Era sigur că-l auzise strigând. Apoi, parcă tot cerul se lăsase pe baltă şi o strivise, ca un cort uriaş care s-ar fi prăbuşit cu un zgomot asurzitor. Nu mai putea auzi nimic. încercă să se ridice, să-l caute pe Spiridon, dar se împiedică de o lespede răsturnată pe trotuar şi căzu din nou. De data aceasta, simţi o durere ascuţită în amândoi genunchii. Rămase câteva secunde nemişcat, închizând ochii, strângându-şi dinţii. îl auzi pe Vădastra, în urma lui, căutându-l.
— Unde sunteţi? strigă el înspăimântat. Unde sunteţi?
Se ridică anevoie şi se îndreptă spre clădire; Vădastra alerga în urma lui. Când se apropiară, zgomotul motoarelor se auzea atât de puternic, încât amândoi se trântiră din nou la pământ, ferindu-se parcă să respire. De-abia atunci îşi de te seama că, puţine case în urmă, începuse o anumită agitaţie, se auzeau glasuri, un claxon de maşină.
întoarse capul să vadă ce se întâmplă. Se aprinseseră câteva mici focuri — pe acoperişuri, într-o grădină, pe marginea trotuarului. „Au căzut bombe incendiare", îşi spuse, şi se pregătea să se ridice când simţi lângă el trupul lui Vădastra, târându-se.
— Nu vă mişcaţi! şopti el. Eu ştiu ce-are să se întâmple. Acum au să cadă din nou alte bombe. Mi-a spus doamna Zissu.
Incendiile se întindeau. Strada întreagă începuse să se lumineze, bătută din mai multe părţi de flăcări. Se auzi de departe, sirena unei maşini de pompieri. Voi din nou să se ridice, dar Vădastra îl apucă de braţ.
MIRCEA ELIADE
246
— Ascultaţi-mă pe mine, vorbi el sugrumat. Nu vă mişcaţi. Aşa s-a întâmplat şi cu nenea Iancu... A plecat prea devreme...
O nouă serie de explozii se auziră parcă foarte aproape. Spiridon gemu.
— V-am spus eu? şopti el ca într-un horcăit, fără să-şi ridice capul. Acum vin altele... Şi altele... Şi altele... Aşa l-au omorât pe nenea Iancu...
Ştefan îşi strânse pumnii încercând să se trezească.
— Ieşise din adăpost ca să-şi facă neputinţele, continuă Vădastra cu greutate, ca şi cum s-ar fi sufocat. Se aşezase aşa, pe marginea unui trotuar, cum stăm noi acum. Eu i-am spus să se grăbească, să nu stea mult, că au să
înceapă iar bombele. Dar n-a vrut. Scăpase tabloul jos, în întuneric, şi nu-l mai găsea... Dar era chiar sub el. L-am găsit eu; era aproape ud... Ce credeţi? S-a stricat? Şi-a pierdut din valoare dacă a fost udat? Dumneavoastră
ce credeţi? Un tablou atât de preţios, dacă a fost puţin udat, pe la colţuri, poate să-şi piardă din valoare? Ce credeţi? întrebă el de mai multe ori cu deznădejde.
— Cred că nu.
— Aşa cred şi eu. Ce importanţă poate avea dacă a fost puţin udat?!... Până mâine dimineaţă se usucă.
— Dar ce s-a întâmplat cu domnul profesor?
— Era o scară de piatră acolo şi-şi făcea neputinţele pe trotuar, la capătul scării, începu tulburat Vădastra.
Dar un ţipăt de femeie, izbucnit foarte aproape de ei, îi făcu să ridice amândoi capetele. Câţiva metri în susul străzii, acoperişul unei case ardea cu furie şi o femeie cu un copil în braţe striga deznădăjduită de la o fereastră, învăluită în fum. Vădastra strânse tremurând braţul lui Ştefan.
— Parcă ar fi glasul Irinei, spuse.
Voiră să se ridice amândoi, dar o nouă serie de explozii îi ţintui la pământ.
— Dumneavoastră credeţi în îngeri? întrebă foarte emoţionat Vădastra. Doamna Zissu spunea că îngerii există.
I-a văzut de mai multe ori. Spunea că fiecare om are îngerul lui păzitor.
— Ce s-a întâmplat cu domnul profesor? strigă Ştefan. Ce s-a întâmplat cu el?...
— A murit, vorbi cu destulă linişte Vădastra. A alunecat pe scări şi a murit. V-am spus că-şi făcea neputinţele... A lunecat, aşa, şi a murit... Cădeau mereu bombe în jurul nostru...
Ştefan voi să se ridice, dar Vădastra îşi apăsă braţul cu toată greutatea asupra lui.
— ... Venise şi doamna Zissu. Aproape n-am recunoscut-o. Săraca, doamna Zissu! Cum am lăsat-o eu şi cum am regăsit-o!... E adevărat, au trecut mulţi ani de-atunci...
247
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Ţipetele femeii se auzeau tot mai disperate. Cu un efort, scrâşnind, Vădastra se ridică în picioare. îi întinse lui Ştefan servieta.
__Tineti-o, vă rog, o clipă, spuse cu un glas uscat. Trebuie să mă duc să
scap femeia aia...
Ştefan încercă să se ridice, dar Spiridon îi ţipă, alarmat.
— Să nu vă mişcaţi!... Păziţi bine servieta. Asta e singura noastră avere. Voi să pornească, dar se întoarse şi, trecându-şi mâna prin păr, adăugă:
— ... Ştiţi, de fapt, eu l-am omorât!... L-am îmbrâncit pe scară când îşi făcea neputinţele şi s-a prăvălit până jos, mort... Degeaba îmi spunea doamna Zissu că nu l-am omorât. Ştiu foarte bine: eu l-am îmbrâncit. L-am văzut cum se rostogoleşte. Am luat servieta şi am plecat. Cădeau atâtea bombe încât mă mir cum am scăpat... Dar, ştiţi, ăsta e un secret al nostru. Fiţi, vă rog, foarte discret...
Se întoarse, şi cu o neaşteptată supleţe, începu să alerge spre casa incendiată. Ştefan îşi simţea genunchiul înţepenit. încercă de mai multe ori, fără să reuşească să se urnească. îl văzu pe Vădastra intrând în casă, după ce strigase ceva femeii de la fereastră. Dar, câteva clipe în urmă, îl zări din nou în stradă, printre alţi oameni, apărând şi dispărând în bătaia flăcărilor. Mai făcu o încercare să se ridice, dar durerea care o simţi în genunchi fu atât de puternică, încât căzu în nesimţire, apucând servieta cu pumnul, deznădăjduit, ca şi cum ar fi încercat să se agate de ceva.
Se trezi într-un pat străin. îşi dădu imediat seama că se află într-un spital, îl lovi lumina puternică din sală şi un miros curios de medicamente, care-i răscolea amintirile, fără să le poată identifica undeva cu precizie, în trecut.
— Unde sunt rănit? întrebă el infirmiera.
— Nicăieri. Sunteţi perfect sănătos. V-am ruga chiar să vă îmbrăcaţi... Nu mai avem paturi...
