Unul câte unul, sfioşi, băieţii pătrunseră în coridor, şi doamna Ivaşcu îi scutura pe toţi de zăpadă cu o măturică, apoi îi punea să-şi şteargă bine tălpile de preş, controlându-i pe fiecare. Aveau o stea mare, pe care abia acum o aprinseră; din cauza camuflajului nu se încumetaseră să umble cu ea luminată. Se strânseseră în dreptul uşii şi începură: Steaua sus răsare, ca o taină mare... Irina îşi adusese copilul şi-l ţinea de mână. Biriş asculta cu ţigara stinsă în colţul buzelor, cu amândouă mâinile în buzunare. Gheorghe Vasile clătina din cap, luptându-se greu cu melancolia. — Sărbătorile noastre naţionale! exclamă el când băieţii sfârşiră cântecul. Cine ştie ce-o mai fi la anul... Ioana voise atunci să plece. — Staţi, doamnă consilier, să beţi un pahar cu vin cu noi, că Dumnezeu ştie ce-o mai fi cu noi la anul... Ieşi repede pe coridor şi se îndreptă spre bucătărie, să aducă vin. Băieţii începură un alt cântec. — Vai de-ai noştri, săracii, spuse Gheorghe Vasile întorcându-se cu două sticle şi începând să umple paharele. Mor cu miile pe front... Simţise privirile Irinei pironite asupra lui şi ridică mirat capul. Irina îi făcu

semn. Ioana privea în gol, peste grupul colindătorilor, jucându-se sfios cu verigheta, tot învârtind-o în jurul degetului. Avea o rochie gris-perle, şi lui Gheorghe Vasile i se păru foarte elegantă — şi totodată foarte frumoasă, aşa cum stătea în bătaia lămpii, cu părul ei blond-roşcat pieptănat fără să ţină seamă de moda anului, puţin ridicat deasupra tâmplelor şi căzându-i apoi pe ceafă, cu ochii ei mari, căprui, aproape aurii, privind toate lucrurile fără

nici o intensitate, ca şi cum nu le-ar fi văzut, cu figura ei prelungă şi palidă, contrastând cu umerii obrajilor uşor fardaţi, învăţătorul rămase încurcat, cu sticla în mână, dar pentru că în clipa următoare băieţii îşi încetară

cântecul, ridică paharul plin foarte sus şi strigă, cu gravitate: — Trăiască România ! Trăiască eroica armată

română !...

Puţine zile în urmă, Biriş revenise întovărăşit de un bătrân înalt, slab, cu părul foarte alb, înfăşurat într-o enormă

şubă îmblănită. Nu voise să şi-o scoată, Şi-şi păstrase şi şalul în jurul gâtului. Se oprea în faţa tablourilor, se dădea un Pas înapoi ca să le privească mai bine, apoi se apropia mult de tot, lipindu-şi obrazul de ramă şi cercetând colţurile pânzei. — La mulţi ani, domnule profesor! strigase Gheorghe Vasile din prag. Anul nou 1944... Dar se întrerupse încurcat, dând cu ochii de bătrân. — Domnul Goangă, de la Muzeul Naţional, îl prezentă

