— Nu mai avem mult! spuse omul ridicând capul şi ştergându-şi sudoarea cu dosul palmei. Şoseaua e acolo, unde se vede salcâmul...
Apoi rămase cu gura căscată, lângă boi, cu privirile pierdute. Departe, la orizont, se zărea un nor de praf. Se întoarse tulburat către învăţător.
— Ei sunt! spuse cu un efort, înghiţind greu. Ce ne facem cu femeia?... Amuţiră toţi, privind norul de praf.
— Poate avem timp să ne-ntoarcem în sat, spuse târziu Cojocaru. Omul clătină din cap, apoi îşi trecu din nou palma pe faţă.
— Mai bine o luăm pe câmp, prin arături, şi ne ascundem, spuse.
în clipa următoare văzură venind spre ei, în goană, doi călăreţi. Omul ieşi în mijlocul drumului şi le făcu semn ridicându-şi braţele.
— Vin ruşii! le strigă de departe unul dintre călăreţi trecând pe lângă ei fără să se oprească.
— Luaţi femeia! strigară ei laolaltă, arătând spre Irina, care rămăsese senină lângă boi, zâmbind.
Celălalt izbuti să-şi frâneze calul şi se întoarse. Sudoarea îi curgea şiroaie pe obraz.
— Urcaţi-o la spate! le spuse.
Irina se repezi la învăţător şi-l îmbrăţişa. Apoi strânse mâna celorlalţi.
— Să n-aveţi grijă, că acum aţi ieşit la şosea! le strigă.
Cojocaru o ajută să se urce pe cal. Ţinându-se cu mâna dreaptă de umărul bărbatului, Irina rămase multă vreme cu ochii pironiţi pe căruţe. Le văzu cum se mişcă încet, părăsind drumul şi îndreptându-se spre arături, înaintând anevoie, clătinându-se. Toţi trei bărbaţii împingeau acum la jug. în zare, norul creştea, se înălţa, se lăţea, risipindu-se peste câmpuri, acoperind tot mai mult din orizont, întunecându-l.
377
NOAPTEA DE SÂNZIENE
III
Bibicescu se înscrisese în Partidul Comunist câteva luni după ocuparea ţării de către Soviete. Aşa cum mărturisise prietenilor, nu-i trebuise prea mult timp ca să înţeleagă că ruşii vor fi adevăraţii stăpâni. Observase că
actorii şi artiştii care frecventau legaţiile şi institutele anglo-americane deveneau suspecţi. Văzuse cum câteva zeci de comunişti înarmaţi, transportaţi în camioane sovietice, terorizau sindicatele uzinelor şi adunările celorlalte partide politice, fără ca să li se întâmple niciodată nimic. Diviziile româneşti luptau departe, în Ungaria şi Cehoslovacia, alături de ruşi şi împotriva germanilor. Erau împinse întotdeauna în frunte şi decimate. în pofida armistiţiului, toate trupele care se aflaseră pe frontul din Moldova fuseseră capturate şi trimise în Rusia. în ţară
aproape că nu se mai găseau unităţi înarmate. încet, încet, jandarmeria, poliţia şi serviciile Siguranţei treceau în mâna comuniştilor. „Trebuie să tragem concluziile, spunea Bibicescu. Ăştia ne sunt stăpânii."
— Şi apoi mai e ceva: e teatrul sovietic. Ruşii au rezolvat o sumă de probleme şi în primul rând problema omului. Este ceea ce încerc să fac şi eu...
îi spunea asta în strada Măcelari, într-o după-amiază ploioasă de la sfârşitul lui noiembrie.
— Parcă pe tine te interesa problema Timpului, îl întrerupse Biriş. Timpul concentrat al spectacolului şi celelalte...
— E cam acelaşi lucru. Teatrul sovietic se reîntoarce la Shakespeare. Dar aduce acest lucru nou: conştiinţa unei misiuni istorice.
Biriş îl privi surprins.
— Dar unde ai aflat tu toate lucrurile astea? Cine ţi-a vorbit de Istorie?
— Discutăm la întrunirile noastre. Avem un cerc foarte interesant. Ar trebui să vii cu noi, adăugă după o pauză.
Vino acum, la început, cât sunt locuri libere.
într-un an, doi, toţi intelectualii vor da buzna în partid, dar posturile importante vor fi de mult ocupate...
— Sunt curios să te ascult vorbindu-mi despre Istorie, îl întrerupse Biriş. Mai spune-mi ceva. Vorbeşte-mi
despre misiunea istorică.
După obiceiul lui, Bibicescu se plimba dintr-un capăt la altul al camerei. Se opri brusc, îşi băgă mâinile în buzunarele vestonului şi ridică din umeri.
— Văd că nu vrei să fii serios.
