Ploaia continuă toată după-amiaza. Către ora patru, pe ocean se lăsă o ceaţă subţire care estompă încet, încet, întreg golful. Nu se mai zărea decât o parte din ţărmul Estorilului. Aşezaţi unul lângă altul pe covor, lângă sobă, fumau amândoi, fără să se privească.
— ... îi spuneam şi lui Biriş: de-atunci, simt necontenit o mare silă de mine însumi.
— Cred că e un lucru normal, îl întrerupse Ileana. Probabil că toţi simt acelaşi lucru...
MIRCEA ELIADE
314
315
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— ... Nu numai pentru că mi-a fost frică. Tuturor le este frică în faţa morţii. Dar am simţit cât de mult sunt legat de această viaţă de toate zilele. Aş fi fost gata de orice laşitate ca să mai mă pot bucura încă o dată nu de ce mi se păruse, până atunci, că e frumos şi vrednic în viaţă — ci aş fi vrut să trăiesc ca să mă pot scărpina la ceafă, unde mă muşcase cu puţin înainte o muscă rea, de cal, sau să-mi pot întinde încă o dată picioarele, care mi-amorţiseră, sau să mă pot şterge cu batista de sudoare pe faţă... De asta mă rugam în gând lui Dumnezeu să nu mă atingă
brandurile în groapa aceea abia începută, în care mă chircisem când ne descoperiseră ruşii... Simţeam atunci cât e de bine să trăieşti...
— Mi se pare foarte normal, spuse Ileana.
— Probabil că aşa suntem făcuţi, noi toţi. Dar parcă mi s-au spulberat de-atunci toate iluziile. Mă crezusem altfel. Crezusem că, cel puţin pentru mine, şi moartea are o latură pozitivă: că orice moarte e un salt dincolo, în necunoscut, şi oricât de mult am iubi viaţa, tot rămâne acest aspect pasionant al morţii: că, prin ea, rezolvăm ceva, aflăm ceva: aflăm măcar dacă mai există ceva dincolo, sau reintrăm în neant. Biriş râdea; dar, îi spuneam, chiar acest neant este, într-un anumit fel, un răspuns pe care-l aşteptăm de atâta timp aici, pe pământ. Aşadar, oricum am privi-o, moartea rămâne totuşi un fapt esenţial, care ne angajează total... Dar, atunci, moartea mi s-a părut absurdă, fără absolut nici un sens. Un singur gând mă obseda: că am fost nebun, sau imbecil, să mă las antrenat într-o asemenea aventură, cerând să fiu trimis, voluntar, în linia întâi; că, dimpotrivă, ar fi trebuit să
încerc totul ca să scap, să fug, să mă pun la adăpost... Gândul acesta de-atunci, din prima zi, când ne-au descoperit brandurile, nu-l mai pot uita. Mă trezeşte uneori din somn şi mă simt umilit, pălmuit, scuipat în obraz.
De-atunci, parcă am pierdut încrederea în mine...
— E absurd! făcu Ileana. Ai suferit şi tu un şoc, ca toţi ceilalţi, în primele zile ale războiului. Dar o să treacă...
— Sper. Dar, deşi am rămas după aceea aproape două luni pe front, n-a trecut. Mă îmbolnăveşte. Mi-e silă de mine... Dac-oi vedea şi-oi vedea că nu trece, mă reîntorc... Mai ales acum, când situaţia se agravează mereu şi e atâta nevoie de oameni...
Ileana întoarse brusc capul spre el, şi-l privi speriată.
— Eşti nebun!
în clipa aceea se auzi soneria de la intrare şi apoi câteva bătăi în poartă. Ileana se ridică repede şi aprinse lumina.
— Spune-mi, te rog, şopti ea aplecându-se puţin spre Ştefan. E adevărat că ai avut aici o legătură cu o oarecare domnişoară Zissu?...
— Da, e adevărat. Dar de ce mă întrebi?...
— Am să-ţi spun altădată...
Soneria se auzi din nou, prelung.
— Acum am musafiri, adăugă repede, în şoaptă, alergând să deschidă. Câteva clipe în urmă intrară Vidrighin cu soţia şi Mihai Duma.
Umblau de aproape un ceas prin pădure, urcând mereu. Se făcea tot mai frig. Vântul clătina uneori crengile cele mai înalte, apoi amuţea. Lăsaseră în urmă cedrii care-şi săltau braţele deasupra pădurii, dominând-o. Dar codrul devenea tot mai dens cu cât se apropiau de vârful muntelui. Apoi, la o cotitură, se zări Crucea: Cruz alta.
De aici, totul se vedea, de jur-împrejur, până foarte departe. în amurg, la orizont, munţii începeau să-şi confunde contururile. Se distingeau văi şi lunci si nenumărate drumuri şi arăturile roşcate, brune sau asemenea scoarţei de copac.
— Să urcăm până sus, spuse Ştefan.
Un bătrân, care aştepta pe treptele de piatră ce duceau la Cruce, se dădu la o parte, salutându-i. începură să urce.
Sus, s-au rezemat de parapet, privind spre Coimbra. Albă, sobră, mănăstirea Santa Clara se înălţa singuratică din oceanul verde al dealurilor. Şerpuind printre sălcii pletoase, plopi şi platani, sclipea, foarte departe, Mondego.
O pasăre mare zbură pe deasupra lor, se roti o clipă, aproape fără să-şi bată aripile, şi apoi se lăsă să lunece spre vale.
— Uneori, în vis, începu Ileana, mi se pare că mă aflu undeva alături de tine, pe un munte foarte înalt şi privesc în vale. Ca şi acum... Căci şi acum parcă aş visa mereu. Nu ştiu ce să fac ca să nu mă trezesc prea devreme.
Poate ar trebui să tac.
Se apropie mai mult şi îşi lipi obrazul de-al lui. Soarele asfinţise. O brumă albăstruie începea să se aştearnă
deasupra văii.
— Mi s-a făcut frig, spuse ea deodată, cutremurându-se.
La capătul scării, bătrânul îşi scoase corect pălăria şi le-o întinse. Ştefan se opri şi începu să caute în portmoneu.
„Spunea că s-a întors de la statuia Brătianu ca să le aducă, îşi aminti el; i-am dat o sută de lei..." De îndată ce intrară în pădure, o cuprinse în braţe şi o sărută lung pe gură.
— Vrei să petrecem revelionul cu toată lumea, sau numai noi doi, singuri?
— Numai noi doi, spuse Ileana.
Se aşeză la masă şi privi înjurai ei. Sala era puternic luminată, cu policandre grele, prea luxoase, atârnând de tavan.
— Aproape m-am speriat când am urcat pentru prima oară scara, spuse. Toate figurile acelea bărboase, cumplite, cu fel de fel de arme în mâini, şi corăbiile care se văd pretutindeni strivindu-se una de alta...
