Ştefan rămase în mijlocul salonului, încurcat.

— Evident, făcu el târziu, atunci nu mai mergem. Dacă aş fi ştiut, nici nu ţi-aş mai fi vorbit...

Ileana privea fără gânduri cum se sparg valurile la Guincho. De mai multe ori voise să intre în apă, dar în ultimul

moment şovăise. Nu cuteza să intre nimeni. Aici oceanul era neobişnuit de înfuriat. Talazurile înalte şi grele se prăbuşeau pe plajă revărsându-şi spuma până foarte departe.

Dar arşiţa devenise apăsătoare şi Ileana se ridică, ameţită, şi se îndreptă spre apă. Cineva strigă în urma ei.

întoarse capul, zâmbi, şi făcu un semn cu mâna liniştindu-l. Se aşeză, apoi, în genunchi lăsând s-o înconjoare spuma, îsi udă fruntea, îşi trecu mâinile răcorite pe obraji.

Auzi pe unul dintre băieţii ministrului strigând-o. O chema la cortul lor. Ileana se ridică şi păşi repede, aproape alergând, pe nisipul fierbinte. Recunoscu de departe pe Filimon, în picioare, apărându-şi fruntea de arşiţă cu un jurnal, si discutând cu ministrul. în costum de baie, cu un coif de hârtie aşezat corect în creştetul capului, acesta părea derutat şi nervos.

— S-a declarat războiul! îi strigă el Ilenei. De azi-dimineaţă, ne aflăm în război contra Sovietelor!...

Simţi cum i se înmoaie picioarele şi privi speriată spre Filimon.

— Am primit telegrama acum un ceas! continuă Filimon. Am descifrat-o şi am alergat aici. Noroc că ştiam unde sunteţi!...

Era şi el mai palid ca de obicei şi părea neliniştit. Zări un grup de cunoscuţi în jurul unei umbrele de soare, se scuză şi se îndreptă spre ei, ţinându-şi mereu jurnalul pavăză pe frunte.

— S-a declarat războiul contra Sovietelor, se adresă el în franţuzeşte unui tânăr portughez care tocmai întinsese portţigaretul vecinei sale.

Vorbise cu oarecare solemnitate. Tânărul aprinse ţigara vecinei şi ridică apoi privirile spre Filimon. Parcă n-ar fi auzit bine şi Filimon îi repetă vestea, dându-i amănunte: de azi-dimineaţă, Finlanda, Germania şi România se află în stare de război cu Sovietele. România şi-a declarat ţelurile: recuperarea provinciei răpite acum un an, Basarabia.

— Ce spui? întrebă el văzând că celălalt tace. Dumneata ca portughez, catolic şi anticomunist, desigur că te bucuri...

— Desigur, desigur, vorbi celălalt. O să mai stăm de vorbă... Poate ne întâlnim diseară la Palace. Acum, ce să-ţi spun, sunt cam obosit. E aşa de cald şi oceanul e atât de frumos şi e atâta singurătate aici... Ar fi păcat s-o tulburăm discutând politică...

Filimon zâmbi încurcat şi se reîntoarse spre cortul ministrului. îl găsi deja îmbrăcat, pregătindu-se de plecare.

Filimon se apropie de Ileana, care rămăsese tăcută în umbra cortului, cu bărbia rezemată de genunchi, gânditoare.

— Am şi o veste proastă să-ţi dau, spuse. Proastă pentru mine. Am fost numit la Stockholm. Plec săptămâna viitoare. îmi pare rău. Mai ales acum, de când ai venit dumneata, adăugă galant.

Ileana îi mulţumi zâmbind absentă. — Pleci la timp, îi spusese Ştefan. în curând vom intra şi noi în război... îi telefonase într-o seară de la sfârşitul lui mai. — Tocmai îmi făceam bagajele, îi spusese ea. Plec poimâine dimineaţa.

MIRCEA ELIADE

302

303

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Mă urc într-o maşină şi trec să te văd. în cinci minute sunt la tine!... — Nu, nu veni, îi şoptise ea. Mai bine ne întâlnim în oraş...

în dimineaţa aceea plouase, dar către seară cerul se limpezise, descoperind pe neaşteptate o lună aproape plină. îl găsi aşezat pe bancă, cu capul rezemat de spetează. în grădină se răspândea încet mireasma începutului de vară.

