— îmi place în America! spunea deodată, şi figura întreagă i se lumina. Acolo nu mai suntem la dispoziţia voastră, a bărbaţilor. Nu mai suntem sclavele voastre... Am să fiu liberă! Am să fiu bogată!... Au să înnebunească
toţi bărbaţii după mine, dar eu n-am să mă ambalez după nici unul. Toţi bărbaţii sunt nişte brute. N-aveţi pic de suflet. Sunteţi răi, egoişti... Vă urăsc! adăuga încet, aproape şoptit, printre dinţi. Vă urăsc!...
într-o dimineaţă dispăru imediat după ce-şi termină de băut cafeaua.
— La revedere, pe diseară, îi spuse. Azi am treabă... Trebuie să repar ce-a distrus ciclonul!...
Cu două zile mai înainte, ciclonul devastase Portugalia. începuse deodată, pe la ceasul prânzului, smulgând arborii din rădăcini şi doborând stâlpii de telegraf. în Praca de Commercio, cordoane de poliţişti călări opreau publicul la zece metri de debarcader. Tagele era de nerecunoscut. Apele lui galbene se învineţiseră şi se zbăteau spărgându-se de diguri ca talazurile mării. Vapoarele se refugiaseră către mijlocul fluviului, spălate de valuri, cu ancorele rupte. Apoi, câteva ceasuri în urmă, vântul încetase, norii se risipiră şi o stranie linişte se pogorâse peste dezastre.
— Pe diseară! îi mai strigă ea încă o dată.
Era o dimineaţă clară, dar rece. Ştefan se îndreptă spre Legaţie.
— Te-am căutat alaltăieri, îi spuse Filimon .Voiam să te iau cu mine să vedem ciclonul. Voiam să mă duc până la Estoni. Dar dacă ai şti prin ce-am trecut! exclamă el deodată. Din ce-am scăpat!... în faţa mea, mon cher, se răsturnase o maşină. Valurile se spărgeau pe deasupra digului şi inundau şoseaua. Din ce-am scăpat!... Am scăpat ca prin minune să nu mă strivească un arbore! Şi maşina aceea răsturnata în faţa mea, răsturnată, mon cher, de ciclon şi bătută de valuri în mijlocul şoselei...
Când ieşi din Legaţie şi regăsi tot cerul deasupra, se opri tulburat. Simţea o curioasă beatitudine în toată fiinţa lui; o simţea mai ales, în lumina care-l înconjura, în albastrul cerului, în arborii Avenidei. Respira foarte încet, aproape cu teamă, parcă i-ar fi fost frică să se trezească. Timpul îşi schimbase calitatea; nu mai era acelaşi în care-şi începuse dimineaţa; era un Timp de altădată, pe care-l pierduse de mult şi pe care-l regăsea dintr-o dată, neschimbat. Porni cu pasul foarte repede, simţindu-se atât de uşor încât trebuia să se controleze ca să nu alerge.
Lumina aceea de amiază glorioasă i se părea că izvorăşte şi din el. Nu-l orbea. Când înălţa privirile către cer, îşi lăsa ochii scăldaţi de soare fără să clipească. Oraşul i se descoperea ca niciodată până atunci. Fiecare casă, fiecare fereastră, fiecare piatră de trotuar se îndrepta parcă spre el, arătându-i-se, dezvăluindu-se. Umbla din ce în ce mai repede, fără să mai dorească ceva, fără să-i lipsească ceva. Parcă din toate părţile deodată izbucnise o plenitudine a tuturor lucrurilor. Simţea că traversează un Univers plin, fără nici un fragment de vid, fără nici o absenţă. Parcă toate lucrurile ar fi fost la locul lor, şi toate ar fi fost îndestulate pe veşnicie.
Când ajunse în Praca de Commercio şi întâlni apele neobişnuit de albastre ale Tagelui, se opri şi respiră adânc.
Un pescăruş zbură chiar deasupra lui. îl urmări cu privirea şi i se păru că se înalţă foarte sus, de-a dreptul în soare. Beatitudinea îl amuţi. Plecă, aproape cu spaimă, privirile şi se îndreptă spre debarcader. Un vaporaş se pregătea de plecare. Abia avu timp să-şi cumpere biletul şi trecu puntea. Departe, în mijlocul fluviului, o ceată de delfini se jucau săltându-şi spinările printre valuri.
Fusese de mai multe ori pe aici, dar nu mai recunoştea locurile. Privea acele vile albe, albastre, cărămizii, urcând încet prin parcul cu pini ombeliferi, spre Şcoala Navală din Alfeita. întâlni o pădurice de eucalipţi, cu arbori smulşi de ciclon, cu mari crengi atârnând, rănite. Drumul urca mereu. Şi deodată regăsi, la picioarele lui, Tagele, nemăsurat de mare, ca un imens golf căruia nu i se mai vedeau malurile. Se aşeză pe o piatră. Departe, peste ape, chiar în faţa lui, se desluşeau, într-o boare aurie, colinele Lisabonei.
— Ce idee, să-mi dai întâlnire aici, în Grădina Botanică! repeta ea.
