lunecă afară din pat şi ţipă, apucându-se cu amândouă mâinile de cearşafuri. „M-am speriat, îşi spuse. Am visat urât!..." în clipa următoare, patul întreg se clătină, geamurile începură să zăngăne şi sări înspăimântată, căutându-şi prin întuneric papucii. De-abia când simţi parchetul tremurând sub picioare îşi dădu seama că e cutremur şi se repezi spre Răzvan, aproape fără să înţeleagă ce face. îl smuci din pat şi-l strânse în braţe. Atunci, huruitul se înăspri, geamurile toate se înfiorară şi, din odaia de alături, auzi o seamă de zgomote surde, înecate, câteva clipe în urmă, de o cădere masivă. „Biblioteca lui Ştefan", înţelese Ioana, şi-şi strânse mai tare copilul în braţe, ca şi cum ar fi vrut să-i ascundă plânsul în propriul ei trup. Casa începu să se clatine din temelii. Ioana rămăsese lângă
uşă, silindu-se să-şi lipească picioarele de parchet. Tremura şi se sperie şi mai mult auzindu-şi dinţii clănţănind.
Târziu, se trezi că se rugase întruna, fără să ştie când începuse Şi ce spusese. Crezu, atunci, că nu mai e nici o nădejde. Zărea, în semiîntunericul cu care se obişnuise, lampa din tavan clătinându-se şi aştepta, neputincioasă, să se prăvălească pe podea. Ar fi vrut să fugă, dacă ar mai fi fost timp. Dar simţea că nu mai e timp de nimic. în clipa următoare, casa trebuia să se năruiască. Ţipă fără să ştie, continuând în acelaşi timp să se roage. închisese ochii. Răzvan se zbătea în braţele ei. Ar fi vrut să-l mângâie, dar nu mai ştia cum. îl strângea din ce în ce mai tare la piept. Apoi îşi strivi capul de trupul
MIRCEA ELIADE
270
271
NOAPTEA DE SÂNZIENE
lui, şi aşteptă. Parcă timpul se oprise pe loc. Cutremurul dura, aşa, de la începutul lumii...
Abia târziu, când coborâse jos, în picioarele goale, şi proprietarul o sfătui să se urce la ea, nu cumva să răcească, îşi aminti de vizita Irinei şi de sfaturile pe care i le dăduse în acea după-amiază. Simţi o mare frică şi îşi făcu repede cruce. Reîntoarsă în odaie, încercă să adoarmă pe Răzvan, dar nu-şi mai putea stăpâni lacrimile şi izbucni în plâns, închinându-se mereu. Plângea de o calmă fericire care parcă îi topise fiinţa întreagă.
începuse chiar de a doua zi să caute adresa Irinei, dar nu izbutise s-o afle decât după o săptămână. Se dusese s-o vadă într-o dimineaţă.
— Am venit să-ţi mulţumesc, îi spuse îmbrăţişând-o. Irina se îmbujora. Ioana o prinse de mână şi o trase spre ea.
— Parcă nu-mi vine să cred. Cum de-ai ştiut că are să fie cutremur?
— N-am ştiut. Visasem urât cu o noapte mai înainte...
— Dar cum ai ghicit că visul acela urât prevestea un cutremur, iar nu o altfel de nenorocire?
— M-or fi luminat Dumnezeu şi Maica Domnului, zâmbi Irina.
Ioana o privi intimidată. I se păru că ghiceşte în ochii ei oboseala plânsului; erau tulburi, înlăcrimaţi parcă, şi pleoapele erau uşor umflate.
— Să ţi-l arăt pe Gheorghiţă, spuse ea din nou. Să-l vezi ce voinic este...
— Mai stai, o rugă Ioana. Mai stai puţin lângă mine... Mă simt mai liniştită lângă dumneata... Probabil că eşti sfântă, adăugă ea mai încet.
— Nu vorbi aşa, că e păcat! şopti speriată Irina. Nu vorbi aşa...
— Poate mai îmi srjui ceva, se rugă Ioana. îmi spui ceva de folos...
— Să-ţi vorbesc de împăratul? o întrebă deodată Irina luminându-se la faţă. Să n-ai nici o grijă dinspre partea lui, căci se întoarce... împăratul se întoarce!...
De-atunci, venea adeseori s-o vadă.
— Să trăiască împăratul! spunea intrând.
Apoi îşi rotea zâmbind privirile în jurul ei şi se aşeza pe canapea, aşteptându-l pe Răzvan.
— Ce veşti de la împăratul? îl întreba ea luându-l în braţe.
— împăratul e în război! rostea, cu gravitate, Răzvan.
— Să-ţi spun eu cum e cu el, cu împăratul, începea Irina. Acolo, peste şapte mări şi şapte ţări, e ţara Avioanelor Albe. împăratul stă într-o casă cu multe etaje deasupra, iar de la fereastra lui se vede un pom. Acum s-a ridicat de la masă şi s-a apropiat de fereastră. A dat perdeaua la o parte şi priveşte cerul. Cerul nu e albastru, ca pe la noi.
Acolo, cerul e ca de plumb. Priveşte, şi se gândeşte la tine. îşi aminteşte de tine şi zâmbeşte... Acum, nu mai zâmbeşte. Acum e trist, se gândeşte la măicuţa ta şi socoteşte în gând... Adună, în gând, zilele...
— E adevărat? întreba Ioana îmbujorându-se. Irina zâmbea ridicând din umeri.
— Aşa e povestea cu Avioanele Albe...
Odată, intrând, se opri tulburată în pragul uşii. Apoi se îndreptă repede spre Ioana şi o cuprinse de mijloc.
— De ce eşti aşa de tristă? Dă-mi şi mie să citesc. Dă-mi şi mie cartea aceea care te-a întristat atât. Vreau s-o citesc...
Ioana tresări şi o privi speriată, pălind.
— De unde ai ştiut? o întrebă.
— Dă-mi-o şi mie s-o citesc, stărui Irina.
Ioana se apropie de rafturi şi scoase Plimbare în întuneric.
— E ultima lui carte, spuse plecându-şi privirile. E foarte tristă. Parcă ar fi presimţit...
— L-ai iubit atât de mult? o întrebă deodată Irina.
— Da, spuse. Cred că l-am iubit foarte mult. Dacă n-ar fi apărut Ştefan în viaţa mea.
— Ţi se pare, doar, că l-ai iubit, o întrerupse Irina. Tot pe el îl iubeai şi înainte, pe împăratul. El ţi-a fost ursitul...
