253
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Speriaţi fata degeaba, spusese. Nenorociţi două biete femei!... Nu l-a văzut nimeni mort!...
Casa în care pătrunsese Vădastra arsese până în temelii. Pieriseră acolo o seamă de oameni, dar Antim încă nu voia să creadă în moartea lui Spiridon.
__Nu-l cunoaşteţi cine e..., murmura singur, răsucindu-se în fotoliu. Nu pot eu să spun mai mult, dar v-aţi cruci dacă aţi afla!...
Prinsese ticuri de bătrân. Vorbind, clătina din cap şi îşi sugea mereu buzele. Dormea îmbrăcat, cu servieta sub pernă. Barba îi crescuse sălbatică şi, ca să-şi ascundă gulerul ros şi murdar al cămăşii, purta necontenit un şal în jurul gâtului.
Apoi, într-o dimineaţă, la sfârşitul lui septembrie, se apropiase speriat de Ştefan. Părea descompus.
— Plec cu dumneata la Oxford, îi spuse în şoaptă. Nu mai pot rămâne aici!... Ştefan tocmai se întorcea de la Oxford. Se hotărâse evacuarea funcţionarilor
auxiliari şi fusese să caute locuinţe. Dar oraşul era arhiplin. Cu multă greutate găsise două camere într-o pensiune modestă „Oxoniensis".
— Vin cu dumneata! Nu mai pot rămâne aici! E un nebun cu noi în adăpost. A înnebunit în timpul bombardamentului. N-am dormit toată noaptea de groază...
Către miezul nopţii, cineva începuse să urle. Nu îndrăznise nimeni să coboare din pat şi să vadă ce se întâmplă.
împietriseră toţi, aşteptând. Dar urletele au amuţit deodată şi omul a readormit. Numai Antim n-a mai putut închide ochii.
— E nebun! murmura. E nebun de legat!...
îşi dăduseră întâlnire la gară la ora cinci. Ştefan l-a aşteptat acolo, pe peron, o jumătate de ceas. Se dăduse între timp alarma şi cum Antim nu mai sosea, şi-a închipuit că-i fusese teamă să traverseze oraşul sub bombardament şi că renunţase să mai plece în acea seară. S-a urcat în trenul următor. Călătorea pentru întâia oară în timpul unui atac aerian şi nu se simţi pe deplin liniştit decât după ce trecu de Uxbridge.
A doua zi află că Antim plecase din Belgrave Square către ora patru, într-un taxi. Câteva ceasuri în urmă se telefonase la Ambasadă ca să se anunţe că fusese găsit mort într-o sală de aşteptare din Paddington Station.
Avusese o sincopă. A fost îngropat în seara următoare.
Ştefan îşi stinse ţigara. „Nu i-a fost dat să ajungă la Oxford", şopti ca să-şi alunge gândurile. închise ochii. „E
revoluţie; s-au răsculat Gărzile de Fier." Aşa cum prevestise Antim: „Ăştia au să facă revoluţie, spunea, ăştia au să-l omoare pe general." Când l-au înmormântat, începuse să plouă. Veniseră patru cimitir: căpitanul, bucătarul, el şi Fotescu. însărcinatul cu afaceri trimisese 0 coroană: „Amintire scumpului nostru compatriot". Ar fi vrut să
vină şi el, spunea, dar era chemat la Foreign Office. Când s-au întors de la cimitir, în MIRCEA ELIADE
254
maşina lui Fotescu, ploaia se înteţise. L-au lăsat la gară. Până la Oxford, privise ploaia măruntă şi rece bătând molcom în geamurile vagonului. Ploaia l-a întovărăşit pretutindeni în zilele următoare. Cerul, cenuşiu şi aspru, parcă se apropiase şi mai mult de pământ. Mirosea a frunze veştede şi toate lucrurile erau umede. Octombrie.