— Ai să înţelegi îndată de ce, începu el cu un zâmbet misterios. Când am sa-ţi arăt o anumită specie de cactuşi...
— Şi biletul acela idiot pe care mi l-ai trimis azi-dimineaţă! îl întrerupse. De ce n-ai venit tu?
MIRCEA ELIADE
290
291
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— La ora aceea dormeai...
Continuă să zâmbească, sub privirile ei mâniate, arzătoare. Se aşeză pe o bancă. Domnişoara Zissu îşi aprinse ţigara.
— Te-am aşteptat aseară două ceasuri la bar. Dacă ai şti cum te uram!... Trebuia să-mi închipui. Eşti bărbat. Eşti şi tu un laş, ca toţi bărbaţii. De ce n-ai venit?
— Pierdusem vaporaşul...
— Dar unde ai fost? îl întrebă ea cu o uşoară spaimă în glas. Unde ai fost azi-noapte?!...
— Unde n-am fost! exclamă el întinzându-şi braţele pe speteaza băncii. N-am dormit toată noaptea. M-am plimbat întruna. Am fost la Setubal, la Caparica, la Arrabida... Pretutindeni. Şi, evident, n-am mai găsit vaporaşul ca să mă aducă înapoi. Am rămas dincolo de Tage. Dar n-am dormit. Am continuat să visez şi să mă plimb...
— Ce proşti sunteţi voi, bărbaţii! îl întrerupse ea cu un zâmbet rău. Nu ştiţi nici măcar să ticluiţi o minciună.
— ... Şi pentru a nu ştiu câta oară în viaţa mea, continuă el, am regretat că nu ştiu greceşte şi că n-am memorie, ca să recit acele faimoase pasaje din Odiseea, cu nimfa Calypso şi vrăjitoarea Circe...
— Probabil că îţi închipui că mi-am pierdut minţile după tine, îl întrerupse ea din nou, şi că am să cred orice mi-ai spune. Probabil că îţi închipui că am să te ascult, ca atunci, vorbindu-mi despre eternitate...
El o privi cu candoare şi-i zâmbi.
— îmi pare rău, începu cu alt glas. Nu ştiu dacă ţi-ai dat seama, dar eu am descoperit cine eşti.
Domnişoara Zissu izbucni în râs.
— Ai aflat-o, probabil, de la Filimon, spuse.
— ... Eşti una din aceste două fiinţe semi-divine: Calypso sau Circe. Iar eu, în acest moment, sunt una din infinitele variante ale lui Ulysse, unul din acele milioane de eroi care repetă, de la Homer încoace, o mai mult sau mai puţin dramatică odisee în drumul lor spre casă...
— Eşti nebun! izbucni domnişoara Zissu zvârlindu-şi cu un gest scurt ţigara numai pe jumătate fumată. Ai crezut toate prostiile lui Filimon. Criminalul ăla ţi-a băgat în cap că sunt spioană!...
— ... N-am crezut niciodată asta. Eşti, probabil, Calypso. Nimfa Calypso, îţi aduci aminte, păstra captiv pe sărmanul Ulysse, în insula ei cu patru izvoare şi nenumărate specii de arbori. Probabil că aceasta e insula ta, arătă ridicând braţul către grădină.
Domnişoara Zissu îl privi lung, apropiindu-şi ameninţătoare pleoapele.
— Simt că încep să te iert, spuse, şi-mi pare rău. N-ar fi trebuit să te iert. Ar fi trebuit să te urăsc mereu, ca aseară, ca astă-noapte. Dar greşeala a fost a mea; mi-a plăcut de tine şi m-am ambalat. îmi pare rău! adăugă
aprinzându-şi o altă ţigară.
— Haide să-ţi arăt o anumită specie de cactuşi, din familia Cereus, începu el cu însufleţire. Când ne vom apropia de ei, am să-mi pot da seama, cred, cine eşti: Calypso sau Circe...
— Ce te-a apucat? îl întrerupse domnişoara Zissu cu un gest de nerăbdare.
— Am să-mi amintesc întotdeauna de tine cu multă dragoste şi recunoştinţă. Aşa cum îşi amintea Ulysse de Calypso, în Ithaka. Cum îşi amintea, probabil, chiar de Circe, deşi voise să-l transforme şi pe el în purcel, ca şi pe tovarăşii lui. îţi mai aduci aminte?...
Domnişoara Zissu îl privi încă o dată cercetătoare.
— Unde ai fost azi-noapte?
— Nu pot fi supărat pe tine, continuă el visător. M-ai ajutat şi tu, în felul tău, deşi m-ai ţinut prizonier în peştera ta, în această magnifică insulă cu patru izvoare, pe care n-o vedem, dar care se află undeva în jurul nostru...
— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea speriată. Spune-mi repede ce s-a întâmplat!
— Te-am rugat să vii aici ca să-ţi spun rămas-bun. Mă întorc în ţară. Printr-un noroc extraordinar...
— Eşti nebun! şopti ea apucându-i mâna.
— Printr-un noroc extraordinar, am găsit un loc în avionul pentru Madrid. Plec în câteva ceasuri.
— Ştefan! strigă ea speriată. Nu sunt spioană. Să nu crezi că sunt spioană!