MIRCEA ELIADE

332

Biriş. M-a rugat Irina să-l aduc, ca să evalueze colecţia... — Nu mai e ce-a fost, spuse expertul. S-au rătăcit multe lucruri... Apoi îşi continuă cercetarea, plecându-se asupra vitrinelor, clătinând capul, trecând mai departe cu acelaşi aer decepţionat. — Ştiam de nişte manuscrise vechi şi de o colecţie de scrisori, vorbise el târziu, reîntorcându-se din fundul salonului. — O parte sunt la mine, în birou, spuse Gheorghe Vasile cu oarecare greutate căci îşi simţea gura uscată, îl conduse la el şi deschise bibliotecile cu geamuri cu o mână care-i tremura din ce în ce mai tare. Biriş îl urmase fără să spună un cuvânt. Expertul se aşeză în fotoliu şi începu să examineze cărţile una câte una. Pe nesimţite intrase în odaie şi Irina. — Nici o veste, şopti ea apropiindu-se de Biriş. Nu ştiu ce să mai mă fac. Mi-e teamă să nu se întâmple ceva cu Ioana... Expertul se ridica la răstimpuri şi se apropia tăcut de altă bibliotecă. — Dar nu găsesc colecţia de scrisori, spuse el târziu apropiindu-se de dulapul închis cu lacăt, în care Gheorghe Vasile îşi adunase volumaşele „Bibliotecii pentru toţi". — Asta e biblioteca mea personală, spuse învăţătorul descuind cu oarecare greutate lacătul. Toţi se opriră în faţa dulapului, aruncându-şi ochii pe titluri, la întâmplare. Apoi expertul ridică din umeri şi ieşi, urmat de Biriş. — Ce înseamnă drăcovenia asta? se adresă mâniat Gheorghe Vasile Irinei. — Nu mai avem bani, spuse ea, şi mama vrea să vândă din lucruri.

Nu mai avem deloc bani...

în iarna aceea observase adesea, cu mâhnire şi indignare, că se împuţinau tablourile din salon. — Le-am vândut, spunea doamna Ivaşcu. Au mai rămas acum douăzeci şi şapte. Le-am numărat... Şi într-o zi văzuse că fiecare tablou avea un număr prins cu pioneză în partea de jos a ramei. într-o seară o surprinsese pe Irina îndreptându-se spre odaia ei, încărcată cu o seamă de obiecte din vitrine îngrămădite unul peste altul într-un coş de rufe. — Sunt pentru Gheorghiţă, când o fi mare. Mi-a spus mama să le pun deoparte. Că restul, o să le vindem... Iar când pătrundea în salon, întâlnea întotdeauna pe cineva. Doamna Ivaşcu îşi petrecea acum cea mai mare parte din timp acolo, pe canapea, făcând pasienţe la o măsuţă joasă sau croşetând. Când nu era, o găsea pe Irina, cu fruntea lipită de geam, privind zăpada sau aşezată pe covorul de lângă sobă, jucându-se cu băiatul. Uneori dădea cu ochii de Ioana. Nu i se auzea niciodată glasul. — Veşti bune, a scris Ştefan! i-a strigat odată Irina. — I-a scris şi lui Răzvan, a adăugat Ioana zâmbindu-i. Şi l-a mirat strălucirea privirilor ei: arzătoare, dense, senine. — Fata asta are să înnebunească, o auzise, cu câteva seri mai înainte, pe Gherghina vorbindu-i Irinei. Când o mai veni, ia-l pe Viziru deoparte şi spune-i să-şi bage minţile în cap. Să mai lase frontul şi să rămână aici, lângă nevastă şi copil.

S-a mai pomenit aşa ceva: cogeamite director de minister, voluntar în Rusia de doi ani ?!...

într-o noapte, deschisese cât putu mai încet uşa de la camera lui şi se îndreptase spre salon, călcând în vârful picioarelor. Dar o găsise pe Irina în

333

NOAPTEA DE SÂNZIENE

prag, parcă l-ar fi aşteptat. — Nu mi-e somn, îi spuse. Haide înăuntru, că poate e mai cald... Intraseră amândoi în salon şi se aşezară lângă sobă. Mai era încă jăratec sub stratul gros de cenuşă şi Irina îl răscoli cu cleştele.

Gheorghe Vasile o privea tăcând; nu ştia cum să înceapă şi ce să spună. — Ce-o fi vrut Viziru să afle despre maiorul Băleanu? întrebă el deodată. — L-a făcut colonel acum. L-au transportat aici, la Spitalul Militar, dar l-au făcut colonel, vorbi Irina. Am aflat-o de la Ioana: i-au telefonat de la spital să întrebe dacă s-a întors Ştefan. I-au spus că telefonează din partea locotenent-colonelului Băleanu... — L-au înaintat în grad, care vasăzică, spuse gânditor Gheorghe Vasile. Trebuie să fie un mare erou... — E tot în spital, continuă Irina. Probabil că e greu rănit. Nu ştia că Ştefan s-a reîntors pe front... Acum e în Crimeea, adăugă foarte încet. Şi iar n-a mai scris cam de mult...

