— Cum te urăsc! începea ea apropiindu-se cu paşi moi, tremurând. Te urăsc mai mult ca pe toţi ceilalţi.
Niciodată n-am să-mi iert că m-am ambalat cu tine... Eşti o brută! îmi vorbeai de nemurirea sufletului şi te dădeai la mine. îţi plăcea de mine! Te-am simţit de cum te-am văzut, te-am simţit că-ţi plăcea de mine!... Şi-acum îţi place de mine, adăuga cu un zâmbet, apropiindu-se de el. N-ai mai întâlnit alta ca mine! Nu e aşa?
Spune, nu e aşa? Şi n-ai să mai întâlneşti alta ca mine! N-ai să mai întâlneşti altă nemurire. Eu îţi sunt nemurirea sufletului. Eu îţi dau nemurirea sufletului!...
Izbutea totuşi să treacă în fiecare zi pe la Legaţie, ca să afle noutăţile şi să dea o telegramă sau să scrie Ioanei.
— De ce nu încerci să fii numit aici, în postul de consilier economic pe care l-ai avut la Londra? îl întreba Filimon. Sunt afaceri bune de făcut cu Portugalia. Putem cumpăra plută, textile, sizal; putem cumpăra mai ales wolfram şi sizal...
într-o zi, după ce-l privise câtva timp, şovăitor, îi spuse:
— Am auzit că ai fi zărit cam des cu domnişoara Zissu. Nu prea e prudent ce faci. Pretinde că pleacă în Statele Unite, dar de la Ambasada americană mi s-a spus că nici nu are viza. Mi se pare destul de suspectă...
— Şi mie. Dar nu cred că risc mare lucru. Nu facem, împreună, decât dragoste şi câteodată vreo plimbare în jurul Lisabonei. Ieri am fost la Arrabida...
— îmi pare bine, spuse Filimon zâmbind. Dar câţi ani ai dumneata?
— Aproape patruzeci. La anul, în februarie, împlinesc patruzeci.
— Nu pari. Dimpotrivă, pari mult mai tânăr — şi la înfăţişare, dar mai ales la suflet... Eşti teribil de imprudent...
— Sunt îndrăgostit, mărturisi Ştefan cu gravitate. îmi ador soţia. îi vorbesc adeseori domnişoarei Zissu de soţia mea...
— în sfârşit, îl întrerupse Filimon, nu vreau să mă amestec în chestiunile dumitale personale, dar simţeam că e de datoria mea să-ţi atrag atenţia...
Uneori, când îi spunea că a fost la Legaţie, ea îl întreba.
— Nu ţi s-a vorbit nimic de mine? Probabil au aflat şi ei că sunt spioană.
— Şi nu eşti?
MIRCEA ELIADE
288
289
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Ba da. Dar n-ar fi trebuit să se ştie. Am fost prea imprudentă. N-ar fi trebuit să ies atât de des cu tine...
Dispărea câteodată, fără să-l prevină, o după-amiază întreagă. Se întorcea târziu, preocupată, cu o umbră grea în priviri.
— Eterna poveste! începea ea.
Dar se întrerupea brusc şi-l privea lung, apropiindu-şi uşor pleoapele.
— Probabil că ai aflat şi tu, acum, spunea cu un zâmbet rău, dispreţuitor. Ai aflat şi tu că mi-au anulat viza!
Se îndreptă spre el, cu paşi moi de felină.
— Din cauza voastră, a Legaţiei! izbucnea. A bărbaţilor de la Legaţie! A bărbaţilor! Sunteţi nişte criminali!...
Se oprea şi-şi căuta nervoasă o ţigară. Trăgea tăcută câteva fumuri, apoi zâmbea din nou, provocatoare.
— Dar să nu credeţi că n-am s-o capăt înapoi!... Să-i spui domnului Filimon că oricâte denunţuri ar face împotriva mea, am să-mi recapăt viza, şi am să zbor în America!... Nu mi-am anulat locul la clipper, adăuga cu un uşor triumf în priviri.
