îndoială că-l cunoşti şi tu... Dar tu, tot îl mai iubeşti? — Nu l-am iubit niciodată, spusese. Dar de data aceasta s-a terminat orice între noi. E un egoist. îmi pare rău că din cauza lui m-am certat cu tante Alice...

— Eu ştiu bine de ce nu vrei să te măriţi! spusese atunci tante Alice. Tu eşti încă îndrăgostită de Viziru şi probabil trăieşti mai de mult cu el... — Tante Alice! strigase ea deodată. — Dar faci păcat, dacă vrei să-i strici casa. El e om însurat şi are copil. N-o să-ţi ajute Dumnezeu dacă-i strici casa!... Ileana începuse deodată să

plângă. — Dacă-l iubeşti şi dacă te iubeşte, continuase tante Alice, nu e nimic de făcut. Asta numai Dumnezeu le leagă şi le dezleagă. Dar dacă te-ai mărita măcar de ochii lumii. — Nu l-am văzut decât o singură dată de când s-a întors de la Londra, spusese ea ştergându-şi furioasă ochii. Iar anul trecut, l-am văzut de două ori... Tante Alice o privise lung, încruntat. — Atunci sunteţi amândoi nebuni! Şi cea mai nebună eşti tu. Trebuie neapărat să te măriţi. Anul ăsta trebuie să te măriţi!...

Se simţea fericită îndată ce se suia în trenul electric care, la sfârşitul fiecărei după-amiezi, o aducea la Cascaes.

Uita, atunci, de război, uita de monotonia muncii de la Legaţie. îşi pregătea singură masa de seară, dar nu înainte de a se fi scăldat. Ocolea, înot, bărcile din faţa casei, apoi pornea în larg. Se întorcea când începeau să se lumineze ferestrele.

Cunoscuse destulă lume, dar nu primea aproape pe nimeni la ea. Doar o singură dată, o săptămână după ce se mutase, invitase într-o duminică pe ministru şi pe colegii de Legaţie. Se împrietenise cu o tânără funcţionară

portugheză, care venea uneori să petreacă duminicile la ea. Pe ceilalţi, se mulţumea să-i întâlnească pe plajă.

Singurătatea aceasta îi crease repede o proastă reputaţie şi afla, din când în când, de la prietena ei, de zvonurile care circulau la Legaţie despre aventurile ei.

— Eşti prea frumoasă! Şi prea zâmbeşti uşor!... Şi apoi, eşti imprudentă: locuieşti singură într-o casă izolată, intri în baruri, dansezi prea mult, te întorci târziu acasă...

Ileana ridicase din umeri.

— Are să vină Valkiria, răspunse. — Are să vină să stea cu mine o veche prietenă a mea, elveţiană. N-o să mai fiu singură...

Dar Valkiria îşi amâna mereu sosirea. „Poate am să vin la iarnă, îi scria. Acum mi-e imposibil. Am să-ţi spun

când ne vom întâlni de ce..." Şi apoi, pe neaşteptate, într-o zi de la sfârşitul lui octombrie, aflase dintr-o scrisoare a lui tante Alice că Ştefan se afla de mult pe front, voluntar. Pălise, şi pentru că simţise ochii lui Duma pironindu-se asupra ei, ieşise repede din birou. „Bestia! începu ea să şoptească, cu furie, printre dinţi, strângând scrisoarea în pumn.

309

NOAPTEA DE SÂNZIENE

Bestia! Mai îmi dă şi asta pe cap, acum! Bestia! Egoist feroce! Nu se gândeşte decât la el. Voluntar, într-un regiment din linia întâi. Şi nu se mai ştie nimic de el! Nu se mai ştie nimic de el!..." Din acea zi, simţise cum începe să-l urască, într-o după-amiază de duminică, auzi repetate bătăi în uşă. Era singură şi nu aştepta pe nimeni. îşi aranja în grabă părul, stinse ţigara şi, încruntată, deschise uşa. Era Minai Duma. Ileana nu încercă să-şi ascundă plictiseala. Cu şeful ei direct izbutise să nu aibă, până atunci, decât relaţii de serviciu.

— Nu te deranjez? o întrebă el zâmbind. Ileana nu răspunse, dar îl conduse pe terasă.

— Eram prin apropiere, continuă Duma aşezându-se în chaise-longue, şi am trecut să văd ce mai faci...

Se opri, privind golful. O fregată se pregătea să pornească spre larg. Vântul îi umflase deodată pânza roşie, aplecând-o mult de tot, gata s-o răstoarne.

— E frumos, aici, la dumneata, vorbi el din nou. Uiţi de greutăţi, uiţi de război...

Ileana urmărea atentă manevra fregatei. Prinsese acum vântul şi, aplecată, aluneca prodigios pe faţa apei.

