— Dar ce-a făcut? o întrerupse Mişu. A îmbrăcat cămaşa verde. Ei şi, parcă numai el a îmbrăcat-o? Dar eu ştiu ce crede el despre legionari. Mi-a spus-o de atâtea ori. A pus cămaşa verde ca să i se dea direcţia teatrului. Foarte bine că i-au dat-o lui. Cel puţin el e om priceput. Ai văzut ce planuri îndrăzneţe are...
Cătălina se apropie de el şi-l mângâie pe obraz.
— Dumneata eşti un om extraordinar, coane Mişu, spuse. Nici după tot ce ţi s-a întâmplat nu vrei să te schimbi!...
Weismann se îmbujora.
— Ce-are a face una cu alta? spuse. îl cunosc pe Dan de zece ani. Mi-a spus că nu e legionar şi-l cred... Dar nu despre asta vorbeam, adăugă repede. Ce s-a întâmplat între voi? Cât am fost eu plecat, s-a întâmplat ceva, căci nu prea vă mai văd împreună...
— Nu s-a întâmplat nimic, coane Mişu, vorbi Cătălina cu o tristă indiferenţă. Dumneata ştii că eu nu mă
despărţeam de Dan pentru că mi se părea că n-ar putea trăi fără mine. în fond, asta e cam tot ce-ţi rămâne dintr-o dragoste, după câţiva ani: teama că, dacă te desparţi, celălalt va suferi mai mult decât tine... Dar am observat că
de când a intrat la direcţia teatrului, poate trăi şi fără mine. Acum, îşi poate împlini visul lui: să monteze şi să
joace pe Shakespeare aşa cum crede că trebuie jucat...
Se auziră din nou împuşcături, urmate de urale, ţipete, huiduituri. Cătălina se apropie repede de fereastră, o deschise şi se plecă o clipă să privească.
— Nu e pe strada noastră, spuse. Trebuie să fie tot la Grădină... Dar ce-o fi făcând Petre de nu se mai întoarce...
Mişu sfârşi de mâncat ultimul sandvici şi-şi aprinse încă o ţigară. Cătălina închise fereastra şi se aşeză, abătută, pe divan, lângă el.
— Totuşi, după câte am înţeles, nu v-aţi despărţit.
— încă nu, dar aproape, spuse Cătălina cu un surâs obosit. Confiscat cum e, de câteva luni, de teatrul lui, nici nu va observa că nu mai sunt lângă el... Şi fiecare dintre noi îşi va face viaţa cum îl va îndemna inima...
Biriş se întoarse o jumătate de oră mai târziu.
— Nu prea înţeleg ce se întâmplă, spuse el plictisit scoţându-şi paltonul. Postul de radio este încă în mâna legionarilor. Anunţă fel de fel de năzbâtii, în spatele Grădinii au fost o seamă de incidente şi s-a tras, de ambele părţi, dar nimeni nu ştie să-ţi spună exact ce s-a întâmplat şi cine a început. Am aflat, doar, că s-a tras de prin case, de-a dreptul în mulţime. Dacă e adevărat, asta
înseamnă că există o sumă de agenţi provocatori, şi atunci lucrurile se complică...
— Nu-ţi spuneam eu? făcu Mişu ridicându-se şi începând să se plimbe prin odaie cu paşi repezi, nervos. în noaptea asta au să se reverse mahalalele spre centru, şi atunci să vezi rebeliune!
Se opri în mijlocul odăii şi îi privi pe amândoi, silindu-se să zâmbească.
— Ce-ar fi să dormim noaptea asta cu toţii, la Dan?...
— Dacă ne hotărâm, făcu deodată Biriş, eu plec să caut maşină. Nu cred că putem găsi uşor un taxi. Dar am să
telefonez cuiva, să vină să ne ia cu maşina... Aştept să vă hotărâţi, adăugă el privind către Cătălina.
— Bine, spuse ea încet. Mergem.
Au ajuns la Bibicescu puţin înainte de miezul nopţii, căci Biriş găsise maşina abia după vreun ceas. întâlniră de mai multe ori cordoane de soldaţi care făceau controlul hârtiilor şi căutau arme. La un colţ de stradă, o rafală de gloanţe şuieră pe deasupra maşinii. Cătălina izbucni într-un râs scurt, nervos. Biriş tăcea, cu fularul înfăşurat până sus deasupra bărbiei. La răstimpuri, tremura, ca zgâlţâit de friguri. îl găsiră pe Bibicescu acasă, cu paltonul pe el. Era frig; focul se stinsese în sobă, dar îi era lene să mai coboare în pivniţă după lemne. Părea plictisit.
— Am trimis pe cineva după dumneata, coane Mişu, să te caute! spuse. Dar dispăruseşi de acasă. Am tras o
spaimă...
Weismann se îmbujora, fericit.
— Ştiam eu că o să vă zbateţi pentru mine, spuse. Dar prin câte am trecut!... începu să povestească întrerupându-se ca să pună întrebări, fumând, tuşind,
ştergându-şi mereu obrazul cu batista. N-au înţeles mare lucru, pentru că Mişu nu cita nume, nu preciza nimic, vorbind de „o persoană care mi-e îndatorată", de o „casă foarte luxoasă, unde mi s-a oferit un apartament", de
„omul cu care trebuia să fac afacerea de care v-am vorbit". După zece minute şi văzând că celorlalţi le e frig, Bibicescu îşi căută lanterna electrică şi coborî în pivniţă după lemne. Cătălina îl ajută să facă focul. Cu paltonul pe el Biriş îi privea, fumând abătut. Mişu se aşezase pe o canapea, gata să adoarmă.
— Crezi că trebuie să-l îmbrăcăm în cămaşă verde, sau e sigur şi aşa, pentru că e în casa ta? întrebă zâmbind Cătălina.
Bibicescu o privi încruntat, ca şi când n-ar fi înţeles. Apoi ridică din umeri şi continuă să sufle în sobă.
— Ce-aţi mai făcut? întrebă el târziu, adresându-se la amândoi. Nu v-am mai văzut pe la teatru...
Cătălina privi spre Mişu şi-i făcu semn.
— Unde îl culci?
— în odaia de alături, răspunse Bibicescu.
MIRCEA ELIADE
264
— Mă duc să văd dacă mai arde focul, spuse Cătălina. Weismann se frecă la ochi, căscă, apoi îşi aprinse o nouă
ţigară.
