M1RCEA ELIADE

354

fascinată. Ştefan se apropie de ea şi-i întinse paharul. Apoi se reaşeză pe marginea divanului şi bău. Dar scutură

din cap şi aşeză paharul pe masă.

— Nu mai pot, spuse. Nu mai pot să beau...

— Cum ai visat-o? îl întrebă Irina repede, aproape în şoaptă.

— Nu mai ştiu dacă era ea. Nu semăna... Mi s-a mai întâmplat asta, să mi se pară că nu mai seamănă, că devine alta. Când am văzut-o în rochia de mireasă...

Se întrerupse, privind înaintea lui, în gol.

— Ah, da. îmi aduc aminte. Mi-a spus atunci o sumă de lucruri. Apucă din nou paharul. Sorbi puţin şi rămase cu el în mână.

— îi era milă de Partenie, continuă. îi părea rău...

Aşeză paharul pe colţul mesei şi-şi căută pachetul cu ţigări. Dar multă vreme nu îndrăzni să-şi aprindă ţigara. O

răsucea între degete, o apropia de nări. Apoi îşi aminti deodată că acestea erau gesturile lui Biriş şi puse ţigara la loc în pachet.

— Simt că înnebunesc, începu deodată sărind brusc în picioare. Nu mi-a mai rămas nimic. Nu mai pot nici măcar fuma. Şi nu pot să beau. Am încercat de atâtea ori. Nu pot să beau. Nu pot.

Irina îl privea cum se plimba prin cameră.

— N-am decât o singură fotografie, aceea pe care o purtam în portmoneu. Nu mi-a mai rămas nimic altceva.

Când am văzut-o ultima oară, citea o carte, îmi aduc foarte bine aminte; o ţinea într-o legătură de piele, ca să nu-i strice copertele. Nu i-am văzut titlul. Aş vrea măcar să pot citi cartea aceea, dar nu-i cunosc titlul. N-am avut curiozitatea s-o răsfoiesc, să văd ce carte citea...

Se aşeză pe marginea divanului şi-şi cuprinse o clipă capul în palme, dar îi fu ruşine şi, întorcându-se spre Irina, îi zâmbi, ca şi cum şi-ar fi cerut iertare.

— Măcar dacă aş putea-o visa în fiecare noapte. Am văzut o dată un film... Se întrerupse şi-şi duse iar palma la frunte.

— Da, dar acolo era altfel. Era altceva...

Ca de obicei, Biriş se aşeză pe aceeaşi bancă în grădina spitalului, îşi desfăcu ziarul şi începu să citească. Era în primele zile după debarcarea Aliaţilor în Normandia. Din dimineaţa de 6 iunie, oamenii erau descurajaţi; foarte mulţi speraseră, până în ultimul moment, că debarcarea va avea loc în Balcani; unii crezuseră chiar că se va face pe coasta românească a Mării Negre. Biriş nu-şi făcuse, însă, nici o iluzie. Desfăcu jurnalul şi începu să citească

telegramele, fără grabă, aproape fără curiozitate. Mai avea o jumătate de ceas înaintea lui. Cătălina cobora

întotdeauna la ora mesei, câteva minute după ce orologiul spitalului bătea douăsprezece.

355

NOAPTEA DE SÂNZIENE

Atunci traversa curtea în uniforma ei de infirmieră şi Biriş o privea cu aceeaşi pornire de admiraţie şi ură pe care o avusese când, cu vreo şase luni în urmă, o văzuse pentru prima oară îmbrăcată în alb. Cătălina se hotărâse să

devină infirmieră după ce-l întâlnise pe Băleanu. Până atunci nu se gândise niciodată că ar putea fi de folos răniţilor altfel decât ca artistă dramatică. De când începuse războiul, făcuse parte din nenumărate trupe improvizate care colindau spitalele din Basarabia şi, mai târziu, de la Odessa şi din Crimeea organizând festivaluri artistice pentru răniţi. Plecase pentru prima dată în toamna anului 1941, cu o trupă pe care o crease Dan Bibicescu. Biriş îi condusese la gară exasperat, presimţind parcă tot ce avea să se întâmple. Cătălina se despărţise de mult de Bibicescu, dar când se întorsese din Basarabia erau din nou împreună. I-o spusese chiar ea.