— Â-propos, începu Duma cu un alt glas. Dumneata care cunoşti atâta lume, ai cunoscut pe o compatrioată de-a noastră, o anumită domnişoară Zissu?

— Am auzit de ea, spuse Ileana, dar n-am cunoscut-o...

Duma o privi scurt, mustrător, apoi zâmbi. Mai ales zâmbetul îi era antipatic Ilenei; i se părea că trădează o cruzime pe care obrazul placid al lui Duma o ascundea altminteri cu desăvârşire.

— Rău ai făcut că n-ai cunoscut-o până acum, continuă el. E o femeie care ne interesează. Spune că are viza Statelor Unite, că-şi aşteaptă locul în clipper, dar aşteaptă de zece luni. E şi foarte suspect, dar e şi foarte interesant...

— Nu văd în ce măsură m-ar interesa pe mine, spuse Ileana. Duma o privi din nou, în ochi, aproape cu severitate.

— Pe dumneata, direct, poate că nu. Dar nu e vorba de asta. E vorba de ce ne interesează pe noi. Şi pe noi ne interesează orice român care se îndreaptă spre partea cealaltă... Nu uita că suntem în război. Şi că luptăm alături de germani contra ruşilor — lucru pe care mulţi dintre români îl cam uită. îţi cunosc sentimentele dumitale anglofile şi americanofile. Eşti liberă să le cultivi si de-aici înainte. Nu suntem intoleranţi cu sentimentele funcţionarilor noştri, închidem ochii!... Cu condiţia, însă, să-şi facă fiecare datoria...

— E un fel elegant de a vă plânge de mine? întrebă Ileana roşind.

— Da şi nu. Sunt mulţumit de lucrul dumitale la Legaţie. Eşti o foarte conştiincioasă secretară. Dar nu e de-ajuns. Dumneata te mişti în atâtea cercuri, yezi atâta lume. Ar trebui să deschizi bine urechile. Şi să ne spui ce auzi, ce

MIRCEA ELIADE

310

se vorbeşte, ce se plănuieşte. în afara marilor secrete de stat, nu există secrete care, până la urmă, să nu transpire; în anumite cercuri, cel puţin. Pe noi ne interesează asemenea secrete... De aceea, ar fi bine să întâlneşti pe această domnişoară Zissu, să te împrieteneşti cu ea, să-i vorbeşti de simpatiile dumitale anglo-americane...

Ileana simţea că roşeşte mai mult.

— ... O poţi invita aici, la dumneata, continuă el cu o sacadată monotonie, şi poţi invita chiar anumiţi cavaleri, bărbaţi distinşi... Nu e nevoie ca invitaţii dumitale să fie totdeauna de partea Axei, adăugă zâmbind.

La plecare, se mai opri o data în faţa uşii.

— Mai e ceva, spuse. Mâine soseşte Vidrighin, din Chile. Este noul nostru consilier economic. A fost la Tokyo, a fost în Chile. Este cineva foarte bine... Mă duc să-l întâmpin în port, împreună cu Costescu şi am să te rog să vii şi dumneata. Soţia lui, doamna Vidrighin, e norvegiană şi nu ştie româneşte...

Câteva săptămâni în urmă, pe la sfârşitul lui noiembrie, află întâmplător de apropiata sosire a unei Comisii economice, care trebuia să organizeze cumpărăturile de sizal, wolfram şi, în secret, cauciuc. în aceeaşi după-amiază Duma îi întinse o listă de nume.

— Cunoşti pe vreunul dintre ei? o întrebă fără să-şi ridice ochii. Ileana începu să parcurgă lista şi păli brusc.

— Pe Ştefan Viziru, spuse după ce-şi umezi buzele. Dar îl ştiam pe front, în Rusia...

— I s-o fi urât şi lui pe front, vorbi Duma ridicându-se. Mai ales că acum s-a făcut cam frig...

— O fi rănit, şopti Ileana, absentă.

— ... Unde mai pui că aici, la Lisabona, în afară de diurna împărătească, mai e rost şi de un comision. Cunoşti şi dumneata sistemul.

Ileana roşi şi-l privi provocator, în ochi.

— Dumneata, însă, nu-l cunoşti pe Ştefan Viziru. Dacă l-ai fi cunoscut, nu ţi-ai fi îngăduit o asemenea aluzie.

Duma izbucni în râsul lui tăcut şi deschise casa de fier.

— Vasăzică numai pe ăsta îl cunoşti? o întrebă aşezându-şi cu atenţie dosarele. Cu atât mai bine. Ţi-l dau în

grijă. Ţine-te după el. Arată-i oraşul, du-l prin baruri...

— Viziru cunoaşte destul de bine Lisabona, îl întrerupse Ileana.

— Ştiu. A fost astă-iarnă aici. A stat mult; cam prea mult chiar. Nu se mai îndura să plece... Şi m-am tot întrebat: de ce, oare? Numai din cauza Stellei Zissu?

311