NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Mi-o dăruise de mult Cătălina, dar n-o citisem. Aveam oroare de concepţiile ei despre buddhism şi de mitul lui 19 octombrie... Dar nu înţeleg ce ţi se pare misterios în întâlnirea cu Duma, adăugă.

— E curios că l-am întâlnit din nou tocmai acum, când mă întorceam de la Sighişoara. Fusesem să-l văd pe Anisie. Cred că-ţi mai aduci aminte de el...

— îmi face o deosebită plăcere să te ascult vorbind, îl întrerupse Biriş. Eşti primul om care nu mă întreabă ce cred despre bomba atomică. Ne reîntoarcem la Anisie şi la problema Timpului. Povesteşte-mi. Citisem tocmai nişte mituri indiene; sunt pregătit să-l ascult pe Anisie.

— Din nefericire, nu prea am ce să-ţi povestesc. M-am dus să-l văd, pentru că îmi spusese să mă întorc peste patru ani. Am lăsat să treacă patru ani şi jumătate, dar n-a fost vina mea. Am ajuns probabil prea târziu. Au fost lupte anul trecut, în toată regiunea aceea, când se retrăgeau trupele germane. Ferma era arsă, grădina devastată.

Nu l-am mai găsit. Şi nici măcar nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu el. Unii spun că l-ar fi luat germanii în retragere.

Alţii, că l-au luat ruşii. Am auzit chiar că ar fi fost împuşcat, dar nimeni n-a ştiut să precizeze când şi de cine.

— Păcat. Mi-ar fi plăcut să aflu cum s-a terminat povestea aceea cu tinereţe fără de bătrâneţe... Dar înainte de a vorbi de altceva, vreau să-ţi atrag atenţia asupra lui Duma. Dacă s-a întors şi n-a fost arestat, după ce a lucrat ani de zile pentru Serviciul secret german, înseamnă că lucrează acum pentru comunişti. Să te fereşti de el...

Ştefan nu izbutise să-l asculte până la sfârşit. Auzindu-l rostind numele lui Duma se lăsase furat de amintiri.

Revăzu norul de praf de pe şoseaua care ducea la Sighişoara; îl urmărise aproape o jumătate de ceas, fără să-l poată întrece; era norul pe care-l ridica un camion militar. Dar când, în cele din urmă, maşina în care se aflau izbuti să-l întreacă, zări o clipă, lângă şofer, un soldat rus care-i ameninţă în glumă, îndreptându-şi spre ei carabina. Apoi, de departe, văzu ruinele înnegrite de fum ale fermei.

— Noi doi, vorbim împreună tot felul de prostii, numai despre lucrurile care mă interesează esenţial nu vorbim niciodată. Mă dusesem să-l întreb pe Anisie...

Se întrerupse iar, încurcat. Se dusese să-l întrebe pe Anisie despre Moarte; şi acum i se păru absurdă această

anevoioasă călătorie prin regiuni devastate de război şi de secetă ca să caute un străin pe care-l văzuse doar de două ori în viaţa lui şi să-l întrebe, ca pe un oracol sau pe mare sfânt, ce se întâmplă cu noi după moarte.

— ... Voiam să-l întreb o sumă de lucruri, continuă Ştefan silindu-se zâmbească. Deşi n-am înţeles niciodată ce mă făcea să cred că Anisie cunoşti răspunsul la problemele mele... Şi acum, că l-am revăzut pe Duma, parcă tot se reîntoarce de unde a plecat. Am un sentiment tulbure că situaţiile încep să se repete... Mi-ar fi plăcut să aflu de la Anisie cum s-a împăcat — el care pretindea că nu mai trăieşte în Timp — cu Istoria pe care o împlineau în jurul Sighişoarei diviziile germane în retragere. De data aceasta aş fi avut cu adevărat un exemplu: cum poţi rămâne în afară de Timp cu tancurile şi artileria alături de tine...

