Văzând că nu-i răspunde, se opri brusc şi se apropie de ea.
— Ce ai? o întrebă.
— Nu am nimic, spuse Cătălina fără să ridice ochii.
El o privea cum aşază ceştile pe farfurioare, alături de linguriţele vechi, fragile, de argint, cum taie, cu grijă
concentrată, felioare foarte subţiri dintr-o lămâie.
— Şi totuşi, începu din nou scăzând glasul, nu pot să cred! Nu pot să cred că nu mă mai iubeşti!...
Cătălina nu ridică privirile. O buclă îi căzuse pe tâmplă şi se legăna sfios în aer, parcă ar fi încercat să-i atingă
braţul.
— Ne leagă atâtea lucruri, continuă el emoţionat. Atâţia ani... Şi să pierzi toate lucrurile acestea, deodată!...
începu să plângă fără să-şi dea seama.
— Să le pierzi pe toate, deodată, şi să nu-ţi mai rămână nimic!... Absolut nimic!...
Se opri sugrumat de emoţie şi-şi scoase batista. îşi şterse ochii, apoi rămase cu batista în mână, dezorientat.
— Tu nu zici nimic? întrebă târziu cu o tulbure deznădejde în glas. Cătălina ridică privirile: îl întâlni acolo, foarte aproape de ea, şi oftă.
— Să bem întâi ceaiul, îi spuse zâmbind şi întinse mâna să-l mângâie pe frunte.
O întrebau de-atunci mereu: — Când vine? — Trebuie să sosească de la o zi la alta, răspundea Ioana. Am primit şi aseară o telegramă. Mai are câteva mici lucruri de pus la punct şi vine...
După înăbuşirea rebeliunii, şi când controalele pe străzi începuseră să se rărească, Ioana se ducea în fiecare dimineaţă cu Răzvan la Cotroceni. Venea cu tramvaiul nr. 14 şi domnul Bologa o aştepta la staţie. Zăpada era încă înaltă, dar în primele zile ale lui februarie gerul se înmuiase. Domnul Bologa o aştepta plimbându-se pe trotuar, lovindu-şi la răstimpuri palmele prin mănuşi. — Ce veşti? o întreba el plecându-se ca să-l sărute Răzvan pe obraji. — Trebuie să vină, începea Ioana. Azi, mâine, aştept telegrama. De trei zile n-am mai primit MIRCEA ELIADE
276
nimic. — Ar trebui să se grăbească, spunea domnul Bologa. Că, uite, se împlinesc două săptămâni de când a ajuns la Lisabona... — Am auzit că pe alocuri s-au întrerupt şi cursele de avion, spunea Ioana. — Să vină cu trenul! exclama domnul Bologa. — E război! spunea Răzvan. împăratul e la război!... — Ţi-am spus că nu mai e război, îl întrerupea Ioana. împăratul se întoarce acasă. Acum stă într-un palat, printre portocali, şi aşteaptă un Avion Alb ca să se întoarcă.
— Ce-o fi, maică, cu el? o întreba doamna Bologa coborând glasul ca să n-o audă soţul din odaia alăturată. Ce s-o fi întâmplat cu el! — Nu s-a întâmplat nimic, zâmbea Ioana. Am primit alaltăieri o lungă scrisoare. I s-au dat iarăşi nu ştiu ce fel de însărcinări. A fost şi în Spania câteva zile... Eu sunt foarte liniştită, adăugă, silindu-se să-şi prelungească zâmbetul.
Acasă, însă, singură, se trezea adesea plângând de deznădejde. Scrisorile lui Ştefan erau detaşate, aproape reci; îi vorbea despre o seamă de lucruri tehnice, despre materialele care ar putea fi cumpărate din Portugalia şi îndeosebi de ceva de care Ioana nu auzise niciodată: de sizal. îi spunea că România ar putea importa sizal şi wolfram şi alte materiale strategice. Sau îi vorbea despre împrejurimile Lisabonei şi despre stilul manuelin. Doar telegramele i se păreau mai calde; poate unde erau mai scurte şi-i spunea că o îmbrăţişează de „mii de ori".
— Tu ştii ce e sizalul? îl întrebase odată pe Răducu. — Nu, răspunsese el, dar de ce mă întrebi? — Din cauza lui întârzie Ştefan, zâmbi Ioana. Vrea să cumpere sizal pentru România. Sizal şi wolfram, adăugă. Dar nu ştiu ce sunt astea şi nu întâlnesc pe nimeni care să-mi explice. — Cum e el zăpăcit, începu Adela, s-o fi încurcat cu vreo portugheză. Aşa-l ştiu de când era student. îl lega la ochi orice prăpădită. Cu situaţia lui, ar fi putut flirta cu fete bine, de familie, dar pe el îl vedeai umblând tot cu nişte apucate... O fi pus mâna vreo stricată pe el!... — Nu cred! spuse Ioana. — Eu îl cunosc mai bine, continuă Adela. Are un talent să se-ncurce cu te miri cine... —
Răzvan, întoarse Ioana capul, du-te şi te joacă în salon! — Eu aştept pe împăratul! şopti Răzvan supus. Mi-a spus Irina că vine împăratul şi trebuie să-l aştept!... — Tot nu l-aţi dezvăţat să-i spună împăratul? se scandaliza Adela.
