Aş putea merge şi mai departe. Aş putea presupune că oamenii continuă să trăiască sănătoşi şi Cosmosul îşi continuă ritmurile datorită exclusiv întrebărilor pe care şi le pun acei câţiva aleşi care, asemenea lui Parsifal, pătimesc pentru lenea noastră spirituală. Poate că am deveni, peste noapte, sterpi şi bolnavi dacă n-ar exista, în fiecare ţară şi în fiecare moment istoric, anumiţi oameni hotărâţi şi luminaţi, care să-şi pună întrebarea justă... Şi n-ar fi deloc exclus ca haosul şi catastrofa în care ne pregătim să intrăm şi noi să se datoreze, în ultimă instanţă, dispariţiei acestor oameni hotărâţi şi luminaţi, sau faptului

I că nimeni nu se mai îndreaptă spre ei ca să le pună, din nou, întrebarea justă...

— Şi pe urmă? întrebă Răzvan. Pe urmă?

— Nu mai văd stâna, spune împăratul Anisie. Nu o mai văd...

Anisie îl ascultase cu acelaşi zâmbet împăcat luminându-i figura. Ştefan tăcu o clipă, îşi trecu mâna pe frunte, şi continuă.

— Acum, eu te mai întreb încă o dată: cum e Dumnezeul... Iar dacă nu-mi vei răspunde nici de data aceasta, sunt nevoit să înţeleg că întrebarea mea nu are rost sau e greşit pusă; în orice caz, că nu aceasta e „întrebarea justă"...

— Nu cred că aş putea să-ţi răspund la această întrebare, vorbi Anisie. Oricum ţi-aş răspunde, nu m-ai înţelege.

Este şi o chestiune de limbaj la mijloc...

Ştefan îl privi din nou cu o supremă încordare, din nou implorându-l.

— Atunci, spune-mi ceva, şopti el, spune-mi orice! Spune-mi ce vrei dumneata, ce crezi că mi-ar folosi mântuirii mele...

— Nu o mai văd, repeta împăratul Anisie. Nu o mai văd...

— Şi pe urmă?

— Lasă, că o să ţi-o spună diseară, în pătuţ, făcu Ioana luându-l în braţe, împăratul e obosit.

T— Ce-a spus împăratul Anisie? mai întrebă o dată, implorându-l, Răzvan.

— El n-a mai spus nimic. Dar Dumnezeu l-a bătut pe umeri şi i-a spus: Mâine, ai să găseşti stâna tot aici, pe vârful muntelui. Nu rămâne acolo, în cer, decât în timpul nopţii; o duc acolo, ca s-o păzesc de oameni...

— Haide, Răzvan, spuse Ioana. O să-ţi mai povestească diseară... Ieşiră amândoi pe prispă. Soarele trecuse de plopii care străjuiau, înalţi,

în dreptul porţii. Se auzea zvon de albine şi în aer plutea un miros dulce de trandafiri sălbatici.

— Acorzi încă o exagerată importanţă limbajului, îi spusese târziu Anisie. Vorbeai de mântuirea dumitale în termeni de întrebări şi răspunsuri. Ca şi când mântuirea ar atârna de rostirea câtorva cuvinte mai mult sau mai puţin misterioase! Nu uita că istoria a fost posibilă şi datorită unui exces de cuvinte. Ca să scapi de istorie, ca să

te smulgi ei, încearcă să regăseşti etapa aceea pierdută din viaţa umanităţii, în care cuvântul nu era decât purtătorul unei realităţi sacre. Ai să vezi că ai să regăseşti totodată o seamă de alte instrumente de expresie...

Câteva minute în urmă, Ioana se reîntoarse şi, îngenunchind pe covor, începu să strângă cutiile cu care se jucase Răzvan.

— Ce-a fost povestea asta cu Anisie? îl întrebă fără să-şi ridice capul. Când l-ai văzut?

— Săptămâna trecută, când am fost la Braşov.

Ioana aşeză cutiile într-un colţ al salonului, apoi se îndreptă spre fereastră. Soarele coborâse şi turlele bisericilor începeau să sclipească în crepuscul.

— Ai fi putut să-mi spui şi mie, vorbi ea târziu, fără să se întoarcă.

