307
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Nu l-a mai văzut pe Manole Creţulescu. în acea toamnă România intrase în război şi de Crăciun n-au primit decât o telegramă pe care mama i-o arătase râzând. — Sunt toţi la Iaşi! îi spusese. E şi Manole cu ei; s-a întors în permisie de pe front!... Când a revăzut-o pe tante Alice, în 1919, era în doliu; Manole murise de tifos exantematic, câteva luni înainte. în acel an, au dus-o la sanatoriu. — E numai o chestiune de moral, spunea doctorul. Doamna Sideri nu vrea să trăiască, nu vrea să se împace cu viaţa... Mama zâmbea: — Sunt obosită, doctore, mă simt foarte obosită... Aşa spunea mereu de-atunci: — Mă simt obosită, Alice... Uneori o surprindea plângând. — Fugi de lângă mine, Ileana, nu mai sta lângă mine... Apoi, într-o seară, înainte de a o transporta la sanatoriu, a auzit-o pe tante Alice şoptind: — I-a spus ceva copilului? A aflat ceva... — Să nu-i spuneţi nici voi, şoptise mama. Crezi că dacă s-ar întoarce acum în ţară ar afla ceva?... — De ce să se întoarcă? spusese tante Alice. Să-şi termine întâi şcoala aici...
— Ce ţi-a scris Cecilia? o întrebase bănuitoare tante Alice. Ce e în pachet?... Ileana îi arătă fotografiile şi fişicul cu napoleoni. — Fotografiile tatei, şoptise, şi i se păru deodată straniu, artificial, cuvântul acela „tată" rostit de buzele ei. Tante Alice, Cecilia, jupâneasa, îi spuneau „maiorul". — Nu vreau să le văd, făcuse tante Alice ridicând braţul. Le cunosc destul de bine... îşi alesese una din ele, care îl arăta locotenent tânăr, cu o mustaţă
scurtă, ochii foarte adânci şi părul bogat, căzându-i ca o mare buclă pe frunte, şi o înrămase. întorcându-se la colegiu, Valkiria exclamase: — Ce figură romantică. Sunt sigură..., apoi se întrerupse deodată, cu un zâmbet vinovat. — S-a sinucis la 35 de ani, spusese Ileana. Nimeni nu ştie pentru ce motiv...
în acea vacanţă de Paşti se plimba mereu prin odaia de musafiri, prin faţa tabloului duducăi Ralu şi a jilţului în care murise Cecilia. Nu înţelegea de ce i se părea că sunt una şi aceeaşi persoană, că tabloul duducăi Ralu o înfăţişa pe tante Cecile când era tânără. în primăvara aceea, la Lausanne, când fetele au făcut spiritism, ea se rugase în gând să vină duduca Ralu, pentru că pe ea n-o cunoscuse şi nu-i era frică, dar ştia că tot tante Cecile va veni. — Ce figură romantică! exclama mereu Valkiria, când dădea cu ochii de fotografia locotenentului Sideri.
îmi pare rău că ţi-o spun, adăugase ea odată, mulţi ani mai târziu, dar sunt sigură că tatăl tău s-a sinucis pentru o femeie. Probabil că era o principesă sau o regină şi a primit ordin de la superiorul lui să se sinucidă...
O revăzu pe Valkiria în primele zile ale lui iunie, în drum spre Lisabona. A rămas numai două zile cu ea, la Lausanne. — Cred că sunt şi eu îndrăgostită, îi spusese Valkiria. De data aceasta cred că e ceva serios. E un mare artist... I se păruse şi mai grasă ascultând-o vorbindu-i despre iubirea ei pentru un mare artist. Nu voise să-i spună numele. — E un om prea celebru, adăugase. Fără
MIRCEA ELIADE
308
îndoială că-l cunoşti şi tu... Dar tu, tot îl mai iubeşti? — Nu l-am iubit niciodată, spusese. Dar de data aceasta s-a terminat orice între noi. E un egoist. îmi pare rău că din cauza lui m-am certat cu tante Alice...
— Eu ştiu bine de ce nu vrei să te măriţi! spusese atunci tante Alice. Tu eşti încă îndrăgostită de Viziru şi probabil trăieşti mai de mult cu el... — Tante Alice! strigase ea deodată. — Dar faci păcat, dacă vrei să-i strici casa. El e om însurat şi are copil. N-o să-ţi ajute Dumnezeu dacă-i strici casa!... Ileana începuse deodată să
plângă. — Dacă-l iubeşti şi dacă te iubeşte, continuase tante Alice, nu e nimic de făcut. Asta numai Dumnezeu le leagă şi le dezleagă. Dar dacă te-ai mărita măcar de ochii lumii. — Nu l-am văzut decât o singură dată de când s-a întors de la Londra, spusese ea ştergându-şi furioasă ochii. Iar anul trecut, l-am văzut de două ori... Tante Alice o privise lung, încruntat. — Atunci sunteţi amândoi nebuni! Şi cea mai nebună eşti tu. Trebuie neapărat să te măriţi. Anul ăsta trebuie să te măriţi!...
Se simţea fericită îndată ce se suia în trenul electric care, la sfârşitul fiecărei după-amiezi, o aducea la Cascaes.
