372

373

NOAPTEA DE SÂNZIENE

avioane şi ridicară toţi capetele. La vreo mie de metri zbura o escadrilă întreagă, în unghi ascuţit, ca berzele.

— Ăştia sunt americani, spuse Cojocaru.

Cât timp au urmărit cu ochii escadrila, caii s-au odihnit, cu capetele plecate în praf, tresărind necontenit ca să

alunge muştele. Apoi Cojocaru îşi învârti din nou biciul şi căruţa se urni cu un geamăt prelung, scârţâind din toate încheieturile. Nu trecu însă mult şi o roată de la spate alunecă într-o groapă. în clipa următoare căruţa se lăsă într-o rână, strivind roata, şi lăzile se ciocniră, două dintre ele prăvălindu-se în drum şi revărsându-şi pachetele cu cărţi până în marginea arăturii. Cojocaru începu să fluiere a pagubă şi sări să deshame caii.

învăţătorul încremenise cu ochii la căruţa pe jumătate răsturnată. Doar Irina îşi păstrase seninătatea şi începu să

adune cărţile, fără să spună un cuvânt.

— Acum, am pus-o de mămăligă! făcu Cojocaru scărpinându-se în cap, gânditor.

Apucă caii de căpăstru, îi trase după el câţiva paşi, îi împiedică pe marginea drumului, apoi se reîntoarse la căruţă şi se aplecă să cerceteze roata. Se apropiase şi învăţătorul, speriat, ştergându-şi în neştire fruntea. Irina

aduna cărţile, le scutura de praf, una câte una, şi le aşeza pe marginea drumului, pe un petic de iarbă ofilită.

— întâi şi-ntâi, trebuie să dăm jos lăzile, vorbi Cojocaru. Apoi ridicăm căruţa şi dregem osia. Dacă om putea, cu sculele pe care le am, adăugă el zâmbind şi, întorcându-se, scuipă foarte departe, tocmai peste şanţ.

Ca să poată coborî lăzile, au fost nevoiţi să le golească întâi mai mult de jumătate. Cojocaru scotea pachetele si Irina cu învăţătorul le primeau în braţe şi le aşezau pe marginea drumului. într-un ceas erau toţi uzi leoarcă şi plini de praf, dar izbutiseră să coboare lăzile, să le împingă la marginea drumului şi să ridice căruţa. Cojocaru îşi adusese sculele şi le aşezase lângă el, în praf.

— De dres, tot am s-o dreg eu, spuse târziu, dar pe drumul ăsta n-o să poată duce lăzile. De-abia pe şoseaua Giurgiului mă încumeisă le mai duc...

— Atunci ce ne facem? întrebă pălind învăţătorul.

— N-avea dumneata grijă, că ne descurcăm noi...

îşi răsuci gânditor o ţigară şi o fuma pe îndelete, tot privind şi pipăind osia ruptă, fluierând la răstimpuri.

învăţătorul se aşezase istovit pe marginea şanţului, alături de pachetele cu cărţi. Când îşi sfârşi ţigara, Cojocaru se aşeză la lucru. După o jumătate de ceas se ridică din praf, îşi strânse sculele, le zvârli în căruţă, apoi înhamă

caii.

— Mă duc în sat să caut un car cu boi, le spuse.

Dar nu se mai încumetă să se urce în căruţă. Luă căpăstrul în mâna sănătoasă şi porni. Irina îl petrecu tăcută o bucată de vreme, apoi se reîntoarse şi se aşeză lângă socru-său.

— Eu zic să nu faci încă Aşez.ămintele, îi spuse. Să mai aştepţi, să vezi întâi cum se poartă ruşii...

învăţătorul îi aruncă o privire scurtă.

— Acum, că m-am apucat, nu mai mă las! spuse.

Se făcuse foarte cald şi nicăieri nu se afla nici un petic de umbră. Schimbară de mai multe ori locul, aşezându-se cu spatele lipit de lăzi. Norul de praf pe care-l lăsa în urma ei căruţa se zărea încă, foarte departe. Târziu, Gheorghe Vasile se ridică, alese la întâmplare o cărţulie din pachetele care se rupseseră, îşi puse ochelarii şi începu să citească. Irina îşi proptise faţa în palmă şi-l privea.

Cu puţin timp înainte de asfinţit, Cojocaru se întoarse călare pe un cal, ţinând pe celălalt de căpăstru. Părea abătut.

— Oamenii spun că am greşit drumul, începu el descălecând alene şi lăsând caii liberi. Că drumul care dă în şoseaua Giurgiului e ceva mai sus. Ne-am luat după moşneagul ăla...

— Şi acum ce facem? întrebă învăţătorul, privindu-l pe deasupra ochelarilor.

