— Sunt un imbecil! făcu el visător după ce-şi potoli râsul. N-am înţeles nimic. A trebuit să vină un învăţător de ţară, un maniac pe jumătate alcoolizat, ca să-mi deschidă ochii şi să-mi arate ce se întâmplă în jurul nostru, să-mi reveleze sensul Istoriei!...

Se sculă din fotoliu şi se lipi de calorifer. I se păru că se făcuse deodată frig. îşi aprinse o ţigară şi începu să

fumeze, absent. Cătălina aprinsese lampa cu abajur de pe măsuţă. Apoi se apropie de el, îi luă mâna şi începu să

i-o mângâie.

— Nu te mai gândi! nici nu ştii cât de mult te iubesc. Am să fac tot ce-ai să-mi spui tu. Spune-mi doar ce să fac.

Spune-mi ce trebuie să fac...

El o privi împăcat şi-i zâmbi.

MIRCEA ELIADE

384

— Mă gândeam la învăţător. Mă întrebam cum a ghicit el că noi, românii, suntem pe cale de a ne reîntoarce la Evul Mediu?

— Eu ţi-am spus, stărui Cătălina. Pentru tine, am să fac tot ce-ai să-mi ceri. Spune-mi doar ce trebuie să fac...

Apoi se desprinse brusc de el, privi ceasul de pe măsuţă şi începu să se îmbrace. în seara aceea juca în Livada cu vişini.

De câtva timp, Ştefan venea din nou să-l vadă. Trecuse pe neaşteptate, într-o seară din toamna aceea. îi deschisese doamna Porumbache şi, dând cu ochii de el, rămăsese încurcată în prag, neştiind ce să-i spună. începu deodată să plângă. Ştefan se înclină, îi sărută mâna şi intră repede în odaia lui Biriş.

— Poţi să-i spui Cătălinei că i-am făcut pe plac, începu el aşezându-se pe scaun. L-am văzut pe Băleanu.

— Ştiam. Mi-a spus Cătălina.

— îmi pare bine că l-am văzut, continuă Ştefan. Este un om admirabil. Am vorbit mult de Ioana...

Apoi tăcu, încurcat. Biriş simţi că doamna Porumbache ascultă la uşă şi, luând scrumiera plină, ieşi. O întâlni în coridor, lipită de perete. O apucă de mână şi o trase până în bucătărie.

— Te rog să ne laşi singuri, îi şopti el după ce închise uşa. Cred că vrea să-mi vorbească şi s-ar jena dacă ar bănui să ne ascultă cineva. Stai la dumneata în odaie. Am să-ţi povestesc eu pe urmă, după ce-o pleca...

îl găsi pe Ştefan în picioare, privind fotografia îngălbenită a mamei. Făcu câţiva paşi în odaie apoi se aşeză pe scaun.

— E curios cum unii oameni au darul să te liniştească, să te însenineze. Nu înţeleg de unde le vine puterea aceasta. După ce l-am văzut pe Băleanu, m-am simţit mai împăcat, aproape senin. Regăseam parcă o stare pierdută de mult. Cum explici tu lucrurile acestea?...

Biriş ridică din umeri stăpânindu-şi anevoie plictiseala.

— Nu mi le explic. Cătălina spune că Băleanu are ceva de sfânt în el.

— Ar trebui să-l cunoşti. Ţi-ar putea fi de folos. Nu înţeleg însă, cum de ştie el atâtea lucruri despre Ioana.

Adică, mai precis, nu le ştia, le ghicea, le simţea. Vorbeam cu el despre Ioana aşa cum aş fi vorbit cu un vechi

prieten, care ne-ar fi cunoscut, pe amândoi, de foarte mulţi ani. îi povesteam tocmai.

Se întrerupse şi zâmbi. Faţa i se lumină deodată întreagă, aşa cum i se întâmpla cu foarte mulţi ani în urmă, când îl cunoscuse Biriş.

— îi povestisem o întâmplare absurdă...

Dar se întrerupse din nou şi privi lung spre Biriş. Apoi oftă şi-şi căută pachetul cu ţigări.

3S5

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— în fond, n-are mare importanţă ce-i povesteam. Dar m-a surprins intuiţia lui- Parcă ar fi fost şi el de faţă la întâmplarea noastră. Aveam uneori impresia că visez. Parcă Băleanu îşi amintea mai bine ca mine unele amănunte... E curios, adăugă după o tăcere.

Câtva timp, ascultară amândoi ploaia rece care se pornise deodată.

— Ar trebui să mă duc. Până la mine fac o jumătate de ceas cu tramvaiul. M-am mutat foarte departe. Am găsit o cameră la un cunoscut. Bătrânul Bologa m-a poftit să stau la ei, la Cotroceni. Dar nu pot...

Venea de-atunci destul de des să-l vadă, dar nu-l găsea întotdeauna acasă.

— E la Cătălina, i se plângea doamna Porumbache.

La căderea nopţii, străzile erau aproape pustii. Oamenii nu se mai încumetau să iasă din casă şi printre troiene, în întuneric, se zăreau doar câţiva soldaţi ruşi, înaintând împleticindu-se. Apoi, după miezul nopţii, începeau să

mişune bandele de spărgători. Patrulele româneşti primiseră ordin să tragă fără somaţie. Se auzeau la răstimpuri ţipete depărtate urmate de focuri de armă, apoi tăcerea se lăsa din nou, parcă mai ameninţătoare.

Când îl găsea acasă, se aşezau amândoi aproape de sobă.

— Sunt atâtea lucruri pe care nu le înţeleg, îi spuse odată Ştefan. Cred că am iubit-o cum puţini bărbaţi şi-au iubit soţiile. Şi cu toate acestea, mă ascundeam de ea. Nu aveam numai o cameră secretă. O bună parte din adevărata mea viaţă era secretă. îi vorbeam mereu dar tot despre lucruri fără importanţă. Ceea ce era esenţial în mine, i-l ascundeam. Cum explici tu nebunia asta?...

— Poate erau lucruri despre care credeai, greşit, că n-ar fi putut-o interesa...

Ştefan îl privi o clipă adânc, apoi îşi plecă ochii.

— Unele din ele i le-am spus totuşi Ilenei...

Tăcură amândoi, încurcaţi. De mulţi ani, nu mai rostiseră numele Ilenei.

— Ce se mai întâmplă cu ea? întrebă târziu Biriş.

— Nu ştiu. N-am văzut-o. Probabil că a rămas în Portugalia.

O săptămână mai târziu avuseseră loc mai multe spargeri în cartier şi doamna Porumbache îl rugă să rămână

acasă serile. Altminteri, îl ameninţase ea, se va duce să doarmă la Irina. Biriş tocmai se închisese în camera lui când îl auzi pe Ştefan vorbind cu mătuşă-sa.

— Am întrebat-o dacă aş putea mânca astă-seară cu voi, îi spuse intrând. Adusesem nişte lucruri. Dar văd că voi aţi mâncat...

Apoi se aşeză lângă sobă.

— L-am zărit astă-seară pe Bursuc. Făcea propagandă pentru Partidul Comunist şi spunea că are să se călugărească. Tot mai crezi că e demoniac? îl întrebă zâmbind.