Apoi tăcea din nou, mult timp, fumând visătoare.
— îmi place în America! spunea deodată, şi figura întreagă i se lumina. Acolo nu mai suntem la dispoziţia voastră, a bărbaţilor. Nu mai suntem sclavele voastre... Am să fiu liberă! Am să fiu bogată!... Au să înnebunească
toţi bărbaţii după mine, dar eu n-am să mă ambalez după nici unul. Toţi bărbaţii sunt nişte brute. N-aveţi pic de suflet. Sunteţi răi, egoişti... Vă urăsc! adăuga încet, aproape şoptit, printre dinţi. Vă urăsc!...
într-o dimineaţă dispăru imediat după ce-şi termină de băut cafeaua.
— La revedere, pe diseară, îi spuse. Azi am treabă... Trebuie să repar ce-a distrus ciclonul!...
Cu două zile mai înainte, ciclonul devastase Portugalia. începuse deodată, pe la ceasul prânzului, smulgând arborii din rădăcini şi doborând stâlpii de telegraf. în Praca de Commercio, cordoane de poliţişti călări opreau publicul la zece metri de debarcader. Tagele era de nerecunoscut. Apele lui galbene se învineţiseră şi se zbăteau spărgându-se de diguri ca talazurile mării. Vapoarele se refugiaseră către mijlocul fluviului, spălate de valuri, cu ancorele rupte. Apoi, câteva ceasuri în urmă, vântul încetase, norii se risipiră şi o stranie linişte se pogorâse peste dezastre.
— Pe diseară! îi mai strigă ea încă o dată.
Era o dimineaţă clară, dar rece. Ştefan se îndreptă spre Legaţie.
— Te-am căutat alaltăieri, îi spuse Filimon .Voiam să te iau cu mine să vedem ciclonul. Voiam să mă duc până la Estoni. Dar dacă ai şti prin ce-am trecut! exclamă el deodată. Din ce-am scăpat!... în faţa mea, mon cher, se răsturnase o maşină. Valurile se spărgeau pe deasupra digului şi inundau şoseaua. Din ce-am scăpat!... Am scăpat ca prin minune să nu mă strivească un arbore! Şi maşina aceea răsturnata în faţa mea, răsturnată, mon cher, de ciclon şi bătută de valuri în mijlocul şoselei...
Când ieşi din Legaţie şi regăsi tot cerul deasupra, se opri tulburat. Simţea o curioasă beatitudine în toată fiinţa lui; o simţea mai ales, în lumina care-l înconjura, în albastrul cerului, în arborii Avenidei. Respira foarte încet, aproape cu teamă, parcă i-ar fi fost frică să se trezească. Timpul îşi schimbase calitatea; nu mai era acelaşi în care-şi începuse dimineaţa; era un Timp de altădată, pe care-l pierduse de mult şi pe care-l regăsea dintr-o dată, neschimbat. Porni cu pasul foarte repede, simţindu-se atât de uşor încât trebuia să se controleze ca să nu alerge.
Lumina aceea de amiază glorioasă i se părea că izvorăşte şi din el. Nu-l orbea. Când înălţa privirile către cer, îşi lăsa ochii scăldaţi de soare fără să clipească. Oraşul i se descoperea ca niciodată până atunci. Fiecare casă, fiecare fereastră, fiecare piatră de trotuar se îndrepta parcă spre el, arătându-i-se, dezvăluindu-se. Umbla din ce în ce mai repede, fără să mai dorească ceva, fără să-i lipsească ceva. Parcă din toate părţile deodată izbucnise o plenitudine a tuturor lucrurilor. Simţea că traversează un Univers plin, fără nici un fragment de vid, fără nici o absenţă. Parcă toate lucrurile ar fi fost la locul lor, şi toate ar fi fost îndestulate pe veşnicie.