— Vin oamenii, mai pe seară, cu un car cu boi, să ducem lăzile... Se întinse pe marginea drumului, îşi puse haina căpătâi şi adormi.

în noaptea aceea, Irina şi învăţătorul au dormit la preot, iar Cojocaru într-un hambar, pe paie, la casa omului care le împrumutase carul cu boi. Dar au adormit greu, pentru că, în afară de copii, aproape nimeni nu izbutise să

adoarmă. Jandarmul citise de cu seară proclamaţia guvernului. Trupele sovietice trebuiau primite cu încredere şi prietenie, căci veneau ca să ne ajute la eliberarea teritoriului. Iar la radio se anunţase că ruşii înaintează

vertiginos, aflându-se la mai puţin de o sută de kilometri de Capitală. Se mai anunţase că ultimele unităţi germane care încercuiau şi atacau de trei zile Bucureştiul fuseseră dezarmate, şi Capitala aştepta acum intrarea victorioasă a armatelor eliberatoare. Oamenii ascultaseră în tăcere proclamaţia, apoi se risipiră pe la casele lor şi, îndată ce se întunecase bine, îşi reluară munca începută încă din seara când se aflase de lovitura de stat a Regelui şi de intrarea ruşilor în ţară; fiecare îşi îngropa ce avea mai de preţ şi pregătea ascunzători pentru vite şi pentru femei.

Se treziră în zori, neodihniţi. Omul se învoise ca pentru suma propusă de învăţător să transporte lăzile în carul lui cu boi, vreo cincisprezece kilometri, până în şoseaua Giurgiului. Satul întreg se trezise înaintea lor, dar aproape nimeni nu îndrăznea să se depărteze de casă, şi oamenii îi priveau miraţi, aproape cu teamă, văzându-i că pleacă.

Irina şi învăţătorul umblau pe jos, în frunte, apoi venea carul cu boi, iar la urmă Cojocaru, în căruţa goală, chiuind.

Era o dimineaţă rece, în care parcă se presimţea toamna. Drumul era bun Şi înaintau destul de repede, căci omul nu-şi slăbea deloc boii. La vreun kilometru după ce ieşiră din sat, întâlniră doi bărbaţi călări, stând neclintiţi pe 0

movilă din marginea drumului; făcuseră toată noaptea de strajă şi acum MIRCEA ELIADE

374

375

NOAPTEA DE SÂNZIENE

aşteptau să vină alţii, să-i înlocuiască. în afară de ei, n-au mai zărit pe nimeni. De o parte şi de alta se întindea la nesfârşit câmpia pustie. După vreo cinci kilometri, trecură prin marginea unui sat. în şosea aşteptau jandarmul şi primarul. Erau şi ei nedormiţi şi cu ochii tulburi şi-i priviră lung cum trec prin faţa lor. Irina şi învăţătorul se suiseră în căruţă. Cojocaru mâna abătut, fără să mai chiuie, frecându-şi la răstimpuri mâna înţepenită. Apoi, la câteva sute de metri, întâlniră doi copilandri călări, făcând de strajă, cu ochii pironiţi în zarea aburită a Bărăganului.

De mult, nu mai vorbea nimeni. Când s-au apropiat de un cătun, câţiva câini jigăriţi au ieşit să-i întâmpine,

lătrând. Dar s-au potolit repede, reîntorcându-se gemând şi pierzându-se prin curţi. Casele păreau părăsite. Doar de partea cealaltă a cătunului au întâlnit pe preot, încălţat în cizme, cu pulpana anteriului ridicată, călare pe un cal vânăt, aşteptând.

— S-aude că sunt pe-aproape! le strigă.

Omul începu să-şi bată boii cu deznădejde. Apoi, după câteva sute de metri, sări din car şi apucând de jug începu să tragă, îndemnându-şi boii. Curând, se dădură jos şi Irina cu învăţătorul şi puseră şi ei mâna pe jug, împingând.

Apoi s-au apropiat de un alt sat.

— E Izvoarele! făcu omul. Nu mai avem mult!

Aici aştepta, alături de primar, de preot şi de jandarm, un băietan foarte palid, îmbrăcat în uniforma Şcolii Normale. Părea speriat şi-şi rotea necontenit privirile în toate părţile.

— L-am adus cu noi, că ştie puţin ruseşte! spuse jandarmul încercând să zâmbească.

îndată ce trecură de sat, omul apucă din nou, cu amândouă mâinile, jugul şi reîncepu să împingă, opintindu-se din toate puterile, cu fruntea plecată, strângând din dinţi. De cealaltă parte, împingeau tăcuţi, răsuflând greu, Irina şi învăţătorul. La răstimpuri, Cojocaru se dădea jos şi biciuia boii, cu sete, înjurând.