Părea iarăşi schimbată, absentă, şi repeta mereu: — N-are nici o importanţă!... Apoi, câteva luni în urmă, la Crăciun, rupsese din nou. Bibicescu renunţase să mai organizeze festivaluri pentru răniţi şi reintrase la Teatrul Regina Măria. Cătălina îi adusese vestea în seara de Crăciun. — S-a terminat definitiv, îi spusese. Şi pentru că îl văzuse pe el, Biriş, îmbujorându-se şi ascunzându-şi privirile, adăugase repede: — De altfel, n-are mare importanţă. Nu ne-am iubit niciodată. Era o simplă obişnuinţă. Acum, sunt cu altcineva.... El ridicase brusc fruntea. — E un băiat frumos. L-am întâlnit la Iaşi, când se-ntorsese în permisie după front. Spune că mă iubeşte.

Nu prea cred, dar îmi face plăcere... Biriş îşi simţise tot sângele adunându-i-se la tâmple şi trase adânc din ţigară.

— Şi atunci, cum rămâne cu 19 octombrie? o întrebă cu o voce groasă, înăbuşită de fum. Cătălina zâmbise, cu o neaşteptată blândeţe, apoi ridicase din umeri: — N-are importanţă, spuse.

Câteva săptămâni în urmă, plecase din nou. O condusese pe peronul Gării de Nord. Era un ger cumplit şi grupul de actori şi actriţe se înghesuiseră într-un vagon abia încălzit, înfăşuraţi în şube şi blănuri ieftine, cu pături pe picioare, fumând ţigări proaste, bând necontenit din bidoanele cu rom. Biriş îşi făcuse loc printre ei cu o nedesluşită milă. Majoritatea erau actori rataţi, care jucaseră o stagiune, două în teatrele de provincie, roluri neînsemnate, apoi se aciuiseră pe lângă vreo Prefectură sau vreo Primărie, ocupându-se de programele culturale, organizând serbări de binefacere, recitând poezii la 24 Ianuarie şi la 10 Mai. Erau tineri îmbătrâniţi înainte de vreme şi femei fără vârstă, dar viguros fardate. Erau şi câţiva elevi de Conservator şi două fete foarte tinere, care priveau emoţionate în jurul lor. Atunci o văzu pe Cătălina şi i se păru şi mai îmbătrânită, cu faţa ei de păpuşă

ofilită, cu părul care-i cădea peste obraji, un păr parcă prăfuit de timp, aproape murdar, şi i se păru că de-abia acum îşi regăsise adevărata ei familie. Dar îşi trecu repede mâna peste frunte, încercând să-şi alunge deznădejdea, şi o luă deoparte, pe coridor. — De ce trebuie să te duci MIRCEA ELIADE

356

357

NOAPTEA DE SÂNZIENE

cu oamenii ăştia? o întrebase şoptind. Cătălina ridicase din umeri. — Ne facem fiecare datoria cum putem, spuse.

— Bine, dar... Auzi semnalul de plecare şi Cătălina îl împinse spre uşă. In prag îi cuprinse capul în mâini şi-l sărutase pe obraji.

Nu uita niciodată să-i scrie, simple cărţi poştale fără nici o indicaţie, care-i soseau prin poşta militară. Şi când revenea la Bucureşti, îl anunţa întotdeauna telegrafic. — L-am întâlnit pe Viziru la Odessa, îi spusese odată, în primăvara lui 1942. Nu ştiam că e şi el pe front. — Sper că are să-i treacă, spusese Biriş. E o nebunie a lui. —

Venise la teatru şi am stat puţin de vorbă cu el. Ce s-a întâmplat? Pare un alt om... — Amorul, spusese Biriş

zâmbind. — Probabil, îmi plac bărbaţii care cred în amor... Biriş începuse din nou să tragă adânc, cu furie, din ţigară. — Dar tu, cum mai stai cu amorul? o întrebă. Ce-ţi face prietenul?... Cătălina ridicase din umeri. — Nu mai sunt cu el. Ne-am despărţit de mult. Sper că nu i s-a întâmplat nimic. N-am mai auzit de el. Era şi el în Crimeea...

