Când ajunse în Praca de Commercio şi întâlni apele neobişnuit de albastre ale Tagelui, se opri şi respiră adânc.
Un pescăruş zbură chiar deasupra lui. îl urmări cu privirea şi i se păru că se înalţă foarte sus, de-a dreptul în soare. Beatitudinea îl amuţi. Plecă, aproape cu spaimă, privirile şi se îndreptă spre debarcader. Un vaporaş se pregătea de plecare. Abia avu timp să-şi cumpere biletul şi trecu puntea. Departe, în mijlocul fluviului, o ceată de delfini se jucau săltându-şi spinările printre valuri.
Fusese de mai multe ori pe aici, dar nu mai recunoştea locurile. Privea acele vile albe, albastre, cărămizii, urcând încet prin parcul cu pini ombeliferi, spre Şcoala Navală din Alfeita. întâlni o pădurice de eucalipţi, cu arbori smulşi de ciclon, cu mari crengi atârnând, rănite. Drumul urca mereu. Şi deodată regăsi, la picioarele lui, Tagele, nemăsurat de mare, ca un imens golf căruia nu i se mai vedeau malurile. Se aşeză pe o piatră. Departe, peste ape, chiar în faţa lui, se desluşeau, într-o boare aurie, colinele Lisabonei.
— Ce idee, să-mi dai întâlnire aici, în Grădina Botanică! repeta ea.
— Ai să înţelegi îndată de ce, începu el cu un zâmbet misterios. Când am sa-ţi arăt o anumită specie de cactuşi...
— Şi biletul acela idiot pe care mi l-ai trimis azi-dimineaţă! îl întrerupse. De ce n-ai venit tu?
MIRCEA ELIADE
290
291
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— La ora aceea dormeai...
Continuă să zâmbească, sub privirile ei mâniate, arzătoare. Se aşeză pe o bancă. Domnişoara Zissu îşi aprinse ţigara.
— Te-am aşteptat aseară două ceasuri la bar. Dacă ai şti cum te uram!... Trebuia să-mi închipui. Eşti bărbat. Eşti şi tu un laş, ca toţi bărbaţii. De ce n-ai venit?
— Pierdusem vaporaşul...
— Dar unde ai fost? îl întrebă ea cu o uşoară spaimă în glas. Unde ai fost azi-noapte?!...
— Unde n-am fost! exclamă el întinzându-şi braţele pe speteaza băncii. N-am dormit toată noaptea. M-am plimbat întruna. Am fost la Setubal, la Caparica, la Arrabida... Pretutindeni. Şi, evident, n-am mai găsit vaporaşul ca să mă aducă înapoi. Am rămas dincolo de Tage. Dar n-am dormit. Am continuat să visez şi să mă plimb...
— Ce proşti sunteţi voi, bărbaţii! îl întrerupse ea cu un zâmbet rău. Nu ştiţi nici măcar să ticluiţi o minciună.
— ... Şi pentru a nu ştiu câta oară în viaţa mea, continuă el, am regretat că nu ştiu greceşte şi că n-am memorie, ca să recit acele faimoase pasaje din Odiseea, cu nimfa Calypso şi vrăjitoarea Circe...
— Probabil că îţi închipui că mi-am pierdut minţile după tine, îl întrerupse ea din nou, şi că am să cred orice mi-ai spune. Probabil că îţi închipui că am să te ascult, ca atunci, vorbindu-mi despre eternitate...
El o privi cu candoare şi-i zâmbi.
— îmi pare rău, începu cu alt glas. Nu ştiu dacă ţi-ai dat seama, dar eu am descoperit cine eşti.
Domnişoara Zissu izbucni în râs.
— Ai aflat-o, probabil, de la Filimon, spuse.
— ... Eşti una din aceste două fiinţe semi-divine: Calypso sau Circe. Iar eu, în acest moment, sunt una din infinitele variante ale lui Ulysse, unul din acele milioane de eroi care repetă, de la Homer încoace, o mai mult sau mai puţin dramatică odisee în drumul lor spre casă...
— Eşti nebun! izbucni domnişoara Zissu zvârlindu-şi cu un gest scurt ţigara numai pe jumătate fumată. Ai crezut toate prostiile lui Filimon. Criminalul ăla ţi-a băgat în cap că sunt spioană!...
— ... N-am crezut niciodată asta. Eşti, probabil, Calypso. Nimfa Calypso, îţi aduci aminte, păstra captiv pe sărmanul Ulysse, în insula ei cu patru izvoare şi nenumărate specii de arbori. Probabil că aceasta e insula ta, arătă ridicând braţul către grădină.
Domnişoara Zissu îl privi lung, apropiindu-şi ameninţătoare pleoapele.
— Simt că încep să te iert, spuse, şi-mi pare rău. N-ar fi trebuit să te iert. Ar fi trebuit să te urăsc mereu, ca aseară, ca astă-noapte. Dar greşeala a fost a mea; mi-a plăcut de tine şi m-am ambalat. îmi pare rău! adăugă
aprinzându-şi o altă ţigară.
— Haide să-ţi arăt o anumită specie de cactuşi, din familia Cereus, începu el cu însufleţire. Când ne vom apropia de ei, am să-mi pot da seama, cred, cine eşti: Calypso sau Circe...
— Ce te-a apucat? îl întrerupse domnişoara Zissu cu un gest de nerăbdare.
— Am să-mi amintesc întotdeauna de tine cu multă dragoste şi recunoştinţă. Aşa cum îşi amintea Ulysse de Calypso, în Ithaka. Cum îşi amintea, probabil, chiar de Circe, deşi voise să-l transforme şi pe el în purcel, ca şi pe tovarăşii lui. îţi mai aduci aminte?...
Domnişoara Zissu îl privi încă o dată cercetătoare.
— Unde ai fost azi-noapte?
— Nu pot fi supărat pe tine, continuă el visător. M-ai ajutat şi tu, în felul tău, deşi m-ai ţinut prizonier în peştera ta, în această magnifică insulă cu patru izvoare, pe care n-o vedem, dar care se află undeva în jurul nostru...
— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea speriată. Spune-mi repede ce s-a întâmplat!
— Te-am rugat să vii aici ca să-ţi spun rămas-bun. Mă întorc în ţară. Printr-un noroc extraordinar...
— Eşti nebun! şopti ea apucându-i mâna.
— Printr-un noroc extraordinar, am găsit un loc în avionul pentru Madrid. Plec în câteva ceasuri.
— Ştefan! strigă ea speriată. Nu sunt spioană. Să nu crezi că sunt spioană!
