— Poate că întârzie ca să aştepte membrii Legaţiei din Londra, spuse. Acum, că Anglia a rupt relaţiile diplomatice cu noi, se evacuează toată Legaţia de la Londra. Poate întârzie ca să se întoarcă împreună...
Dar vorbise fără convingere şi se întrerupse repede plecându-şi ochii.
— Ar trebui, totuşi, să se întoarcă, reîncepu brusc tonul. Să-i telegrafiezi, te rog, ca din partea mea, să ia primul avion sau să se urce în primul tren, şi să vină. Nu e nevoie să-i spui asta, adăugă cu un glas mai hotărât, dar au început să circule fel de fel de zvonuri pe socoteala lui. Mi-a spus Bursuc că... dar, în sfârşit, n-are nici o importanţă.
— Te rog, spune-mi. N-am să scriu nimic, dar vreau să ştiu ce se vorbeşte...
— Nu ştiu de unde a aflat-o Bursuc, începu Biriş plecându-şi din nou privirile, dar circulă zvonul că Ştefan a avut nişte încurcături la aeroport, în Anglia. A fost percheziţionat la piele şi i s-a confiscat curierul. Nu prea se ştie ce se afla în curier, dar se pare că erau lucruri de valoare. Din cauza asta, zice-se, nu se întoarce. I-ar fi frică
de consecinţe!... Dar e absurd! El e foarte bine văzut la minister şi n-are de ce să se teamă. Dar să vină imediat!
Să nu încurajeze Prin tăcerea şi pasivitatea lui toate zvonurile acestea ridicole...
— Ştefan a rămas în Lisabona ca să cumpere sizal şi wolfram pentru statul român, vorbi Ioana cu o mare linişte în glas. Să cumpere materiale strategice.
MIRCEA ELIADE
282
Poate că lucrul acesta e un secret, şi de aceea am să te rog să nu-l mai spui — dar acesta e adevărul...
Biriş o privi lung, cu interes, apoi zâmbi.
— M-ai liniştit. Acum înţeleg... Dar îl ştiam pe Ştefan destul de naiv şi intrasem la gânduri...
Izbucni deodată în râs şi-şi trecu amândouă palmele, pe rând, pe creştet.
— Astă-toamnă, începu el bine dispus, m-am pomenit că-mi telegrafiază ca să mă întrebe de un cunoscut al meu, Mihai Duma. M-am crucit privind telegrama. Am crezut, la început, că a greşit adresa, sau că face o glumă.
Nu l-am văzut pe Duma decât de vreo trei ori în viaţa mea; nu l-am mai întâlnit de nu mai ţin minte când. Nici nu ştiu ce mai face, pe unde mai este... Şi, din senin, mă pomenesc că-mi telegrafiază ca să mă întrebe de el... I-am povestit asta lui Bursuc. A făcut mare haz. „Trebuie să-l întâlnesc şi eu pe acest Duma! spunea Bursuc..."
Se ridică brusc.
— Mă duc. Roagă-l să-mi facă un semn îndată ce vine... Aproape de uşă Ioana îi apucă braţul.
— Aş vrea să te întreb ceva, spuse îmbujorându-se. îţi mai aduci aminte că ţi-am vorbit odată, atunci, la cofetărie, de o fată pe care... O fată, Ileana, care-i plăcea lui Ştefan. Vreau să te întreb: mai ştii ceva de ea? ai auzit vreodată de ea?...
Biriş o privi clipind des, ca şi cum s-ar fi trudit să-şi amintească.
— Nu, spuse el. N-am auzit nimic... N-aveam de la cine să aud... Dar cred că n-are nici o importanţă. Cred că i s-a părut lui Ştefan... E un om curios, băiatul ăsta, adăugă zâmbind. Când am primit telegrama cu Mihai Duma
m-am crucit...
Ioana începu să râdă, înseninată, şi-i puse mâna pe umăr.
— Eşti un porc! o auzea el mereu. Eşti un porc!... îşi aprinse zâmbind ţigara, apoi se rezemă de bancă, lăsându-şi privirile să lunece departe, pe dealul din faţă, către Hospital dos Capuchos. — Ce idee să-mi dai întâlnire aici, în Grădina Botanică! exclamase ea. — E unul din cele mai frumoase locuri din Lisabona, îi răspunsese. Şi voiam să-ţi arăt câţiva arbori şi o anumită specie de cactuşi, din familia Cereus. Când ne vom apropia de ei, am să-mi pot da seama, cred, cine eşti: Calypso sau Circe... O auzi din nou: — Eşti un porc!...
Timp de o săptămână, întrebase în fiecare seară portarul. — Nici o veste, îi răspundea. Este, încă, în nord. Apoi, într-o seară, îi spuse: — Ne-a anunţat să-i păstrăm corespondenţa. Probabil că se reîntoarce zilele acestea. Dar nu s-a reîntors decât la începutul lui februarie. O recunoscu după cum era îmbrăcată, după pasul sprinten şi sigur cu care intrase în holul hotelului. Era o femeie
283
NOAPTEA DE SÂNZIENE
tânără, înaltă, cu părul roşu şi ochii verzi, îngheţaţi, cu o gură mare, umedă, dispreţuitoare, cu dinţii foarte albi, dar neregulaţi, dinţi de care nu puteai să-ţi desprinzi privirile, parcă tot ai fi aşteptat să-i vezi înfigându-se în buzele ei cărnoase, sângerându-le, sfâşiindu-le. Ştefan se ridică din fotoliu şi se apropie de ea.
— Domnişoara Zissu? o întrebă în româneşte.
— Da, spuse, şi-l privi mirată, cu răceală.
— Numele meu e Viziru. Am sosit acum vreo zece zile de la Londra. Am auzit de dumneavoastră şi dacă o să-mi daţi voie, aş vrea să vă întreb ceva... Nu voiţi să trecem o clipă în bar? Nu voi îndrăzni să vă reţin prea mult.
— Asta depinde, spuse domnişoara Zissu, şi zâmbi descoperindu-şi dinţii albi, sticloşi. Depinde de cât am să
vreau eu să rămân cu dumneata...
Aşezându-se la masă, îşi sprijini o clipă bărbia în palmă şi-l privi cu atenţie, cântărindu-l.
— Ce făceai la Londra? îl întrebă.
—- Tocmai de asta voiam să vă vorbesc. Am avut acolo un prieten care-mi pomenea adeseori despre o doamnă
Zissu din Bucureşti.
— Familia mea e din Focşani, îl întrerupse ea-Ştefan o privi dezamăgit.
— Atunci, probabil, e vorba de o altă doamnă Zissu...
— Probabil. Dar ce era cu ea? îl întrebă văzându-l că a rămas pe gânduri. De ce te interesa atât de mult?
