— De ce nu fumezi? îl întrebă deodată Irina. El întoarse mirat capul.

— Ţi-am adus ţigări, continuă Irina, ridicându-se repede şi îndreptându-se spre el cu un pachet şi o cutie de chibrituri în mână.

— Ah, da, e adevărat..., începu Ştefan.

Apoi se întrerupse brusc. Reveni în mijlocul camerei, îşi aprinse o ţigară şi se aşeză pe canapea. Fuma tăcut.

După câtva timp se apropie de fereastră, o deschise şi zvârli mucul de ţigară în grădină.

— Curios, spuse. Uitasem de ţigări...

De-atunci, de câte ori intra, îl găsea fumând. în cameră plutea un fum gros, înecăcios, şi Irina se îndrepta de-a dreptul spre fereastră şi o deschidea. Auzea apoi pe Adela bătându-i sfios în uşă, se întorcea şi îi lua tava din mână.

— N-a mâncat nimic, îi spunea Adela când o întâmpina. Fumează întruna, dar nu mănâncă nimic. Noi, familia, suntem disperaţi. Nu vrea să ne primească, nu deschide uşa nimănui. Noroc că tocmai în ziua aceea... ştii dumneata... îl demobilizase. L-au retrimis la minister. Şi de-acolo, i-a obţinut Răducu concediu...

Vorbea întruna, pregătind sandviciurile şi aşezându-le pe tavă. Când vedea că totul e gata, Irina se ducea să bată

la uşă. Adela o aştepta cu tava, să se reîntoarcă. Intrase o singură dată, pentru că uşa era deschisă. Ştefan nu se dezlipise de fereastră, nu scosese un cuvânt şi nu se atinsese de mâncare. După un sfert de ceas, Adela plecase.

Nu mai încercase de atunci.

Ştefan rămânea lângă fereastra deschisă. Privea ramurile care tremurau uşor, necontenit; doar câteodată, la răstimpuri, încremeneau, o singură, nesfârşită clipă, când totul rămânea pe loc, şi apoi iar începeau să tremure, mirate, bănuitoare, neodihnite.

— A fost Biriş să te vadă, spunea Irina. A aşteptat câteva ceasuri, apoi a plecat. Are să treacă din nou mâine.

îi aşeza tava pe măsuţa de lângă canapea. Apoi se ducea la fereastră, îi lua braţul şi-l trăgea uşor după ea. Ştefan se aşeza pe marginea canapelei, îşi trecea palma pe obraz şi îşi freca ochii. Irina îi întindea un sandvici şi, în cealaltă mână, paharul cu lapte.

— Nu mi-e foame, spunea el.

Ea punea sandviciul în farfurie, dar continua să-i întindă paharul cu lapte. în cele din urmă, Ştefan îl lua şi începea să bea, cu greutate, parcă tot s-ar fi înecat. Rana din obraz i se vindecase complet. în dimineaţa bombardamentului, îi spusese Adela, trenul de la Constanţa se oprise la vreo treizeci de kilometri de Bucureşti.

După ce umblase mult timp pe şosea, Ştefan întâlnise un camion militar care-l adusese până la barieră, dar acolo camionul se răsturnase. Nu

345

NOAPTEA DE SÂNZIENE

stia nici ea bine din ce pricină. Toate astea nu le aflase de la Ştefan, ci de la un camarad al lui pe care-l întâlnise Răducu la minister. Câteva zile, nu se bărbierise. Apoi, într-o dimineaţă, intrând în odaie, Irinei i se păru schimbat. Părea mult mai slab şi mai palid, şi semnul rănii părea mai adânc. înţelese că se bărbierise.

— Azi e parastasul de nouă zile, îi spuse ea. Trebuie să te îmbraci...

îl privi cum îşi trece mâna prin păr, în neştire. Ea se apropie şi-i întinse cravata neagră pe care i-o dăduse Adela.

— Unde mergem? o întrebă.

— La biserică, spuse Irina.

îi luă braţul şi-l trase uşor după ea. Jos, în stradă îi aştepta taxiul. Apoi, iarăşi, multe zile la rând, văzu cum figura i se schimbă treptat; întâi uşor adumbrită, murdară, apoi mai întunecată, aspră, aproape înrăită. Dar într-o dimineaţă îl găsea iar bărbierit, şi tăietura din obraz părea din nou mai adâncă.

— Nu mi-e foame, spunea el.

Irina aşeza sandviciul pe farfurie şi rămânea cu paharul cu lapte întins, până ce simţea că o doare mâna, şi atunci îl lua în mâna cealaltă. Ştefan îşi trecea palma pe obraz, îşi freca ochii. în cele din urmă apuca paharul şi începea să soarbă încet, cu eforturi. Apoi se ridica brusc şi se apropia de fereastră. Crengile erau acum mai pline şi verdele frunzelor mai întunecat.