— Dimpotrivă, sunt cât se poate de serios. Problema istoriei mă preocupă de vreo cincisprezece ani. Aş vrea să
ştiu cum ai descoperit-o şi tu, trei luni după intrarea ruşilor în ţară...
— Ţi-aş putea atrage atenţia că te exprimi greşit. Ce înseamnă „intrarea ruşilor în ţară"? Am semnat un armistiţiu şi acum luptăm împreună împotriva lui Hitler...
— Luptăm alături de aliaţii noştri fireşti, îl întrerupse Biriş, alături, mai ales, de marea noastră aliată, Rusia Sovietică. Astea sunt formule care se întrebuinţează pretutindeni, în presă şi în declaraţiile oficiale. E o chestiune de limbaj şi de oportunitate politică. Dar acum, noi vorbim deschis, între prieteni. Tu singur spuneai că ruşii sunt adevăraţii noştri stăpâni. Suntem de acord, dar aş vrea să ştiu cum, plecând de la problema stăpânului, ai ajuns la aceea a Istoriei...
Bibicescu se oprise iar, lângă fereastră, şi-l privea lung, aproape cu severitate.
— Mi se pare că n-ar fi atât de greu de ghicit. Sovietele sunt pe cale să câştige războiul. Revoluţia rusă va deveni avangarda Istoriei universale. Intrăm într-o nouă fază a evoluţiei omenirii. Omul devine liber să-şi împlinească destinul său istoric. Aşadar...
— Am înţeles, îl întrerupse Biriş. Restul îl cunosc. Voiam să ştiu, doar, de la ce premise filosofice plecai. Acum sunt lămurit... Aş vrea să te mai întreb altceva, în altă ordine de idei. Ce te faci atunci cu întoarcerea de la Stalingradl...
în vara aceea, Bibicescu aflase de procesiunile religioase din satele moldovene întru întâmpinarea morţilor de la Stalingrad şi i se păruse că ar putea scrie o dramă cu acest subiect. în câteva zile alcătuise scenariul. îl interesau însă unele amănunte şi voise să întâlnească pe Ştefan. într-o seară apăsătoare de la începutul lui august trecuse pe la Biriş. Catastrofa parcă se presimţea în văzduh. Cerul se apropiase ameninţător, fără stele, stând parcă să se prăbuşească deasupra oraşului. De mulţi ani nu mai venise în strada Măcelari şi Biriş tresări văzându-l intrând.
— E un subiect extraordinar, îi spuse. De când căutam eu un subiect de calitatea asta! Actual, cu rădăcinile în istorie, şi având totuşi o dimensiune mitică. Un mit al morţii, pe jumătate păgân, în mijlocul MIRCEA ELIADE
378
379
NOAPTEA DE SÂNZIENE
secolului XX! S-au mai încercat creaţii dramatice pe motive folclorice, dar erau făcute într-un spirit strâmt, provincial. Trebuie să sugerezi mitul prin mijloace moderne... Să-l luăm într-o seară pe Viziru la masă, adăugase, să-l descoasem amândoi... Biriş îl ascultase fără interes, aproape ursuz. — Nu cred că are să accepte. Omul şi-a pierdut soţia şi copilul, a pierdut tot. Probabil că nu-l interesează destinul miturilor în secolul XX... Bibicescu îl privise nedumerit. — îmi făcea impresia că e un om inteligent, spuse.
— Cum de împaci un mit al morţii cu dobândirea conştiinţei istorice? stărui Biriş.
— Am abandonat de mult proiectul, începu Bibicescu reluându-şi plimbarea. Era o evaziune în folclor. Treceam şi eu, ca foarte multă lume, printr-un moment de criză. Nu vedeam unde se află realitatea. Acum am înţeles. Arta nu se poate regenera decât printr-o reîntoarcere sinceră şi totală la realitate, şi în primul rând la realitatea istorică...
în seara aceea, Biriş trecu pe la cafenea. De curând îşi reluase obiceiul dinainte de război şi aproape în fiecare zi se ducea la cafenea. Atmosfera i se păruse schimbată, căci apăruseră prea multe figuri noi, dar întâlnea totuşi destui cunoscuţi. La unele mese se discutau autorii anglo-saxoni şi sovietici, se vorbea de cărţile şi revistele din Apus, de care fuseseră despărţiţi patru ani de zile şi care începuseră din nou să sosească. La masa de lângă
fereastră îl găsea aproape întotdeauna pe Bursuc. Părea acelaşi; doar când râdea şi ochii îi dispăreau în grăsime, se distingeau nenumărate şi foarte fine încreţituri în jurul tâmplelor. Se înscrisese de câtăva vreme în partidul lui Patru Fruncea şi critica guvernul că nu este destul de filosovietic.
— Care vreţi să vă aranjaţi, veniţi acum, repede, striga el rotindu-şi privirile în jurul lui. Veniţi la Revoluţie, că
