în acea după-amiază de 30 noiembrie încerca să prindă un post englezesc, când Măria intrase şi o anunţă că a venit doamna Vădastra; „nepoata domnului profesor Antim", adăugase ea. Ioana tresărise; ştia că Antim, ca şi Vădastra, muriseră în bombardament; îi scrisese Ştefan, cu multe amănunte, prin curierul unei legaţii neutre. Ieşi repede s-o întâmpine. O lovi de la început tinereţea şi paloarea Irinei, accentuată şi mai mult de doliu. Părea o fată de liceu, rămasă orfană. Avea părul foarte bălai, prins în cozi în jurul capului, şi fruntea mare, blând arcuită.
în afară de o lumină care nu ştia de unde izvorăşte, figura i se păru ştearsă, lipsită de expresie. Doar când zâmbea, i se zăreau dinţii foarte frumoşi şi o nelămurită dulceaţă îi transfigura pentru o clipă trăsăturile.
— Spune-mi Irina! îi şopti după ce Ioana o poftise să şadă.
Avea o voce neobişnuit de caldă. Ioana o găsise aşteptând-o în mijlocul salonului, cuminte, cu mâinile la spate.
— Spune-mi Irina! O să fim prietene...
MIRCEA ELIADE
26S
Se aşeză în fotoliu, continuând să zâmbească. Dar o privea cu atâta pătrundere, încât Ioana îşi plecă ochii, încurcată.
— îmi pare rău de nenorocirea care s-a întâmplat, începu Ioana. Mi-a scris Ştefan cum s-a întâmplat...
Irina o opri, cu un zâmbet sfios, întristat.
— S-au prăpădit amândoi neîmpărtăşiţi şi nespovediţi, ca păgânii, spuse foarte încet.
— în noaptea aceea, când m-au apucat durerile, parcă am văzut şi am înţeles ce era să se întâmple. Tot atunci, parcă, mi s-a arătat duhul bietei doamne Zissu şi m-a liniştit. „Linişteşte-te, fetiţă, parcă îmi spunea, că s-a îndurat Dumnezeu de tine, şi păcatul are să cadă departe de voi!..." Biata doamnă Zissu, Dumnezeu s-o odihnească!...
îşi făcu pe îndelete o cruce mare şi cuviincioasă. Ioana o ascultase tulburată, îi era puţin frică şi nu ştia ce să
spună; nu înţelesese nimic.
— Nu ştiam că a murit...
— A murit de mult. Nici nu bănuiam, atunci, că am să fiu într-o zi soţia lui Spiridon...
îşi ridică privirile şi zâmbi.
— Şi ce era cu dânsa? o întrebă Ioana.
— Nu ştiu. Spiridon nu mi-a vorbit decât o singură dată de ea. Dar am înţeles că i-a făcut cândva Spiridon un bine, când femeia avea mare nevoie. Şi binele făcut la nevoie ţi-l răsplăteşte înzecit Dumnezeu când nici cu gândul nu gândeşti...
Se ridică repede şi, apropiindu-se, puse mâna pe umărul Ioanei. Apoi, cu acelaşi zâmbet neînţeles, se aşeză ea pe canapea.
— Să nu crezi că sunt nebună, spuse. Vorbesc şi eu cum mă taie capul... îşi aşeză amândouă mâinile pe genunchi ca o şcolăriţă.
— De când mă ştiu, voiam să mă călugăresc. Dar n-am fost vrednică. A trebuit să mă mărit. Ani şi ani, m-am tot împotrivit, dar până la urmă l-am întâlnit pe Spiridon şi am înţeles că pe el mi l-a ursit Dumnezeu. Avea mare nevoie de un suflet lângă el. Era nefericit. L-am aşteptat zece ani. Şi de cum l-am văzut, am simţit că el era ursitul meu... Aş vrea să-ţi văd băiatul, adăugă ridicându-se. Nu mai pot rămâne mult. Trebuie să mă întorc să-mi alăptez copilul.
Ioana voi să sune.
— Nu, o opri Irina punându-i mâna pe braţ. Vreau să văd camera unde doarme el, unde are să doarmă la noapte.
O conduse în dormitor. - Doarme aici, cu mine, spuse arătându-i patul.
269
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Irina intră cu paşi uşori şi cercetă cu de-amănuntul odaia. La capătul patului Ioanei era o etajeră cu cărţi şi câteva fotografii ale lui Ştefan. Le privi zâmbind, nehotărâtă.
— E împăratul, şopti Ioana. El e, Ştefan...
Irina dădu din cap şi se îndreptă către patul lui Răzvan. Deasupra era atârnată o icoană.
— Ascultă-mă, spuse ea deodată roşindu-se. Te-aş ruga un lucru, dar te-aş ruga să-l faci, orice ai crede despre mine. în noaptea asta, scoate icoana şi aşaz-o pe masă. Sau, dacă vrei, trage puţin patul în mijlocul odăii.
Apropie-l de patul dumitale...
Ioana o privea nedumerită.
— Ascultă-mă, reîncepu Irina cu un glas tot mai rugător. Fă aşa cum îţi spun eu...
— Dar de ce?
Irina şovăi încurcată.
— Nici eu nu ştiu prea bine de ce, spuse în cele din urmă. Dar am visat azi-noapte un vis rău... Doamne fereşte!
Privi încă o dată întreaga odaie, înseninându-se.
— Acum trebuie să plec, spuse. Dar am să mai vin eu!...
în noaptea aceea a deşteptat-o un uruit care venea parcă din fundul pământului. Deschizând ochii, i se păru că