Se plecă să caute un lemn şi, după ce răscoli din nou cenuşa, îl lăsă să ardă peste jăratec privind cum i se aprinde coaja. — Mă întrebase Ştefan ce faci cu banii, reluă ea fără să-şi ridice ochii. Atunci nu ştiam ce să-i răspund.

Dar am văzut că ai adunat un dulap întreg cu cărţi. E frumos... — Am să fac o Fundaţie, începu dârz Gheorghe Vasile ridicând fruntea. O Fundaţie pentru popor, ca să ducă lumina la sate. Să rămână nemuritor numele marelui

dascăl al neamului, Iancu Antim. — Păcat că nu mai avem bani, spuse încet Irina. Iar suntem în urmă cu impozitele. Mama crede că va trebui să închiriem o parte din casă...

Gheorghe Vasile tăcu multă vreme, ca şi cum ar fi aşteptat să mai adauge ceva Irina. în cele din urmă, văzând că

nu mai spune nimic, oftă adânc şi se ridică, îndreptându-se agale spre uşă. Lemnul se aprinsese şi ardea acum cu o flacără vie, roşie-albastră. — Mi-e teamă de Ioana, începu deodată Irina. Nu i-a mai scris Ştefan. Eu i-am spus: împăratul e bine, să n-ai nici o grijă... Gheorghe Vasile se oprise în mijlocul salonului. — Eu i-am spus, continuă

Irina cu un fel de deznădejde în glas, fără să-şi ridice privirile de pe flacără, eu i-am spus...

O întâlnea de-atunci de câte ori, nopţile, sau chiar foarte târziu, către dimineaţă, încerca să pătrundă în salon, să

mai culeagă lucruri din vitrine. Parcă-l simţea de departe, cu mult timp înainte ca el să se scoboare din pat şi, cu infinite precauţii, să-şi pună paltonul pe umeri şi să deschidă uşa, fără zgomot, cu o mică lanternă de buzunar în mâna stângă luminându-i drumul. La capătul coridorului sau în faţa salonului îl întâmpina Irina, palidă, fantomatică, plimbându-se încet, prin întuneric, cu mâinile la spate. — Nu mi-e somn, îi Şoptea. Nu pot dormi...

El stingea încurcat lampa electrică şi rămâneau amândoi, în întuneric, faţă în faţă, fără să spună un cuvânt, încercând să ghicească ce are de gând să facă celălalt, până ce, tulburat, Gheorghe Vasile MIRCEA ELIADE

334

I

aprindea lanterna şi o măsura de sus în jos. Era îmbrăcată cu o rochie veche, de casă, şi uneori avea un şal decolorat de lână pe umeri. — S-a făcut frig, spunea, încercând să zâmbească în bătaia lămpii. Apoi adăuga, în şoaptă: — Umblă încet, să nu trezeşti copilul... Să nu răceşti, mai spunea ea, văzând că socru-său era cu picioarele goale în papuci. Du-te repede şi te culcă...

Apoi îşi relua plimbarea pe coridor sau deschidea uşa salonului şi dispărea în întuneric. Nu odată, după ce se reîntoarse umilit în odaia lui, Gheorghe Vasile se mulţumise să aştepte un ceas, două, moţăind în fotoliul de piele galbenă şi apoi să se reîntoarcă, cu aceleaşi exagerate precauţii, necutezând nici să mai aprindă lanterna, înaintând bâjbâind, lipit de ziduri. Dar o găsea întotdeauna, undeva pe coridor, şi ea îi şoptea de departe: —

Tată !... Se oprea atunci brusc, parcă sângele i-ar fi îngheţat în vine, căci vocea îi ajungea din întuneric, pe neaşteptate, fără să poată înţelege din ce colţ plecase. în faţa lui, în lături, nu zărise nimic, nici măcar o umbră.

Auzea apoi, repetată, tot mai clară, şoapta Irinei: — Tată ! şi simţea că se apropie de el, venind din întuneric.

Aştepta tremurând, până ce mâna ei, întinsă, îi atingea obrazul. — Tot nu te-ai culcat? îl întreba.

