— Ce-a fost povestea asta cu Anisie? îl întrebă fără să-şi ridice capul. Când l-ai văzut?
— Săptămâna trecută, când am fost la Braşov.
Ioana aşeză cutiile într-un colţ al salonului, apoi se îndreptă spre fereastră. Soarele coborâse şi turlele bisericilor începeau să sclipească în crepuscul.
— Ai fi putut să-mi spui şi mie, vorbi ea târziu, fără să se întoarcă.
— N-aveam ce să-ţi spun. L-am întrebat cum e Dumnezeu şi mi-a răspuns să vin peste patru ani...
— Când ai venit să mă vezi pentru întâia oară? îl întrebase, petrecându-l în dreptul plopilor care străjuiau poarta.
— Exact acum patru ani, în mai 1937. Anisie îi apucă mâna şi i-o strânse, privindu-l adânc în ochi. — întoarce-te peste patru ani. O să vorbim atunci şi despre înfăţişarea lui Dumnezeu...
— Credeam că are să-mi spună ceva, continuă Ştefan cu o nedefinită tristeţe în glas. L-am rugat, l-am implorat să-mi spună ceva. Simţeam că mă rătăcesc din nou, că mă pierd din nou; simţeam cum mă ispiteşte deznădejdea şi l-am rugat să-mi spună ceva...
Lăsându-şi privirile foarte departe, peste turlele sclipitoare ale bisericilor, Ioana clipi des ca să-şi limpezească
ochii de lacrimi. Vorbea din nou de deznădejde. — Ce ai? îl întrebase ea într-o seară, foarte curând după
întoarcerea lui- Ce ai? Eşti obosit? Ca de obicei, el îi cuprinse umerii cu braţul, dar parcă n'ci îmbrăţişarea lui nu mai era ca înainte; părea absent, distrat. — S-a întâmplat Ceva? continuase ea. Din cauza curierului? Din cauza lui Duma?... — De unde
MIRCEA ELIADE
300
301
NOAPTEA DE SÂNZIENE
ştii tu de Minai Duma? o întrebase el tresărind. — De la Biriş. îi povesti ce-i spusese Biriş. — Nu, nu s-a întâmplat nimic, vorbi Ştefan târziu. Din când în când simt că mă ameninţă deznădejdea. Nu înţeleg nici eu de ce. Mi-e frică să nu mă rătăcesc...
— Dacă ai şti măcar cum l-am rugat să-mi spună ceva! Dar oamenii de felul lor nu sunt generoşi, ca sfinţii. Nu ştiu, sau nu vor să te ajute. Nu sunt ca Irina...
Ioana clipi din nou, apoi îşi strânse pleoapele, aproape cu furie; o lacrimă începu să coboare, rece, pe obraz. —
Ţi-am spus eu că împăratul se întoarce? îi strigase atunci Irina deschizând uşa. Apoi o privise încruntându-se. Se apropiase repede de ea. — De ce eşti tristă? Ce s-a întâmplat? împăratul te iubeşte!...
— Dar, în sfârşit, izbucni deodată Ştefan, toate astea n-au nici o importanţă! Nu sunt nici primul, nici ultimul om condamnat să mor în pântecele balenei.
Tăcu multă vreme, apoi se ridică de pe canapea şi se apropie de fereastră.
— Spune-mi sincer, începu el cu un alt glas, de ce nu vrei să mergi la Lisabona? Nu te ispiteşte viaţa de Legaţie?
Ioana nu-i răspunse. El îi luă încet, sfios, braţul.
— Mă gândeam mai mult la tine. Vreau să te ştiu la adăpost, căci e prea puţin probabil că războiul se va întinde până acolo, în Portugalia...
— Tu ştii foarte bine de ce nu vreau să merg, spuse cu o voce mată Ioana. Ştii că Ileana pleacă şi ea la Lisabona.
A fost numită funcţionară la Legaţie, îmi închipui că ai aflat de mult asta...
— Habar n-aveam! exclamă Ştefan retrăgându-şi braţul. Dar tu, de unde ştii?
— Mi-a spus Răducu. A cunoscut-o acum câteva săptămâni, întâmplător, şi au vorbit de tine. Şi ea i-a spus că a fost numită la Lisabona. Aşteaptă să plece cu noul ministru. Tu nu ştiai nimic? îl întrebă întorcând capul şi privindu-l. N-ai mai întâlnit-o?...
— Am întâlnit-o o dată, în martie, dar nu mi-a spus nimic de asta.
— Probabil că încă nu fusese numită, spuse Ioana cu un efort şi se îndreptă spre canapea.
Ştefan rămase în mijlocul salonului, încurcat.
— Evident, făcu el târziu, atunci nu mai mergem. Dacă aş fi ştiut, nici nu ţi-aş mai fi vorbit...
Ileana privea fără gânduri cum se sparg valurile la Guincho. De mai multe ori voise să intre în apă, dar în ultimul
moment şovăise. Nu cuteza să intre nimeni. Aici oceanul era neobişnuit de înfuriat. Talazurile înalte şi grele se prăbuşeau pe plajă revărsându-şi spuma până foarte departe.
Dar arşiţa devenise apăsătoare şi Ileana se ridică, ameţită, şi se îndreptă spre apă. Cineva strigă în urma ei.
întoarse capul, zâmbi, şi făcu un semn cu mâna liniştindu-l. Se aşeză, apoi, în genunchi lăsând s-o înconjoare spuma, îsi udă fruntea, îşi trecu mâinile răcorite pe obraji.
Auzi pe unul dintre băieţii ministrului strigând-o. O chema la cortul lor. Ileana se ridică şi păşi repede, aproape alergând, pe nisipul fierbinte. Recunoscu de departe pe Filimon, în picioare, apărându-şi fruntea de arşiţă cu un jurnal, si discutând cu ministrul. în costum de baie, cu un coif de hârtie aşezat corect în creştetul capului, acesta părea derutat şi nervos.
— S-a declarat războiul! îi strigă el Ilenei. De azi-dimineaţă, ne aflăm în război contra Sovietelor!...
Simţi cum i se înmoaie picioarele şi privi speriată spre Filimon.
— Am primit telegrama acum un ceas! continuă Filimon. Am descifrat-o şi am alergat aici. Noroc că ştiam unde sunteţi!...
