— Ştefan! şopti ea, încercând deznădăjduită, să-l sărute.

— ... Dar după ce-ai ştiut că mă iubeşti, că eşti îndrăgostită de mine... După ce ţi-am spus că sunt îndrăgostit de tine... îmi închipuiam...

— Eşti nebun! şopti ea speriată. Ştefan, te implor, nu mai spune nimic!... Te implor!

— îmi închipuiam, repetă el în neştire. Dar probabil că-mi făceam şi aici iluzii...

— încetează!... spuse ea tremurând. Mă umileşti!...

El tăcu, cu privirile pierdute înaintea lui, fumând. Orchestra încetase. Se auzea doar, surdă, voalată, larma din sala de bal. Apoi, deodată, coborî din pat şi se apropie de fotoliul pe care îşi lăsase hainele. Ileana îl urmări cu o privire speriată. îl văzu cum îşi caută cămaşa şi începe să-şi dezbrace pijamaua.

— Ce faci?

— Urc până la mine în cameră, spuse el continuând să se îmbrace.

— Ştefan! ţipă ea, şi-l privi rătăcită. El ridică privirile şi-i zâmbi.

— Dacă pleci acum, şopti Ileana plecându-se spre el, pe deasupra patului, nu ne mai vedem niciodată!...

Nu-i răspunse. Se îmbrăcă repede, ca într-un vis, fără s-o privească, simţindu-şi mâinile tremurând şi încercând să şi le ascundă.

— Niciodată! strigă Ileana. Uită-te la mine! Nu glumesc! N-ai să mă mai vezi niciodată!

Ştefan îşi ridică privirile şi-i zâmbi din nou, cu un mare efort. Părul Ilenei îi cădea pe obraji, umerii îi erau aproape goi, şi ochii ei ardeau tulburi, rătăciţi.

— Ştefan! strigă ea, din nou. Ascultă-mă!... Nu face asta!... N-ai să mă mai vezi niciodată!...

Terminase aproape de îmbrăcat, dar nu-şi pusese cravata, nu-şi încheiase vesta. Tremura.

— Ai să mă cauţi până la sfârşitul pământului şi n-ai să mă mai găseşti! vorbi deodată Ileana cu o voce neînchipuit de calmă. Ai să umbli în genunchi până la capătul lumii după mine... N-ai să mai mă găseşti!...

— Iartă-mă, şopti el, apropiindu-se de pat. Am să-ţi spun mâine... Ileana îl privea muşcându-şi buzele, tot mai tare, până la sânge.

— ... Urc doar până în camera mea..., adăugă el istovit.

— Rămâi! strigă ea deodată întinzând braţele. Te iert!... Rămâi! El o sărută pe obraji, apoi întinse mâna şi-i mângâie umărul.

— ... Am să-ţi explic mâine... Noapte bună!

— Ştefan!

El se mai întoarse o dată în faţa uşii, fără cravată, cu macferlanul pe braţ, şi-i zâmbi. Orchestra se auzi din nou, neaşteptat de puternică.

— Noapte bună! îi spuse, apoi deschise repede uşa şi dispăru.

Ileana îşi prinse tâmplele în mâini şi rămase aşa, mult timp, nemişcată, încercând să asculte. Apoi sări repede din pat, se apropie de uşă, întoarse cheia şi începu înfrigurată să se îmbrace.

323

NOAPTEA DE SÂNZIENE

PARTEA II

îl pândea de multă vreme, la fereastră, ascuns înapoia perdelelor. Când îl zări deschizând portiţa, se trase repede înapoi şi se aşeză pe fotoliul de piele galbenă. îi plăcea să fie găsit acolo, în faţa bibliotecii masive, cu geamuri, în care Iancu Antim îşi păstra pe vremuri volumele de literatură veche românească. Apucă la întâmplare o carte de pe birou şi o deschise, punându-şi ochelarii. Dar nu încercă să citească. Puţine clipe în urmă auzi bine ştiutele trei scurte bătăi în uşă, şi strigă emoţionat:

-Intrai'

— Le-am găsit şi pe-astea! spuse omul oprindu-se o clipă în prag, ca să-şi tragă răsuflarea. Le-am găsit aproape pe toate...

Era un bărbat aproape bătrân, îmbrăcat neîngrijit, cu pantalonii stropiţi de noroi şi obrazul, nebărbierit de câteva zile, părea murdar. Avea umerii foarte strâmţi, încovoiaţi, şi respira greu, ca un astmatic. Sub braţ, ţinea o enormă

şi veche servietă de mucava, plină până la refuz cu cărţi.

— A fost greu, adăugă apropiindu-se de birou. Merge prost frontul. Nu mai vrea nimeni să vândă...

învăţătorul Gheorghe Vasile scoase din sertar un caiet de şcoală, îl deschise şi, potrivindu-şi ochelarii pe nas, începu să aştepte, privind cum celălalt aşază cu o mână uşor tremurată teancurile de cărţulii pe marginea biroului. Erau vreo treizeci de volume din „Biblioteca pentru toţi", cu copertele decolorate, unele zdrenţuite, murdare.

— Numărul 61! strigă deodată Gheorghe Vasile, pierzându-şi răbdarea. Anticarul o găsi repede şi i-o întinse.

— A fost foarte greu, spuse. Cât am mai umblat după ea, pe unde n-am căutat-o!... Merge prost frontul, adăugă

cu un glas scăzut ca pentru sine. Ruşii au trecut Prutul, au intrat în Moldova...

Gheorghe Vasile privi cu atenţie cărţulia, căutându-i numărul şi apoi verificând, în caiet, autorul şi titlul. Era o traducere din Camille Flammarion.

— Ce comoară! exclamă el încet, aşezând cu grijă cărţulia alături de el. E cea mai bogată bibliotecă de cunoştinţe folositoare din lume, e o adevărată comoară...

Făcu un semn cu creionul roşu, în dreptul ei, în caiet, apoi privi pe deasupra ochelarilor şi strigă:

— Numărul 73!

— Pe-asta n-am găsit-o. Am căutat-o şi la Iaşi...

— Din viaţa insectelor de J. H. Fabre, citi Gheorghe Vasile din caiet. Traducere de Victor Anestin...

— Ştiu, ştiu. E complet epuizată...

— Păi aşa ne-a fost vorba? îl întrebă învăţătorul ridicând capul. Te-ai angajat să-mi completezi colecţia până la ultimul număr. îmi lipsesc încă peste o sută de volume. Eu singur am strâns una mie două sute...

— Am să v-o găsesc şi p-asta, îl întrerupse anticarul. Am căutat-o şi la Iaşi. Nu mă întrebaţi cum am ajuns la Iaşi. Era cât p-aci să rămân blocat acolo, să dea ruşii peste mine... Nu v-am spus c-au intrat în Moldova?...

Gheorghe Vasile îl privea în ochi, mâhnit şi totodată visător, parcă nici n-ar fi înţeles bine ce-i spune.

— Păi tocmai d-asta m-am înţeles cu dumneata să-mi completezi colecţia. Că nu mai avem vreme de pierdut.

Intră ruşii în ţară...

Anticarul îşi plecase ochii şi începuse să caute nervos printre teancurile de cărţi. Degetele îi tremurau parcă din ce în ce mai tare.