuse Weismann în şoaptă. Abia la lumina puternică din cameră îl văzură în ce hal era.
— N-am dormit toată noaptea, spuse scoţându-şi paltonul. Noroc c-am prins de veste, căci altminteri nu mă mai vedeaţi!... Au devastat toate prăvăliile din cartier...
— Dar unde ai fost? îl întrebă Cătălina. Când am aflat azi-dimineaţă ce se întâmplă, am alergat într-un suflet la dumneata...
