— Dar ce căuta la tine? îl întrerupse Biriş nemaiputându-se stăpâni. La ora aceea aveam întâlnire. Am aşteptat-o un ceas...

— Voia să-mi vorbească. Avea ceva important să-mi spună...

— Ce? întrebă Biriş ridicând glasul.

— Te rog să nu ţipi, continuă calm Bibicescu. Mă vezi că sunt bolnav?... Avea ceva important să-mi spună, dar nu mi-a spus. Eram ocupat... Nu eram singur, adăugă el după o scurtă şovăire. Mai era cineva la mine...

— Dar cum s-a întâmplat accidentul? stărui Biriş. Cum ai aflat de accident?

— Mi-a telefonat azi-dimineaţă conu' Mişu. Eram după criză. Tocmai plecase doctorul...

— Să-ţi explic eu, interveni Mişu Weismann. S-a întâmplat nu prea departe de aici. Cătălina voia să traverseze şi tocmai coborâse după trotuar, când a trecut camionul, în viteză, şi a răsturnat-o. A leşinat de durere şi de spaimă.

Scăpase ca prin miracol. Când şi-a revenit, azi-noapte, la spital, a cerut să telefoneze lui Dan. Dar el nu era acasă...

— Putea să mă anunţe pe mine.

— Ştia că n-ai telefon. Şi-a închipuit că unul dintre noi te va anunţa imediat...

— Roag-o să mă ierte dacă n-am trecut s-o văd, spuse Bibicescu continuând să privească în tavan. Aştept rezultatul cardiogramei. Mi-o fac în după-amiaza asta sau mâine dimineaţă...

— Azi nu cred c-ai s-o poţi face, spuse Weismann. Nu se mai lucrează. S-a terminat războiul...

Când trecu din nou pe la spital, i se spuse că nu poate s-o vadă; i se făcuse operaţia. Nu i se îngădui s-o vadă nici a doua zi, dar izbuti să vorbească cu unul dintre doctori. îl linişti. Nu era nimic grav. Câteva vertebre deplasate şi o mică fractură. Totul fusese aranjat prin operaţie. Dar trebuia să rămână în ghips vreo patruzeci de zile. Abia a patra zi o putu vedea. Slăbise foarte mult, dar paloarea parcă o întinerise.

— L-ai văzut pe Dan? îl întrebă ea. Ce ţi-a spus?

— Se plângea de inimă. De aceea te roagă să-l scuzi. Aşteaptă să vadă rezultatul cardiogramei.

— N-are nimic, spuse zâmbind Cătălina. Aşa i se pare lui, că e întotdeauna grav bolnav. Acum are şi o scuză...

Dar prefer să nu vină să mă vadă.

— Nu înţeleg de ce te-ai dus să-l vezi, înainte de accident... Cătălina închise ochii.

MIRCEA ELIADE

392

— Treceam pe lângă casa lui... Mi-am adus aminte ca aveam să-i spun ceva, în legătură cu teatrul...

— El spunea că era ceva important, o întrerupse Biriş.

— Poate că era. Nu mai ştiu... Mi s-a făcut dor de casă, adăugă ea cu un alt glas. Nu de asta de-aici. De casa părintească, de la Botoşani. Trebuie să fie foarte frumos acum, în mai. Nu i-am mai văzut de mult pe ai mei. Aş

vrea să mă duc acasă...

îşi păstrase aproape tot timpul ochii închişi, şi lui Biriş i se păru că vrea să adoarmă.

— Cum te mai simţi? o întrebă el târziu.

— Bine. Doar durerea asta de cap, care nu mă lasă... Cât e ceasul? întrebă deodată.

— E aproape trei.

— Trebuie să vină Aurel. îmi pare bine că ai să-l cunoşti şi tu.

— Eu ar fi trebuit să plec, spuse Biriş încurcat.

— Când m-am trezit, după operaţie, continuă Cătălina ca şi cum nu l-ar fi auzit, mi-am spus: E 19 octombrie.

Nu ştiu de ce, m-am simţit deodată fericită. Mi-am adus aminte de o librărie mică din Botoşani. Când eram în liceu, mă duceam în fiecare sâmbătă după-amiază să privesc vitrina. Am văzut odată o carte despre India, dar era în franţuzeşte şi nu prea mă încumetam s-o citesc. Dar o priveam întotdeauna. Mă atrăgea coperta. Şi pe urmă,

într-o zi, n-am mai văzut-o. Se vânduse... Mi s-a făcut dor de Botoşani, adăugă după o scurtă tăcere. Nu înţeleg cum am lăsat să treacă atâţia ani...

Atunci intră infirmiera şi ţinu uşa larg deschisă ca să treacă Băleanu, condus de o călugăriţă bătrână. Biriş se trase stânjenit lângă fereastră. Băleanu era îmbrăcat civil. Ochelarii mari, negri, nu izbuteau să-i ascundă petele roze de pe obraji. Infirmiera îl apropie de pat şi Băleanu întinse mâna. Cătălina i-o apucă repede.

— îi povesteam lui Petre de Botoşani, începu ea. Mi s-a făcut dor de casă... Băleanu întoarse capul spre fereastră

şi zâmbi. Apoi se înclină uşor, ca şi

cum ar fi salutat, şi întinse mâna. Biriş făcu un pas înainte şi i-o strânse.

— Pe mine vă rog să mă iertaţi, spuse el încurcat. Am o întâlnire... Când reveni a doua zi, găsi, în afară de Băleanu, pe Weismann şi Irina.

Biriş nu încercă să-şi ascundă plictiseala şi se apropie de pat.

— Te-am visat azi-noapte, îi spuse Cătălina silindu-se să zâmbească. Ne plimbam amândoi pe strada Unirii din Botoşani. Parcă toate grădinile erau pline de flori şi eu ţi le arătam, şi tu îmi spuneai: „Nici pe asta nu o cunosc, nici pe asta..." Erau flori foarte frumoase, nemaivăzute pe la noi. M-am trezit fericită... Dacă nu m-ar durea capul, adăugă închizând ochii.

393

NOAPTEA DE SÂNZIENE

O ascultaseră toţi. Apoi Weismann se uită la ceas şi tresări. Apropiindu-se de Biriş îi şopti, parcă în mare taină.

— I-a făcut cardiograma. N-are absolut nimic.

— Dacă o să mă doară aşa 40 zile, cât am să stau în ghips, înnebunesc, vorbi din nou Cătălina.

— Doctorul spunea că nu e nimic grav, începu Biriş. Că e din căzătură.

— Patruzeci de zile, am să înnebunesc, repetă Cătălina foarte încet. Apoi Mişu Weismann îşi luă rămas-bun.

Pleca a doua zi la Braşov şi nu

ştia când se întoarce.

— Are să vină mâine Dan, îi spuse.