în păstrare, adăugă. Adică, mai exact, mi l-a dat ca să vi-l înmânez dumneavoastră...
Antim sări în picioare şi prinse cu amândouă mâinile servieta. Tremura.
Apoi îşi făcu o cruce mare.
— Să-ţi dea Dumnezeu şi Maica Domnului sănătate, spuse el emoţionat. Să-ţi dea Dumnezeu sănătate!...
Dar nu mai putu continua. începu să plângă zguduit de suspinuri şi-şi acoperi faţa cu batista.
— Dar nu mai avem nici o veste despre domnul Vădastra, spuse încet Ştefan. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el.
Sărise să dea ajutor unei femei într-o casă incendiată... Mi-e teamă să nu i se fi întâmplat ceva...
— Să-ţi dea Dumnezeu sănătate! repeta întruna Antim, printre suspinuri. Dumnezeu şi Maica Domnului să-ţi dea sănătate!... Dumnezeu şi Maica Domnului!... Colonelul Chabert!...
VIII
Ajunsese la Bristol la zece noaptea. Gara fusese bombardată şi anevoie găsi un taxi care să-i ducă cele două
valize până la hotelul unde i se reţinuse cameră. în întuneric, oraşul i se păru sinistru. De o parte şi de alta a străzii, zărea scheletele caselor incendiate. Pe alocuri, cerul se întrevedea printre ruine. Holul hotelului era plin şi totuşi aproape că nu se auzeau voci. Oamenii îşi vorbeau în şoaptă sau moţăiau obosiţi în fotolii. Era singurul mare hotel scăpat neatins din ultimele bombardamente.
— Aţi ascultat emisiunea de la nouă seara? întrebă pe funcţionarul de la recepţie predându-i paşaportul. Ce veşti din România?
Era un bărbat aproape bătrân, cu o mustaţă scurtă, căruntă, şi ochelari de aur. Ridică fruntea din registru şi-l privi corect, fără grabă, parcă ar fi încercat să-şi aducă aminte.
— România?... Ah, da. E revoluţie. S-au răsculat Gărzile de Fier împotriva generalului Antonescu.
Ştefan aflase de rebeliune dimineaţa, la Londra, cumpărând gazetele în gară. Dar nu înţelegea ce se întâmplă.
— Nimic altceva? stărui. Ceva detalii mai precise asupra situaţiei?...
— Situaţia pare confuză. E revoluţie. Aveţi camera 84, la etajul III, adăugă repede, ca şi cum i-ar fi părut rău că
vorbise, şi-şi plecă ochii în registru.
Ştefan urcă absent în camera 84. Plutea parcă între ziduri o nedefinită tristeţe, de casă pustie, îndoliată. Perdelele groase care acopereau fereastra păreau posomorâte, vechi, rămase acolo dintr-un alt veac. îşi aprinse o ţigară şi
începu sa se dezbrace. îi era frig. Aşeză servieta sigilată lângă el, pe pat, şi stinse lumina. Dar nu putea să
adoarmă. Fuma cu capul pe pernă, aşa cum începuse în noaptea aceea, alături de Antim.
Coborând în subsolul Ambasadei, voise să-i ia braţul.
MIRCEA ELIADE
252
— Nu mă atinge, te rog! spusese Antim, ferindu-se. Unde pui mâna, mă doare. Parcă aş avea toate oasele zdrobite...
Două din camerele din subsol fuseseră transformate în adăpost. Erau două încăperi lungi şi înguste, în care se aduseseră paturi de campanie şi câteva măsuţe. Ştefan se îndreptase către colţul cel mai întunecat, îşi scoase cravata şi vestonul, îmbrăcă o haină de casă, şi se culcă. Adormise îndată.
Se deşteptase târziu şi privise cu mirare în jurul lui. Nu-şi dădea seama unde se află. O parte din becuri fuseseră
stinse. îi era frig. Zări, lângă el, pe Antim dormind cu servieta sub cap. După câteva clipe, intrase căpitanul aducând pe o tavă ceştile cu cafea.
— Cât e ceasul? îl întrebă.
— Două jumătate, răspunse căpitanul aşezând tava pe una din măsuţe. Nu vrei şi dumneata o cafea?
— Parcă aş vrea.
Căpitanul i-o aduse şi-i întinse pachetul cu ţigări.
— Dar obosit ai mai fost, dacă ai putut dormi, îi spuse. Eu n-am putut închide ochii. Nu atât din cauza bombelor, cât a artileriei antiaeriene. Sunt bateriile astea de lângă noi... Acum s-au mai potolit, dar au să înceapă
din nou...
îşi aprinse ţigara şi-şi trase cuvertura până sub bărbie. îi era parcă din ce în ce mai frig. Antim scânci prin somn, apoi începu să strănute. Ştefan întinse braţul ca să-l acopere mai bine cu pătura. Antim se smuci brusc, apucând cu amândouă mâinile servieta.
— Dumneata erai? întrebă el speriat.
Şi-l privi cercetător, cu bănuială. Ştefan îi zâmbi şi se ghemui sub pătură. Se simţea aproape îngheţat. Ar fi vrut să adoarmă din nou şi închise ochii. Dar îi redeschise imediat şi întoarse capul. Antim nu se culcase; îi urmărea foarte atent mişcările. Ochii li se întâlniră o clipă. Stânjenit, Ştefan se întoarse cu faţa la perete.
în săptămâna aceea bombardamentele s-au ţinut lanţ, noapte după noapte. Antim n-a mai părăsit subsolul Ambasadei. în timpul zilei, când nu erau alarme, urca în marele salon care fusese transformat în sală de aşteptare, se aşeza într-un fotoliu, cu servieta pe genunchi, şi moţăia. Dacă se dădea alarma în timpul prânzului sau cerul era prea înnourat, nu îndrăznea să se ducă la restaurant, şi se mulţumea cu un sandvici. Serile îi dădea să mănânce bucătarul Ambasadei. Nu voise să se mai întoarcă acasă, nici măcar întovărăşit de Ştefan. Căpitanul îi adusese o mică valiză cu albituri şi un palton.
— Nu l-a văzut nimeni mort! murmura el din timp în timp.
Se certase cu însărcinatul de afaceri pentru că se împotrivise să anunţe la Bucureşti dispariţia lui Vădastra.
