— Dar cât are să mai dureze, Doamne Dumnezeule! exclamă femeia căutându-i ochii. Au trecut două ceasuri de când s-a dat alarma şi parcă tot deasupra noastră se rotesc, tot pe noi ne bombardează...
„De ce ţi-e frică, nu scapi. S-ar putea..." închise brusc ochii, aproape strivin-du-i cu furie. „Vorbeşte-mi despre ce vrei tu, dar altceva, altceva" „Mă omoară ca un om liber, iar nu ca un sclav..." Home-guardul intră din nou, cu
acelaşi zâmbet voios.
— A fost doar o biată bombă incendiară, pe jumătate stinsă, spuse vorbind foarte tare. I-am venit de hac cu mâna...
Şi îşi arătă mâinile înnegrite de păcură. Un deget îi sângera. Fără grabă, omul îşi scoase batista, turnă dintr-o ploscă de metal puţin whisky într-un colţ şi-şi spălă rana. Apoi duse plosca la gură.
— Cine mai vrea o înghiţitură? întrebă el începând să râdă. E bun contra porumbeilor lui Hitler!...
Grupul se înveseli deodată. Un bătrân, două femei şi omul care locuia la etajul al IV-lea îşi trecură plosca din mână în mână.
— Ce facem? întrebă femeia. Rămânem aici, toată noaptea?... Măcar dacă ar fi adăpostul bun... Dar credeţi că
rezistă la o bombă căzută în plin?
— Puţine adăposturi rezistă la o bombă căzută în plin, spuse Gherghel. Doar la hotelul unde locuiesc Neagu şi Păun doar acolo eşti în siguranţă absolută. Sunt zece etaje şi adăpostul se află la alţi cinci metri sub pământ. Şi e un bar, în holul hotelului. Ne mai întremăm puţin... Ce ziceţi?... Vă ispiteşte ideea. Eu acolo mă duc...
— Să mai aşteptăm puţin, poate trece, spuse Fotescu.
MIRCEA ELIADE
240
— Eu zic mai bine să profităm de primul moment de acalmie şi să plecăm, vorbi soţia lui. Asta poate dura toată
noaptea...
— Mie mi-e teamă să ies, spuse femeia căutând din nou ochii lui Ştefan. Mi-e groază să ies în stradă, să văd focul... Mai bine rămân aici. Dumneata ce faci? întrebă pe Ştefan.
— Eu plec cu dânşii. Mă duc acasă.
O jumătate de ceas în urmă, plecară. Femeia îi petrecu cu ochii, aşa cum dispăreau, unul după altul, în întunericul culoarului.
— Nu vă duceţi! le mai strigă ea încă o dată. Am o nelinişte ciudată. Nu vă duceţi!...
îi întâmpină un miros puternic de fum, funingine şi petrol. Focurile de pe stradă fuseseră stinse. Doar pe trotuar, la câteva zeci de metri, mai ardeau, molcom, câteva schelete de bombe, ca un foc de găteje pe cale să se stingă.
Cerul, însă, era însângerat din toate părţile. Câteva baloane se profilau, luminate la răstimpuri de reflectoare. O
camionetă de pompieri trecu în plină viteză prin faţa lor. Porniră cu pasul repede, aproape alergând, spre staţia de metrou.
— Dar mi se pare că metroul nu mai funcţionează în timp de alarmă, îşi aminti al patrulea.
— în orice caz, gura metroului e deschisă. Ne adăpostim acolo, dacă nu găsim altceva mai bun...
Când ajunseră în Cromwell Road, zăriră mici incendii risipite pe tot întinsul străzii. Pâlcuri de oameni ieşeau şi reintrau în umbră, agitându-se. Doi policemeni întindeau de-a curmezişul străzii o frânghie, prinsă la capete în două capre de lemn.
— Diversion\ le spuse unul dintre ei.
Şi pentru că îi văzu alergând grăbiţi spre metrou, le strigă.
— E un adăpost bun la numărul 37, câteva case mai sus, pe stânga!... Grupul şovăi.
— Nu rămâneţi în stradă! le strigă un home-guard apărut pe nesimţite din pragul unei uşi. Cad mereu schije.
Alergaţi către adăpost. Numărul 37...
— Eu în orice caz, mă duc la hotel! spuse Gherghel.
— Şi noi, şopti înspăimântată doamna Fotescu.
O luară din nou la goană pe lângă case, cocoşaţi, ca şi cum le-ar fi fost teamă că le va cădea ceva pe cap. Nu mai vorbeau. Bubuiturile se înteţiră din nou. Cineva se împiedică de un morman de moloz.
— Atenţie! strigă. E o casă dărâmată!...
Auziră un şuierat ascuţit şi se zvârliră toţi la pământ. Din faţă, izbucni o lumină verde-roşietică, urmată imediat de o explozie. Ştefan închise ochii. Parcă îşi simţi tot sângele adunat în inimă; o clipă crezu că se va sufoca.
începu să
241
NOAPTEA DE SÂNZIENE
numere: unu, doi trei... — Biriş tocmai îmi spunea că mi-ai trimis un mesaj din labirint, vorbea Ileana. Dar n-am înţeles nimic. Nu înţeleg ce vrei să-mi spui... în clipa aceea închise ochii. Trăsnetul zgudui casa şi ferestrele tremurară prelung. — Unde o fi plecat băiatul acela prin ploaie? vorbi deodată Ileana, ridicându-se de pe canapea şi ducându-şi amândouă mâinile la tâmple. Apoi se întoarse spre el şi-l privi, exasperată, deznădăjduită. — De ce i-ai spus şi lui să vină? îl întrebă cu un glas înecat de emoţie. De ce i-ai vorbit şi lui? N-am înţeles nimic. — îi spuneam că am ieşit din labirint. Dar pe el îl rugasem să-ţi spună altceva. Nu mai mi-aduc nici eu prea bine aminte acum... Tăcuse, istovit, ascultând grindina revărsându-se în ferestre. Se făcuse aproape întuneric. Apoi înălţase brusc fruntea şi o întrebase: — Cine era logodnicul tău, căpitanul Melinte? Ileana se oprise în mijlocul odăii şi întoarse speriată capul spre el. — L-ai iubit? o întrebă tulburat, aproape în şoaptă... Ridicând încet capul, Ştefan întâlni întreaga boltă străbătută de reflectoare, desprinzându-se albe, sticloase, din cearcănul roşu al cerului. Răpăiau intermitente tunurile antiaeriene; amuţeau brusc, ca şi cum s-ar fi pregătit să asculte, apoi izbucneau din nou, în salve neregulate. Un reflector se opri o clipă asupra unui balon captiv apoi se stinse brusc
şi se reaprinse alături.