Către sfârşitul lui martie, primăvara venise pe neaşteptate. Pastele cădea la 4 aprilie şi Irina pleca în fiecare seară

să-i ia pe Ioana şi pe Răzvan la denii, învăţătorul o pândea din dosul perdelelor şi, îndată ce-o vedea ieşind pe portiţă, cobora emoţionat spre salon încercând să-şi potolească bătăile inimii. Ştia că Gherghina e plecată şi ea la denii, la biserica de la capătul străzii. Dar întâia oară, găsise uşa salonului încuiată. Rămăsese înmărmurit, cu mâna pe clanţă. Nu ştiuse până atunci că uşa salonului putea fi încuiată cu cheia. Nu fusese niciodată încuiată.

înţelesese, într-o străfulgerare de umilinţă şi furie, că Gherghina adusese, în lipsa lui, un lăcătuş şi reparase broasca. Urcă într-o fugă la el şi se întoarse cu cheia de la camera lui. O încercă de mai multe ori, dar nu reuşi s-o deschidă. începu să înjure, printre dinţi, şi intră în bucătărie să caute alte chei vechi, rămase prin sertare. Nici una nu se potrivea. A doua şi a treia zi repetă întocmai operaţia. După ce-o vedea pe Irina plecând, se cobora cu toate cheile pe care le putuse găsi între timp. Le încerca pe toate, cu încăpăţânare, zgâlţâind uşa, opintindu-se până ce simţea că s-ar putea strica broasca, şi atunci trecea la altă cheie. A patra zi, spre marea lui mirare, încercând clanţa văzu că uşa era deschisă şi dădu buzna în salon. Pe o canapea, lângă o măsuţă plină de obiecte din vitrine, îl găsise pe Biriş; cerceta fiecare obiect în parte şi căuta apoi într-un caiet gros, legat în piele, pe carel ţinea deschis pe genunchi.

— M-a rugat Irina să verific catalogul colecţiei, spuse fără să se ridice de pe canapea.

335

NOAPTEA DE SÂNZIENE

Gheorghe Vasile împietrise în mijlocul salonului, cu traista goală pe umăr si cu un inel cu chei vechi în mâna stângă.

— De-abia acum au dat peste catalog, continuă Biriş. Dar n-a mai rămas mare lucru. Ce-a fost mai bun s-a rătăcit... A dispărut, adugă el târziu.

— Vai de noi, murmură Gheorghe Vasile apropiindu-se şi aşezându-se pe un scaun de lângă măsuţă. Vai de noi!

Merge prost războiul...

Biriş ridică alene ochii din caiet şi-l privi.

— Din când în când primim şi câte o veste bună, spuse. A telegrafiat Viziru. Au scăpat toţi din Crimeea, au putut fi evacuaţi pe mare... Acum sunt la Constanţa, adăugă. Are să sosească duminică, în ziua de Paşti.

Aproape că nu scosese un cuvânt în zilele următoare. Şi ca să le arate cât e de supărat, în noaptea de înviere nu se duse cu Gherghina la biserica de pe strada lor, ci porni spre Mitropolie. Dar pe la mijlocul drumului se răzgândi şi intră în prima biserică pe care o întâlni în cale.

Se întoarse târziu după miezul nopţii, căci ţinuse mult să ajungă acasă cu lumânarea de la înviere aprinsă. Urcă

de-a dreptul în odaia lui, stinse lumânarea şi o aşeză cu grijă într-un sertar al biroului, apoi se trânti în fotoliu şi aţipi. Nu-şi putu da seama cât dormise, dar îl trezi frigul din odaie. Se frecă la ochi, apoi scoase ceasul: aproape

trei. Dacă Irina a rămas să asculte întreaga slujbă, cum îi era obiceiul, nu se putea întoarce decât pe la patru dimineaţa. Simţi cum îl cuprinde emoţia. Trase repede sertarul, scoase lumânarea, o aprinse, îşi căută traista, şi-o puse pe umăr şi, după ce-şi făcu tremurând câteva cruci, coborî spre salon.