Uita, atunci, de război, uita de monotonia muncii de la Legaţie. îşi pregătea singură masa de seară, dar nu înainte de a se fi scăldat. Ocolea, înot, bărcile din faţa casei, apoi pornea în larg. Se întorcea când începeau să se lumineze ferestrele.
Cunoscuse destulă lume, dar nu primea aproape pe nimeni la ea. Doar o singură dată, o săptămână după ce se mutase, invitase într-o duminică pe ministru şi pe colegii de Legaţie. Se împrietenise cu o tânără funcţionară
portugheză, care venea uneori să petreacă duminicile la ea. Pe ceilalţi, se mulţumea să-i întâlnească pe plajă.
Singurătatea aceasta îi crease repede o proastă reputaţie şi afla, din când în când, de la prietena ei, de zvonurile care circulau la Legaţie despre aventurile ei.
— Eşti prea frumoasă! Şi prea zâmbeşti uşor!... Şi apoi, eşti imprudentă: locuieşti singură într-o casă izolată, intri în baruri, dansezi prea mult, te întorci târziu acasă...
Ileana ridicase din umeri.
— Are să vină Valkiria, răspunse. — Are să vină să stea cu mine o veche prietenă a mea, elveţiană. N-o să mai fiu singură...
Dar Valkiria îşi amâna mereu sosirea. „Poate am să vin la iarnă, îi scria. Acum mi-e imposibil. Am să-ţi spun
când ne vom întâlni de ce..." Şi apoi, pe neaşteptate, într-o zi de la sfârşitul lui octombrie, aflase dintr-o scrisoare a lui tante Alice că Ştefan se afla de mult pe front, voluntar. Pălise, şi pentru că simţise ochii lui Duma pironindu-se asupra ei, ieşise repede din birou. „Bestia! începu ea să şoptească, cu furie, printre dinţi, strângând scrisoarea în pumn.
309
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Bestia! Mai îmi dă şi asta pe cap, acum! Bestia! Egoist feroce! Nu se gândeşte decât la el. Voluntar, într-un regiment din linia întâi. Şi nu se mai ştie nimic de el! Nu se mai ştie nimic de el!..." Din acea zi, simţise cum începe să-l urască, într-o după-amiază de duminică, auzi repetate bătăi în uşă. Era singură şi nu aştepta pe nimeni. îşi aranja în grabă părul, stinse ţigara şi, încruntată, deschise uşa. Era Minai Duma. Ileana nu încercă să-şi ascundă plictiseala. Cu şeful ei direct izbutise să nu aibă, până atunci, decât relaţii de serviciu.
— Nu te deranjez? o întrebă el zâmbind. Ileana nu răspunse, dar îl conduse pe terasă.
— Eram prin apropiere, continuă Duma aşezându-se în chaise-longue, şi am trecut să văd ce mai faci...
Se opri, privind golful. O fregată se pregătea să pornească spre larg. Vântul îi umflase deodată pânza roşie, aplecând-o mult de tot, gata s-o răstoarne.
— E frumos, aici, la dumneata, vorbi el din nou. Uiţi de greutăţi, uiţi de război...
Ileana urmărea atentă manevra fregatei. Prinsese acum vântul şi, aplecată, aluneca prodigios pe faţa apei.
— Â-propos, începu Duma cu un alt glas. Dumneata care cunoşti atâta lume, ai cunoscut pe o compatrioată de-a noastră, o anumită domnişoară Zissu?
— Am auzit de ea, spuse Ileana, dar n-am cunoscut-o...
Duma o privi scurt, mustrător, apoi zâmbi. Mai ales zâmbetul îi era antipatic Ilenei; i se părea că trădează o cruzime pe care obrazul placid al lui Duma o ascundea altminteri cu desăvârşire.
— Rău ai făcut că n-ai cunoscut-o până acum, continuă el. E o femeie care ne interesează. Spune că are viza Statelor Unite, că-şi aşteaptă locul în clipper, dar aşteaptă de zece luni. E şi foarte suspect, dar e şi foarte interesant...
— Nu văd în ce măsură m-ar interesa pe mine, spuse Ileana. Duma o privi din nou, în ochi, aproape cu severitate.
— Pe dumneata, direct, poate că nu. Dar nu e vorba de asta. E vorba de ce ne interesează pe noi. Şi pe noi ne interesează orice român care se îndreaptă spre partea cealaltă... Nu uita că suntem în război. Şi că luptăm alături de germani contra ruşilor — lucru pe care mulţi dintre români îl cam uită. îţi cunosc sentimentele dumitale anglofile şi americanofile. Eşti liberă să le cultivi si de-aici înainte. Nu suntem intoleranţi cu sentimentele funcţionarilor noştri, închidem ochii!... Cu condiţia, însă, să-şi facă fiecare datoria...
— E un fel elegant de a vă plânge de mine? întrebă Ileana roşind.
— Da şi nu. Sunt mulţumit de lucrul dumitale la Legaţie. Eşti o foarte conştiincioasă secretară. Dar nu e de-ajuns. Dumneata te mişti în atâtea cercuri, yezi atâta lume. Ar trebui să deschizi bine urechile. Şi să ne spui ce auzi, ce
MIRCEA ELIADE
