— împăratul Anisie îl petrece pe Dumnezeu la stână. Dar Dumnezeu e bătrân. Merge încet, se împiedică mereu; căci e noapte şi e frig. Ce ai, Doamne? îl întreabă împăratul Anisie. Am îmbătrânit, împărate, spune Dumnezeu.
Ajută-mă tu să urc la stână. Dar se împiedică din nou. Ce ai, Doamne? îl întrebă împăratul Anisie. Sunt bolnav, împărate, sunt bolnav, spune Dumnezeu.
— îţi aminteşti de boala Regelui Pescar, începu Ştefan însufleţit deodată. Era o boală destul de misterioasă: neputinţă, bătrâneţe, totală istovire. Şi o dată cu îmbolnăvirea lui, viaţa întregii regiuni se ofilea în acelaşi chip misterios. Apele secau în albiile lor, pământul nu mai rodea, pomii nu mai înverzeau, florile nu mai înfloreau.
Castelul însuşi se părăginea. Zidurile se surpau lent, măcinate parcă de o putere nevăzută, putrezeau podurile de lemn; pietrele se desfăceau din parapet şi se făceau scrum, ca şi cum veacurile s-ar fi scurs asemenea clipelor...
— Sunt bolnav, împărate, sunt bolnav, suspină Dumnezeu. Şi atunci împăratul Anisie îi spune: Ne apropiem de stână, Doamne. Se zăreşte stâna!...
— Veneau necontenit cavaleri din toate colţurile lumii, continuă cu fervoare Ştefan, atraşi de faima Regelui Pescar. Dar erau atât de miraţi de părăginirea castelului şi de boala misterioasă a Regelui, încât uitau că veniseră
ca să-l întrebe de soarta şi locul sfântului potir al Graalului — şi, nedumeriţi, se apropiau de bolnav şi-l întrebau de boala lui, compătimindu-l sau consolându-l. Şi după vizita fiecărui cavaler, Regele se îmbolnăvea şi mai rău şi întreg ţinutul era mai bântuit...
— Dumnezeu îl întreabă: se zăreşte stâna? Că eu sunt bătrân şi nu mai văd. Se zăreşte, Doamne, se zăreşte! îi spune împăratul Anisie.
— Până ce, într-o zi, soseşte Parsifal. Fără să se lase impresionat de părăginirea castelului şi de boala Regelui Pescar, se apropie de el şi-i pune întrebarea justă, singura întrebare care trebuia pusă: îl întrebă unde se află
potirul Sfântului Graal... In acea clipă, Regele se înzdrăveneşte, întreg ţinutul se regenerează, apele încep să curgă
din nou în albiile lor şi toate pădurile înverzesc...
— Şi pe urmă? întrebă Răzvan. Pe urmă?
MIRCEA ELIADE
298
299
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— în pragul stânei, Dumnezeu începe deodată să râdă. Şi cum, împărate, îl întreabă el, ai crezut cu adevărat că
eram bolnav, şi că eram ostenit, şi că nu mai vedeam stâna? Am crezut, Doamne, spune împăratul Anisie. M-am prefăcut, numai, m-am prefăcut ca să te pun la încercare, spune Dumnezeu. Dar puterea mea e fără margini. Ia te uită!... Şi cu degetul cel mic, Dumnezeu ridică stâna si o zvârle în înaltul cerului. Ia te uită, împărate! mai spune o dată Dumnezeu. împăratul Anisie ridică ochii către cer. — N-o mai văd, Doamne, spune. Nu mai văd stâna...
— înainte chiar de a afla vreun răspuns satisfăcător, continuase Ştefan, şi numai prin faptul că a fost rostită
„întrebarea justă" regenerează şi fertilizează; şi nu numai fiinţa omenească, ci întreg Cosmosul. Ghicesc în acest simbolism solidaritatea omului cu Firea întreagă; întreaga viaţă cosmică suferă şi se ofileşte prin nepăsarea omului faţă de problemele centrale. Uitând să ne punem întrebarea justă, pierzându-ne timpul cu futilităţi sau întrebări frivole, ne omoram nu numai pe noi, ci omoram prin moarte lentă şi sterilizare o părticică din Cosmos.
