Umbla aproape întotdeauna goală în faţa lui, săltându-şi părul roşu pe umeri.

— Şi zici că pe fata aia n-ai sărutat-o decât o singură dată? îl întreba. Ghinionul ei!...

Aproape că nu-l lăsa singur. îşi schimbase camera; ocupa acum camera vecină, comunicantă, şi rămânea tot timpul lângă el, goală, fumând necontenit, vorbind foarte puţin, urmărindu-l cu privirile ei adânci, cercetătoare.

— Nemurirea sufletului! exclama ea din senin. Eşti un mare porc! îmi place de tine...

Când îl surprindea privind-o, se ridica deodată, întreagă, în faţa lui.

— La ce te gândeşti?

— Mă gândeam la ce se întâmplă, începea el tulburat. Nu-mi dau încă seama ce se întâmplă...

— Să-ţi spun eu ce se întâmplă. îţi place de mine...

— Mi-oi fi făcut farmece, spunea el zâmbind.

— Păi sigur că ţi-am făcut. La toţi le fac. Toţi bărbaţii se înnebunesc după mine...

— Oi fi vrăjitoare, adăugă el gânditor. Mi-oi fi dat să beau ceva...

— Cred şi eu că ţi-am dat, spunea înlănţuindu-l, căutându-i gura. Şi-am să-ţi mai dau... Şi-am să-ţi mai dau...

Nu ştia nimic de ea. Nu-i vorbea nimic de viaţa ei. îi spusese încă din prima seară că are viza pentru Statele Unite şi că se află de aproape două luni în Portugalia aşteptându-şi locul pe clipper. Din când în când, dimineţile se trezea devreme şi se apropia, cu o expresie nedecisă, preocupată, de oglindă.

— Mă duc la Consulat, spunea. Sper că nu mi-a sosit încă rândul...

— Eu sper că ţi-a sosit, începea el zâmbind. Sper că ai să pleci chiar mâine. Ştii că la clipper te anunţă de la o zi la alta. Am să te aştept aici. Nici nu mă îmbrac. Am să te aştept, ca să aflu vestea cea mare. Parcă te văd intrând...

Ea se întorcea brusc de la oglindă şi-l privea sălbatic, aproape cu ură, întredeschizându-şi uşor buzele.

— Toţi bărbaţii sunteţi nişte porci şi nişte criminali! izbucnea deodată. Nişte criminali! Vă urăsc!...

— Eu ţi-am spus că sunt îndrăgostit, continua el. Ţi-am spus-o din prima seară: iubesc pe Ioana şi pe Ileana. Pe tine nu te iubesc. Ţi-am spus vreodată că te iubesc?

— Sunteţi nişte criminali! Nişte brute! Dacă ai şti cum vă urăsc!

— Nu înţeleg ce ai cu mine, continua el înălţându-şi privirile spre tavan. Ti-am spus că sunt îndrăgostit şi că de-abia aştept să mă întorc acasă...

— Cum te urăsc! începea ea apropiindu-se cu paşi moi, tremurând. Te urăsc mai mult ca pe toţi ceilalţi.

Niciodată n-am să-mi iert că m-am ambalat cu tine... Eşti o brută! îmi vorbeai de nemurirea sufletului şi te dădeai la mine. îţi plăcea de mine! Te-am simţit de cum te-am văzut, te-am simţit că-ţi plăcea de mine!... Şi-acum îţi place de mine, adăuga cu un zâmbet, apropiindu-se de el. N-ai mai întâlnit alta ca mine! Nu e aşa?

Spune, nu e aşa? Şi n-ai să mai întâlneşti alta ca mine! N-ai să mai întâlneşti altă nemurire. Eu îţi sunt nemurirea sufletului. Eu îţi dau nemurirea sufletului!...

Izbutea totuşi să treacă în fiecare zi pe la Legaţie, ca să afle noutăţile şi să dea o telegramă sau să scrie Ioanei.

— De ce nu încerci să fii numit aici, în postul de consilier economic pe care l-ai avut la Londra? îl întreba Filimon. Sunt afaceri bune de făcut cu Portugalia. Putem cumpăra plută, textile, sizal; putem cumpăra mai ales wolfram şi sizal...

într-o zi, după ce-l privise câtva timp, şovăitor, îi spuse:

— Am auzit că ai fi zărit cam des cu domnişoara Zissu. Nu prea e prudent ce faci. Pretinde că pleacă în Statele Unite, dar de la Ambasada americană mi s-a spus că nici nu are viza. Mi se pare destul de suspectă...

— Şi mie. Dar nu cred că risc mare lucru. Nu facem, împreună, decât dragoste şi câteodată vreo plimbare în jurul Lisabonei. Ieri am fost la Arrabida...

— îmi pare bine, spuse Filimon zâmbind. Dar câţi ani ai dumneata?

— Aproape patruzeci. La anul, în februarie, împlinesc patruzeci.

— Nu pari. Dimpotrivă, pari mult mai tânăr — şi la înfăţişare, dar mai ales la suflet... Eşti teribil de imprudent...

— Sunt îndrăgostit, mărturisi Ştefan cu gravitate. îmi ador soţia. îi vorbesc adeseori domnişoarei Zissu de soţia mea...

— în sfârşit, îl întrerupse Filimon, nu vreau să mă amestec în chestiunile dumitale personale, dar simţeam că e de datoria mea să-ţi atrag atenţia...

Uneori, când îi spunea că a fost la Legaţie, ea îl întreba.

— Nu ţi s-a vorbit nimic de mine? Probabil au aflat şi ei că sunt spioană.

— Şi nu eşti?

MIRCEA ELIADE

288

289

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Ba da. Dar n-ar fi trebuit să se ştie. Am fost prea imprudentă. N-ar fi trebuit să ies atât de des cu tine...

Dispărea câteodată, fără să-l prevină, o după-amiază întreagă. Se întorcea târziu, preocupată, cu o umbră grea în priviri.

— Eterna poveste! începea ea.

Dar se întrerupea brusc şi-l privea lung, apropiindu-şi uşor pleoapele.

— Probabil că ai aflat şi tu, acum, spunea cu un zâmbet rău, dispreţuitor. Ai aflat şi tu că mi-au anulat viza!

Se îndreptă spre el, cu paşi moi de felină.

— Din cauza voastră, a Legaţiei! izbucnea. A bărbaţilor de la Legaţie! A bărbaţilor! Sunteţi nişte criminali!...

Se oprea şi-şi căuta nervoasă o ţigară. Trăgea tăcută câteva fumuri, apoi zâmbea din nou, provocatoare.

— Dar să nu credeţi că n-am s-o capăt înapoi!... Să-i spui domnului Filimon că oricâte denunţuri ar face împotriva mea, am să-mi recapăt viza, şi am să zbor în America!... Nu mi-am anulat locul la clipper, adăuga cu un uşor triumf în priviri.

Apoi tăcea din nou, mult timp, fumând visătoare.