într-o noapte, începu din nou să viscolească şi până dimineaţă străzile erau troienite. Ioana se trezi de mai multe
ori; caloriferul se răcise de mult şi în odaie se făcuse frig. Ascultând viforul, simţi cum începuse să i se facă frică
şi şopti repede Tatăl Nostru. „Am visat urât", îşi repeta ca să se liniştească; dar nu izbutea să-şi aducă aminte ce visase. îşi amintea doar că visase pe doctoriţă. Cu o seară mai înainte doctoriţa trecuse s-o vadă. — Tot nu s-a întors, dragă?! exclamase ea. Am rămas special pentru el. Dar nu mai pot rămâne mult. M-a rugat să stau iarna aceasta la ei. Cred că nu prea se înţelege bine cu Eleonora, adăugă confidenţial. A simţit şi el că Eleonora trăieşte cu băiatul farmacistului.
277
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Eu i-am spus: Nu mă amestec în socotelile tale. Eşti tânără, tata e bătrân şi bolnav; te înţeleg. Dar fă şi tu aşa ca să nu simtă. Nu mai are mult de trăit; nu-i amărî zilele...
„S-o fi prăpădit bătrânul!", îşi spuse Ioana, şi-şi făcu repede câteva cruci. Poate de aceea am visat-o pe doctoriţă... Când, cu multe luni înainte, se aflase de hotărârea Sofioarei de a se muta în vila bătrânului Viziru, de lângă Ploieşti, Adela izbucnise în râsul ei scurt, ascuţit, şi-i privise pe rând, cu un uşor dispreţ în priviri: — V-a legat pe toţi la ochi! De unde a apucat-o aşa, deodată, dragostea pentru tata? Cât am rugat-o, atunci, să stea lângă
el şi să-l îngrijească, să nu pună mâna pe el Eleonora! Dar parcă a fost chip! Doctoriţa se plimba atunci între Reşiţa şi Bucureşti; ba că-l lasă, ba că nu-l lasă; până ce-a lăsat-o bărbat-su, fără s-o mai întrebe pe ea. Şi acum, a apucat-o deodată dragostea de tata şi se duce să stea cu el, în pustietatea aia de vilă. Cum a aflat că s-a încurcat Eleonora cu băiatul farmacistului, s-a dus şi ea acolo. Dar parcă noi n-am şti că domnul Bolintin e băiat chipeş şi c-a sucit minţile la toate fetele din mahala! Parcă n-am şti că se duce în fiecare seară la vilă, chipurile s-aducă
medicamente, şi că rămâne acolo până seara târziu, de vorbă cu doctoriţa, iar Eleonora umblă din odaie în odaie ca o nebună, trântind uşile şi drăcuind, şi că tata nu se mai gândeşte la nimeni!
în dimineaţa aceea a rămas acasă, cu ochii pe fereastră, parcă tot aşteptând să afle vestea. Dar bătrânului Viziru nu i se întâmplase nimic. Câteva zile în urmă a primit o scrisoare de la Sofioara. Bătrânul era tot bolnav de gută, dar starea nu i se înrăise, cu tot gerul şi toată zăpada. Se speriase, doar, în timpul rebeliunii, căci auzise necontenit împuşcături în jurul vilei.
A doua zi s-a dus la Irina. Puţin timp după cutremur se mutase în casa lui Antim şi mama Irinei, Gherghina Ivaşcu. Ioana o întâlnise de câteva ori. Era o femeie scundă, aproape grasă, cu părul oxigenat ca să nu se vadă că
albise, şi exagerat fardată. La fiecare zâmbet i se zăreau câţiva dinţi din aur. Era îmbrăcată în doliu.
— Vasăzică, mata eşti doamna Viziru, îi spuse când o întâlnise prima dată, măsurând-o din cap până-n picioare.
Mi-a vorbit Irina de dumneata şi de băieţaşul dumitale. Ne leagă de dumneata un trist eveniment, continuă
căutându-şi batista ca să-şi şteargă lacrimile. Două triste evenimente, adăugă începând să plângă de-a binelea.
Irina nu era acasă, dar jupâneasa o pofti în salon, s-o aştepte. Câteva clipe în urmă intră furtunos doamna Ivaşcu, cu un făcăleţ în mână.
— Aici te-ai ascuns, javro? strigă ea din prag.
Dar dădu cu ochii de Ioana şi se opri, ducându-şi repede mâna stângă la piept.