— Totuşi îmi pare rău că pleci, îi spuse. îmi plăcea să te ştiu aici, lângă mine...

Zâmbind, Ileana îi puse mâna pe umăr.

— Eşti omul cel mai extraordinar pe care l-am cunoscut, începu, mirându-se singură de liniştea cu care vorbea.

Am fost despărţiţi aproape un an de zile, şi după ce te-ai reîntors de la Londra, m-ai văzut o singură dată. Şi în acea fericită zi a reîntâlnirii noastre, erai teribil de prost dispus...

— Eram plictisit, o întrerupse el. îl văzusem pe Biriş. îmi spusese că Bibicescu încearcă să joace o piesă de-a lui, pretinzând că ar fi Priveghiul lui Partenie, dar că nu se prinde; nu vrea să-l creadă nimeni. Piesa e prea proastă. Şi mi-am adus aminte de cât am suferit acum doi ani... Iartă-mă! Mi-e teamă c-am fost cam ursuz în după-amiaza aceea...

— Teribil! Credeam că ai să vii a doua sau a treia zi să-mi ceri iertare... Dar încă nu te cunoaşteam bine. De-abia acum încep să te cunosc. îmi spui că-ţi pare rău că plec, deşi în ultima vreme ne întâlnim cam o dată sau de două

ori pe an...

— Am lipsit zece luni, o întrerupse Ştefan cu un zâmbet vinovat.

— Puteai să-mi scrii măcar o carte poştală printr-un curier diplomatic. Sau îmi puteai trimite o telegramă simplă, cu urări de Anul Nou...

— Da, e adevărat! şopti el. Şi totuşi mă gândeam mereu la tine... Ileana zâmbi din nou, apoi îşi trecu mâna prin păr şi-şi scutură de câteva

ori buclele.

— Cred că nu e nimic de făcut, începu ea după o lungă pauză. Mi-e milă de tine... Mi-e milă şi de soţia ta.

Probabil că o faci necontenit să sufere...

— Necontenit, şopti Ştefan fără să-şi ridice privirile. Şi totuşi o iubesc foarte mult. O iubesc poate mai mult chiar decât te iubesc pe tine!

— Te rog, taci! spuse Ileana închizând repede ochii. Taci!...

Se întunecase şi pe alee treceau la răstimpuri perechi tinere, strâns înlănţuite. Pătrundea un miros puternic de crini şi trandafiri.

— Nici măcar nu mă întrebi cum de m-am hotărât să plec, începu târziu Ileana, şi de ce n-am vrut să te primesc acasă... Să-ţi spun eu de ce. M-am certat cu tante Alice. M-am certat rău de tot. De câteva săptămâni nu ne mai vorbim. Dar, evident, poimâine, înainte de plecare, am să mă duc la ea şi am s-o sărut, cerându-i iertare...

— De ce te-ai certat? o întrebă el întorcând brusc capul.

— Pentru că are idei fixe. Vrea cu orice chip să mă mărit înainte de a împlini treizeci de ani. Şi nu mai am mult, adăugă zâmbind. Şi atunci, cum eu nu am avere, m-am prezentat la examen la Ministerul Propagandei şi am reuşit. Puteam pleca la Roma sau la Stockholm. Nu ştiu de ce am ales Lisabona...

— E foarte frumos la Lisabona, spuse el absent.

— Ce mă plictiseşte e faptul că nu plec singură. Plec cu şeful meu. Şi nu-mi place omul. L-am cunoscut săptămâna trecută şi mi-a făcut o impresie din cele mai dezagreabile. Cam bădăran, deşi nu e prost. în orice caz ştie să se aranjeze. A fost numit peste noapte secretar de presă şi nici nu ştie bine franţuzeşte. Nu cred că ştie ca lumea vreo limbă străină. De aceea a stăruit să mă aibă cu el.

— Dar cine e şeful tău? o întrebă el absent.

— N-ai de unde să-l cunoşti. Un tip foarte oarecare. Unul, Mihai Duma... Ştefan sări în picioare şi o privi speriat, aproape ameninţător.

— Ce ai? îl întrebă ea tulburată. II cunoşti?

El îşi duse amândouă palmele la tâmple şi începu să şi le frece, nervos, ca şi cum ar fi încercat să se trezească.