— N-aveam ce să-ţi spun. L-am întrebat cum e Dumnezeu şi mi-a răspuns să vin peste patru ani...

— Când ai venit să mă vezi pentru întâia oară? îl întrebase, petrecându-l în dreptul plopilor care străjuiau poarta.

— Exact acum patru ani, în mai 1937. Anisie îi apucă mâna şi i-o strânse, privindu-l adânc în ochi. — întoarce-te peste patru ani. O să vorbim atunci şi despre înfăţişarea lui Dumnezeu...

— Credeam că are să-mi spună ceva, continuă Ştefan cu o nedefinită tristeţe în glas. L-am rugat, l-am implorat să-mi spună ceva. Simţeam că mă rătăcesc din nou, că mă pierd din nou; simţeam cum mă ispiteşte deznădejdea şi l-am rugat să-mi spună ceva...

Lăsându-şi privirile foarte departe, peste turlele sclipitoare ale bisericilor, Ioana clipi des ca să-şi limpezească

ochii de lacrimi. Vorbea din nou de deznădejde. — Ce ai? îl întrebase ea într-o seară, foarte curând după

întoarcerea lui- Ce ai? Eşti obosit? Ca de obicei, el îi cuprinse umerii cu braţul, dar parcă n'ci îmbrăţişarea lui nu mai era ca înainte; părea absent, distrat. — S-a întâmplat Ceva? continuase ea. Din cauza curierului? Din cauza lui Duma?... — De unde

MIRCEA ELIADE

300

301

NOAPTEA DE SÂNZIENE

ştii tu de Minai Duma? o întrebase el tresărind. — De la Biriş. îi povesti ce-i spusese Biriş. — Nu, nu s-a întâmplat nimic, vorbi Ştefan târziu. Din când în când simt că mă ameninţă deznădejdea. Nu înţeleg nici eu de ce. Mi-e frică să nu mă rătăcesc...

— Dacă ai şti măcar cum l-am rugat să-mi spună ceva! Dar oamenii de felul lor nu sunt generoşi, ca sfinţii. Nu ştiu, sau nu vor să te ajute. Nu sunt ca Irina...

Ioana clipi din nou, apoi îşi strânse pleoapele, aproape cu furie; o lacrimă începu să coboare, rece, pe obraz. —

Ţi-am spus eu că împăratul se întoarce? îi strigase atunci Irina deschizând uşa. Apoi o privise încruntându-se. Se apropiase repede de ea. — De ce eşti tristă? Ce s-a întâmplat? împăratul te iubeşte!...

— Dar, în sfârşit, izbucni deodată Ştefan, toate astea n-au nici o importanţă! Nu sunt nici primul, nici ultimul om condamnat să mor în pântecele balenei.

Tăcu multă vreme, apoi se ridică de pe canapea şi se apropie de fereastră.

— Spune-mi sincer, începu el cu un alt glas, de ce nu vrei să mergi la Lisabona? Nu te ispiteşte viaţa de Legaţie?

Ioana nu-i răspunse. El îi luă încet, sfios, braţul.

— Mă gândeam mai mult la tine. Vreau să te ştiu la adăpost, căci e prea puţin probabil că războiul se va întinde până acolo, în Portugalia...

— Tu ştii foarte bine de ce nu vreau să merg, spuse cu o voce mată Ioana. Ştii că Ileana pleacă şi ea la Lisabona.

A fost numită funcţionară la Legaţie, îmi închipui că ai aflat de mult asta...

— Habar n-aveam! exclamă Ştefan retrăgându-şi braţul. Dar tu, de unde ştii?

— Mi-a spus Răducu. A cunoscut-o acum câteva săptămâni, întâmplător, şi au vorbit de tine. Şi ea i-a spus că a fost numită la Lisabona. Aşteaptă să plece cu noul ministru. Tu nu ştiai nimic? îl întrebă întorcând capul şi privindu-l. N-ai mai întâlnit-o?...

— Am întâlnit-o o dată, în martie, dar nu mi-a spus nimic de asta.

— Probabil că încă nu fusese numită, spuse Ioana cu un efort şi se îndreptă spre canapea.