Aş putea merge şi mai departe. Aş putea presupune că oamenii continuă să trăiască sănătoşi şi Cosmosul îşi continuă ritmurile datorită exclusiv întrebărilor pe care şi le pun acei câţiva aleşi care, asemenea lui Parsifal, pătimesc pentru lenea noastră spirituală. Poate că am deveni, peste noapte, sterpi şi bolnavi dacă n-ar exista, în fiecare ţară şi în fiecare moment istoric, anumiţi oameni hotărâţi şi luminaţi, care să-şi pună întrebarea justă... Şi n-ar fi deloc exclus ca haosul şi catastrofa în care ne pregătim să intrăm şi noi să se datoreze, în ultimă instanţă, dispariţiei acestor oameni hotărâţi şi luminaţi, sau faptului
I că nimeni nu se mai îndreaptă spre ei ca să le pună, din nou, întrebarea justă...
— Şi pe urmă? întrebă Răzvan. Pe urmă?
— Nu mai văd stâna, spune împăratul Anisie. Nu o mai văd...
Anisie îl ascultase cu acelaşi zâmbet împăcat luminându-i figura. Ştefan tăcu o clipă, îşi trecu mâna pe frunte, şi continuă.
— Acum, eu te mai întreb încă o dată: cum e Dumnezeul... Iar dacă nu-mi vei răspunde nici de data aceasta, sunt nevoit să înţeleg că întrebarea mea nu are rost sau e greşit pusă; în orice caz, că nu aceasta e „întrebarea justă"...
— Nu cred că aş putea să-ţi răspund la această întrebare, vorbi Anisie. Oricum ţi-aş răspunde, nu m-ai înţelege.
Este şi o chestiune de limbaj la mijloc...
Ştefan îl privi din nou cu o supremă încordare, din nou implorându-l.
— Atunci, spune-mi ceva, şopti el, spune-mi orice! Spune-mi ce vrei dumneata, ce crezi că mi-ar folosi mântuirii mele...
— Nu o mai văd, repeta împăratul Anisie. Nu o mai văd...
— Şi pe urmă?
— Lasă, că o să ţi-o spună diseară, în pătuţ, făcu Ioana luându-l în braţe, împăratul e obosit.
T— Ce-a spus împăratul Anisie? mai întrebă o dată, implorându-l, Răzvan.
— El n-a mai spus nimic. Dar Dumnezeu l-a bătut pe umeri şi i-a spus: Mâine, ai să găseşti stâna tot aici, pe vârful muntelui. Nu rămâne acolo, în cer, decât în timpul nopţii; o duc acolo, ca s-o păzesc de oameni...
— Haide, Răzvan, spuse Ioana. O să-ţi mai povestească diseară... Ieşiră amândoi pe prispă. Soarele trecuse de plopii care străjuiau, înalţi,
în dreptul porţii. Se auzea zvon de albine şi în aer plutea un miros dulce de trandafiri sălbatici.
— Acorzi încă o exagerată importanţă limbajului, îi spusese târziu Anisie. Vorbeai de mântuirea dumitale în termeni de întrebări şi răspunsuri. Ca şi când mântuirea ar atârna de rostirea câtorva cuvinte mai mult sau mai puţin misterioase! Nu uita că istoria a fost posibilă şi datorită unui exces de cuvinte. Ca să scapi de istorie, ca să
te smulgi ei, încearcă să regăseşti etapa aceea pierdută din viaţa umanităţii, în care cuvântul nu era decât purtătorul unei realităţi sacre. Ai să vezi că ai să regăseşti totodată o seamă de alte instrumente de expresie...
Câteva minute în urmă, Ioana se reîntoarse şi, îngenunchind pe covor, începu să strângă cutiile cu care se jucase Răzvan.