Multă vreme, n-a mai ştiut exact ce se întâmplă cu ea, dacă face parte din trupa Teatrului din Odessa sau continuă să colinde spitalele militare cu echipa de actori ambulanţi. îi scria foarte des din Odessa, îi vorbea de piesele de teatru în.care joacă sau de rolurile pe care le prepară. Apoi primea o telegramă şi se ducea s-o întâmpine la gară. O regăsea mai îmbătrânită, cu obrazul mai răvăşit, cu fruntea uşor încreţită şi ochii obosiţi —

dar îşi simţea inima zvâcnindu-i îndată ce o zărea, la fereastra vagonului, şi începea să aştepte clipa aceea neasemuită când, coborând ultima treaptă, Cătălina îl cuprindea în braţe şi-l săruta pe amândoi obrajii, clipa când o simţea întreagă foarte aproape de el. Uneori, Cătălina îl privea cu severitate. — Iar ai slăbit! îi spunea. Şi ai febră, ai obrajii roşii. Ce s-a întâmplat?... Biriş ridica din umeri. — Nu e nimic grav. Am fost la radiografie şi mi-au spus că nu e nimic grav... De fapt, nu-şi mai făcuse de mult nici o radiografie. Ultima era din toamna 1941, când stătuse câteva luni la un sanatoriu militar. — Ai chelit aproape complet! îi spusese altădată Cătălina, când o întâmpinase pe peron. Ar trebui să te razi în cap. Profită cât e cald, acum, vara, şi eşti în vacanţă...

Şi deodată, pe neaşteptate, îl anunţase că urmează cursuri de infirmieră. Primise scrisoarea în toamna lui 1943, din Odessa, şi o săptămână în urmă îi telegrafiase că soseşte. Era de nerecunoscut. îşi schimbase coafura; buclele nu-i mai cădeau pe deasupra urechilor, peste obraji; îşi tăiase părul şi-l purta băieţeşte, întinerise deodată. Gura

era din nou foarte roşie şi ochii îşi pierduseră ceaţa. — Am întâlnit un sfânt, îi spuse în taxiul care-i aducea de la Gara de Nord spre garsoniera ei. E orb. M-am îndrăgostit de el... Era una din acele zile nefireşti de vară de la începutul lui noiembrie. Castanii de pe bulevarde îşi scuturaseră de mult frunzele, dar crengile păreau din nou înmugurite în lumina

umedă, blândă, aurie. Mirosea a cimitir părăsit şi a pădure. — L-am întâlnit o singură dată, acum trei ani. Atunci era căpitan. Avea nişte ochi foarte frumoşi, albaştri...

Taxiul se oprise şi Biriş se trezi brusc. Apucă cele două mici valize ale Cătălinei şi le transportă în ascensor. Apoi îi întinse mâna, cu un gest, fără voia lui, patetic, ca şi cum şi-ar fi luat pentru totdeauna rămas-bun. — Nu urci o clipă la mine, să bem un ceai? îl rugă Cătălina. Se aşeză în acelaşi bine cunoscut fotoliu şi Cătălina îşi scoase tăcută câteva lucruri din valiză. Apoi trecu alături să pună apa la fiert. Erau aceleaşi bine ştiute gesturi, dar parcă

le făcea altcineva, care încă nu le învăţase prea bine. — Acum ştiu şi eu ce înseamnă să fii îndrăgostită, îi spusese târziu.

Plecase după câteva zile şi de-atunci îi scrisese destul de rar ca să-l informeze doar că-şi terminase cursul de infirmieră şi că lucrează acum la spitalul unde se află Băleanu. în februarie, Băleanu fusese transportat la Bucureşti, într-un pavilion de mari mutilaţi care-şi aşteptau rândul la operaţiile de chirurgie estetică. I se făcuse o primă operaţie la Odessa, dar de câte ori îşi amintea de ea Cătălina îşi prindea fruntea în palme. — Avea faţa pe jumătate arsă, spunea. Nu numai ochii. Jumătate de faţă...

Biriş aflase destul de târziu cum îl cunoscuse. — Umblam din pavilion în pavilion şi recitam versuri. într-un salon, un rănit cu faţa întreagă bandajată m-a strigat: — Domnişoară, domnişoară! Am încremenit. Mi se părea că mai auzisem o dată vocea aceasta blândă, bărbătească. — Domnişoară! mă striga el mereu. M-am apropiat de el, i-am luat mâna şi atunci mi-am adus aminte. Ne-am adus amândoi aminte...

Auzi orologiul spitalului bătând miezul zilei şi îşi împături cu grijă jurnalul. Apoi începu să aştepte. O văzu coborând scările triste de ciment şi îndreptându-se spre el. Se ridică, îi sărută mâna, apoi se aşezară amândoi pe bancă.

— Cum îi merge? o întrebă.