— ... Nu vrea să deschidă, se plângea Adela Irinei, aşezându-i sandviciurile pe tavă. Nu ascultă de nimeni. Parcă

nici n-ar avea familie. Cel puţin, bine că socrii lui nu sunt în Bucureşti. Bătrânul Bologa e bolnav de inimă, n-a putut veni. Nici măcar nu i-a răspuns la telegramă, nici la scrisori. N-a răspuns nimănui...

Uneori, cerul era foarte albastru, şi nori albi, uşori alergau ameţitor de repede. Alteori, în odaie era aproape întuneric. Cerul arăta întunecat, a ploaie, şi crengile din dreptul ferestrei începeau să se agite, speriate, gemând.

— ... A primit până acum zeci şi sute de telegrame şi scrisori de condoleanţe, îi spunea Adela, de pe front şi de la minister, de pretutindeni. Nici nu le-a desfăcut. Unele, mai importante, i le-am citit noi, prin uşă, dar sunt sigură că nu le-a ascultat. Erau şi telegrame de la miniştrii lui, şi le-a răspuns Răducu. L-am rugat şi pe Biriş să

răspundă în numele lui...

Apoi a fost al doilea şi al treilea bombardament, şi deşi Adela şi Răducu îi bătuseră cu pumnii în uşă, îl rugaseră, îl imploraseră să coboare în adăpost, Ştefan rămăsese nemişcat în dreptul ferestrei, privind cerul. După încetarea alarmei, Adela şi Răducu îi băteau din nou la uşă şi-l chemau: — Ştefan! Ştefan!... Nu răspundea niciodată.

Continua să fumeze, privind cerul sau crengile care tremurau mereu, şi nu se opreau decât foarte rareori, dar atunci parcă împietreau, şi Ştefan se retrăgea un pas înapoi, în odaie, speriat.

MIRCEA ELIADE

346

347

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— ... A fost iar Răducu la minister, îi spunea Adela. I-a prelungit concediul. Dar cât o să mai poată să ţină aşa?

Ar trebui să scrie ministrului. A fost secretarul general aici, să-i prezinte condoleanţe. Nici n-a vrut să-l primească. L-am scuzat noi, cum am putut. Pe timpurile astea, cu atâtea nenorociri în toate părţile, cu atâtea morţi, e greu să mai vină cineva să-ţi prezinte, personal, condoleanţe. Ar trebui să se gândească...

Irina lua tava, ciocănea la uşă şi-i striga.

— Sunt eu, Irina...

Apoi aştepta să audă cheia răsucindu-se în uşă şi intra. îl găsea lângă fereastră, privind cerul.

Odată, Adela o întâmpină speriată.

— A dispărut! A plecat! ... Ieşisem să fac nişte cumpărături şi când m-am întors am văzut uşa de la odaia lui deschisă şi camera goală... Am telefonat lui Răducu să ia o maşină şi să-l caute la cimitir, căci mie mi-era urât să

mă duc singură. Dar nu era acolo... De altfel, nici nu ştiu dacă ar fi izbutit să găsească mormintele. Ştii cum au fost, săracii, înmormântaţi, dacă nu s-a mai găsit aproape nimic...

Irina coborî repede în stradă. Era o dimineaţă de mai şi din curţile vecine se revărsa mirosul tare de liliac sălbatic. Pe aici, căzuseră foarte puţine bombe, dar strada era aproape pustie şi casele cu transperantele lăsate păreau părăsite. Irina mergea repede, aproape alergând, căutând un taxi.

îl zări de departe, aşezat pe marginea trotuarului. Strada era tot aşa cum o lăsase, desfundată de cratere, pe jumătate blocată de dărâmături. Movilele de cărămizi, moloz şi grinzi nu putuseră fi clătinate. Rămăseseră acolo, parcă mai provocatoare acum, după atâtea ploi care le îndesaseră în propriul lor trup, făcându-le mai dure, mai indiferente. Irina se aşeză tăcută lângă el, pe trotuar.

— Era într-un sat din Moldova, începu deodată Ştefan fără să se întoarcă. Era în ianuarie 1943, după Stalingrad.

Oamenii au ieşit într-o noapte, a ieşit tot satul, şi au îngenuncheat în zăpadă, cu făclii şi lumânări în mână, cu preotul în odăjdii în mijlocul lor, şi au început să se roage. Spuneau că se întorc morţii de la Stalingrad, că se întorc, regimente întregi, la casele lor, şi trec pe-acolo, pe şoseaua din marginea satului...