Se deşteptă la şase. La şapte, pleca din faţa hotelului maşina aeroportului. Când au pornit, era încă întuneric afară. Se suiră în maşina două femei şi câţiva bărbaţi. Lângă el se aşezase un ofiţer, cu aerul absent, care fuma întruna, fără să privească nicăieri. Maşina trecea pe străzi străjuite de ruine, printre care mijea lumina murdară a zorilor. Când se lumină de-a binelea, începu să plouă. Camioneta vira brusc şi se opri în faţa unei bariere din sârmă ghimpată. Din ghereta de ciment înainta, ferindu-se de băltoace, o santinelă. Trase deoparte bariera şi camioneta pătrunse pe aerodrom.
Doi soldaţi în mantii de ploaie coborâră bagajele. Pasagerii au fost conduşi într-o clădire cenuşie. Ofiţerul îi urmă tăcut. Controlul şi plata bagajelor se făcu repede. Apoi trecură la controlul paşapoartelor. Ştefan fusese lăsat la urmă. Cu servieta lângă el, aştepta. După un sfert de ceas, un soldat îi strigă numele. în birou se afla ofiţerul din maşină şi încă un funcţionar civil. I-au cerut hârtiile şi le-au examinat, pe rând, cu mare atenţie. Apoi, fără să-şi ridice privirile, ofiţerul îl întrebă ce misiune a avut la Londra.
— Nu sunteţi trecut în lista corpului diplomatic, spuse.
îi întinse lista şi Ştefan parcurse numele funcţionarilor Legaţiei României. Al lui nu era.
— Portmoneul dumneavoastră, vă rog, spuse ofiţerul.
îl desfăcu, scoase toate hârtiile, numără bancnotele, apoi trecu totul funcţionarului de lângă el. Ştefan privea toate acestea cu un început de teamă, îşi aminti, fulgerător, de Prefectura Poliţiei. Se întrebă dacă nu cumva i-o fi rămas în portmoneu vreo însemnare sau vreun nume, care să poată părea suspect.
— Mai aveţi altceva prin buzunare? întrebă ofiţerul.
Ştefan începu să se caute şi scoase tot ce avea. Scoase şi batista, dar voi s-o pună repede în buzunar.
— Lăsaţi-o, vă rog, spuse ofiţerul. Care sunt cheile de la valizele dumneavoastră? Controlul se face alături...
„Ministrul a avut dreptate: e din cauza lui Duma!...", îi fulgeră prin minte. Ofiţerul aşeză toate obiectele într-un coşuleţ, afară de un pachet început de ţigări pe care-l lăsă pe birou, şi sună. Intră un soldat, se apropie de birou şi luă coşul. Funcţionarul în civil cerceta cu mare atenţie fiecare hârtiuţă din portmoneu. Câteva cărţi de vizită pe care erau însemnări le aşezase deoparte. - O să vi se facă percheziţie corporală, spuse ofiţerul ridicându-se.
255
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Ştefan se îmbujora. E adevărat, ministrul îl prevenise: era suspect.
— Credeam că faptul de a poseda un paşaport diplomatic şi de a fi fost în misiune...
Dar ofiţerul nu-l lăsă să termine.
— Guvernul dumneavoastră se poartă mai rău, spuse apropiindu-se de uşă. Gazetarii noştri au fost arestaţi de poliţia legionară, bătuţi şi schingiuiţi. Gestapoul de la Ploieşti i-a scos dinţii corespondentului unui ziar...
— Dar asta a făcut-o Gestapoul, îl întrerupse Ştefan ridicând deodată tonul.
— Totuna e, spuse ofiţerul închizând uşa în urma lui.
Funcţionarul în civil îi ceru haina. Apoi sună; intră un tânăr, cu ochii mărunţi şi cenuşii. Luă haina şi se apropie de fereastră. începu să o pipăie încet, cu pricepere, purtându-şi degetele pe fiecare cusătură. Funcţionarul îi examina în acest timp vesta. Intră un al treilea, care îi ceru pantofii şi se retrase cu ei într-un colţ. într-un sfert de ceas, Ştefan rămăsese gol. Se aşeză pe scaun, neîndrăznind să se simtă umilit. „Ar fi trebuit să mă aştept la asta.
