Uşa nu era încuiată şi Gheorghe Vasile rămase câteva clipe în prag ca să-şi liniştească răsuflarea. Apoi intră, cu grijă, călcând în vârful picioarelor, aşeză lumânarea aprinsă într-o scrumieră şi se apropie de prima vitrină.

Privind cu atenţie, îşi dădu seama că mai rămăseseră foarte puţine obiecte, şi nu îndrăzni. Se îndreptă spre a doua vitrină şi-i ridică tremurând capacul de sticlă. Aici se aflau tabachere vechi şi ciubucuri. Alese câteva, la nimereală, şi le băgă în traistă. Apoi trecu mai departe, şovăind în dreptul tablourilor. I se păru că dacă ar lua unul din ele, destul de mic, nu s-ar cunoaşte. Stătea încă pe gânduri când în salon se făcu deodată lumină şi auzi glasul Irinei strigându-i:

— Christos a înviat! ...

întoarse capul şi o zări în prag, cu o mână pe butonul electric, ţinând în cealaltă mână lumânarea de Paşti.

— Adevărat a înviat! şopti învăţătorul.

Irina se apropie repede de el şi-l sărută pe amândoi obrajii. Părea foarte emoţionată; era palidă şi ochii arătau împăienjeniţi, nefiresc de stinşi. Gheorghe vasil se îndreptă spre canapea şi căzu moale, prinzându-şi capul în palme.

MIRCEA ELIADE

336

Irina îi puse o mână uşoară pe umăr, fără să scoată un cuvânt. Rămase aşa multă vreme. Apoi, ca şi cum şi-ar fi amintit deodată ceva, ieşi grăbită din salon. Când se întoarse, aducând o tavă cu ouă roşii, cozonac şi o sticlă de vin, îl găsi vorbind singur.

— ... Un om de nimic, asta eram. Lepădăturile societăţii...

Irina aşeză tava pe măsuţă, îi turnă un pahar cu vin şi i-l întinse. Apoi îi dădu un ou roşu. Gheorghe Vasile îşi şterse lacrimile cu mâneca hainei, oftă adânc, de mai multe ori şi rămase cu oul roşu în mână, aşteptând. Irina se apropie de el şi i-l ciocni.

— Christos a înviat! spuse.

— Adevărat a înviat! răspunse Gheorghe Vasile. Adevărat că a înviat! repetă el înăbuşit. Şi să nu crezi cumva...

Dar îl înecă repede plânsul şi nu mai putu continua. Irina îi luă paharul cu vin din mână şi îl aşeză pe tavă.

— Ce să cred? întrebă ea deodată cu o voce neaşteptat de clară. Nu mi-ai spus chiar dumneata că toate sunt pentru Aşezămintele culturalei

— Pentru Aşezăminte. Nimic pentru mine. Că ajunsesem printre lepădăturile societăţii, când l-am întâlnit pe Iancu Antim...

Irina îi întinse din nou paharul, apoi începu să se plimbe, cu fruntea plecată, cu mâinile la spate. învăţătorul sorbi paharul dintr-o înghiţitură.

— ... L-am întâlnit, reluă el, şi am înţeles că am şi eu o misiune: să duc la bun sfârşit opera marelui apostol al neamului, Iancu Antim, să creez Aşezămintele culturale...

Irina se plimba dintr-un capăt al altuia al salonului, fără să-l asculte.

— Un focar de cultură pentru întreg neamul românesc... Să devin şi eu cineva, un apostol... Să ducem lumina la sate...

Voi să-şi toarne singur al doilea pahar, dar îl împiedica traista ale cărei curele stăteau să-i cadă pe umăr, şi şi-o scoase scârbit. Apoi apucă sticla.

— Vino să bei şi tu un pahar, îi strigă Irinei. Ce ai? la ce te gândeşti? o întrebă văzând-o cum se apropie tăcută

de el.

— Mi s-a închis inima, spuse ea încet. Nu mă pot linişti... Gheorghe Vasile turnă vin, apoi îşi ciocni paharul cu al Irinei.

— Doamne ajută şi ne iartă! şi bău închizând ochii. Ar trebui s-o scoli şi pe Gherghina, adăugă, că sunt Sfintele Paşti...

— Las-o să doarmă, spuse Irina. E foarte obosită...

Se aşeză lângă el pe capanea şi rămase cu privirile în gol. Gheorghe Vasile luă o felie de cozonac şi începu să

mestece, oftând.

— Nu ştiu ce am de nu pot să dorm, începu deodată Irina. Mă tot gândesc... întoarse capul şi-l văzu, cu paharul gol într-o mână, cu felia de cozonac

în cealaltă. Apucă sticla şi îi turnă vin.

337

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Ea, Ioana, crede că n-o mai iubeşte, începu din nou. A aflat de-o fată cu care s-a întâlnit Ştefan în Portugalia, atunci când a fost el a doua oară...

întoarse din nou capul şi-l privi; învăţătorul înmuia felia de cozonac în pahar şi sorbea încet, pe gânduri.

— I-a spus de ea cumnată-su, Răducu. Şi i-a mai spus că au mai aflat şi alţii, pentru că Ştefan s-a hotărât deodată să se-ntoarcă la Bucureşti, de unde trebuia să mai rămână acolo toată iarna...

Gheorghe Vasile asculta concentrat, ţinând paharul foarte aproape de gură. Mâna îi tremura puţin.

— Unde trebuia să rămână? întrebă el deodată.

— Acolo, în Portugalia... Dar s-a întors şi a plecat pe front...

— Era război, spuse el şi sorbi, parcă cu teamă, din pahar.

— Dar nimeni n-a ştiut că el, Ştefan, ceruse asta, să fie trimis pe front, s-a dus până la Ministerul de Război. A aflat Răducu, mai târziu, când a intervenit să-l demobilizeze. I-au arătat atunci toate cererile pe care le făcuse Ştefan ca să fie trimis pe front, în linia întâi.

Se ridică brusc de pe canapea şi începu să se plimbe.

— Nu mi-e deloc somn. Mi s-a închis inima. M-am împărtăşit, dar nu m-a învrednicit Dumnezeu...

Apoi se întoarse spre el, tulburată, şi adăugă:

— Să nu-i vorbeşti mamei de toate lucrurile astea...

— Care lucruri?

— De ce ţi-am spus cu Ioana... Face mare păcat că nu-l crede. Ştefan o iubeşte. Ce s-a întâmplat cu fata aceea e altceva...

Gheorghe Vasile o asculta acum cu oarecare greutate. Simţea aromeala somnului şi o plăcută oboseală în oase. în salon se făcuse, parcă deodată, frig, şi îşi mai turnă un pahar.

— Dar tu de unde le ştii? o întrebă clipindu-şi des ochii ca să se trezească. Irina ridică din umeri.

— Mi le-a spus ea, Ioana. Mi le-a spus şi Ştefan... Sunt amândoi nefericiţi, şi e mare păcat. E păcat, căci se iubesc foarte mult... Dar poate aşa a hotărât Dumnezeu, adăugă încet reîncepând să se plimbe.

Pe jumătate adormit, Gheorghe Vasile încercă să-şi curăţe oul roşu. Dar îl scăpă dintre degete şi îl privi cum se rostogoleşte pe covor. Irina i-l ridică şi începu să-l cureţe.