Biriş zâmbi şi apucând cartea de pe birou începu s-o răsfoiască. — Pentru că vorbeşti de Timp, să-ţi povestesc o legendă indiană pe care am citit-o azi-dimineaţă. Cred că e în genul poveştilor lui Anisie. Ascultă. E întâmplarea unui schivnic celebru, care se numea Narada. Impresionat de sfinţenia lui, Vişnu îi făgădui să-i împlinească orice dorinţă. „Arată-mi puterea ta, neînţeleasa Maya", îi ceru Narada. Vişnu îi făcu semn să-l urmeze. Puţin timp în urmă, mergând pe un drum pustiu, în plin soare, şi făcându-i-se sete, Vişnu îl rugă să se ducă până la satul care se zărea nu prea departe în faţa lor şi să-i aducă apă de băut. El rămase să-l aştepte pe marginea drumului. Narada grăbi pasul şi bătu la uşa primei case pe care o întâlni. îi deschise o tânără fată atât de frumoasă încât, privind-o, Narada uită pentru ce venise. Intră în casă şi fu întâmpinat de toată familia cu cinstea care se cuvenea unui sfânt.

Rămase în gazdă acolo timp îndelungat. Până în cele din urmă se căsători cu frumoasa fată şi cunoscu bucuriile nunţii şi toate celelalte bucurii şi necazuri ale vieţii de fermier. Au trecut aşa 12 ani. Narada avea acum trei copii şi după moartea socrului ajunse stăpânul gospodăriei. Dar în al doisprezecelea an, ploile torenţiale au inundat regiunea. în aceeaşi noapte turmele i-au fost înecate şi casa se prăbuşi. Ţinând cu o mână soţia, iar cu cealaltă cei doi copii mai mari, purtând pe umăr pe cel mai mic, Narada îşi făcu anevoie drum printre ape. Dar sarcina era prea grea. Alunecă şi scăpă copilul de pe umăr. Atunci lăsă pe ceilalţi şi se zvârli în apă ca să-l prindă. Dar era prea târziu; torentul îl înghiţise în câteva clipe, în acest timp, valurile luaseră pe ceilalţi doi copii şi, puţin în urmă, şi pe soţie. Curând, Narada el însuşi căzu istovit şi fu purtat de ape, inconştient, ca o bucată de lemn. Când se deşteptă, zvârlit pe o stâncă, şi-şi aminti toate nenorocirile care se abătuseră asupra lui, izbucni în plâns. Dar auzi deodată o voce cunoscută: „Copile, unde e apa pe care trebuia să mi-o aduci? Te aştept de mai bine de o jumătate de ceas!" Narada întoarse capul. în locul apelor care nimiciseră totul, văzu câmpurile pustii, strălucitoare sub soarele amiezii. „Ai înţeles acum taina Puterii mele? îl întrebă Vişnu. Ai înţeles în ce constă

Maya?..."

Biriş închise cartea şi o aşeză departe de el, pe birou. Ştefan îl ascultase neclintit.

— E o poveste foarte frumoasă, spuse Biriş văzând că tăcerea se Prelungeşte. Mă întreb de ce Cătălina nu mi-a vorbit niciodată de ea...

MIRCEA ELIADE

— Dar tu crezi că ar putea fi adevărat? întrebă deodată Ştefan. Crezi ca tot ce se întâmplă în Timp şi în Istorie nu e decât o imensă iluzie cosmică, creaţia absurdă a unui Demiurg căruia puţin îi pasă de credinţele, de pasiunile şi suferinţele noastre?...

— Eu n-am spus că e adevărat. Ţi-am spus doar că e o poveste foarte frumoasă, că e o poveste despre Timp, în genul celor pe care ţi le povestea Anisie.

Ştefan îl privi derutat.

— Narada îmi cere să cred că Ioana şi Răzvan şi toţi ceilalţi, care au fost şi nu mai sunt, n-au existat niciodată, că n-au fost decât nişte umbre în visul cosmic al unui demiurg. Nu pot să cred. Viaţa n-ar mai avea atunci nici un sens. Dacă nimic nu e real, dacă totul e o creaţie gratuită şi absurdă, ca într-un mare vis, un joc iresponsabil repetându-se la infinit, existenţa noastră n-ar mai avea nici o semnificaţie şi nici o valoare. Am fi atunci definitiv pierduţi...

— Nu cred că acesta e înţelesul legendei, îl întrerupse Biriş. întâmplarea lui Narada nu se referă la sensul sau valoarea existenţei umane; aceasta e o cu totul altă problemă. Vişnu vrea doar să-i arate că Maya, iluzia cosmică, e posibilă datorită exclusiv Timpului, că Maya se poate manifesta graţie duratei temporale. Ori, eu credeam că

aceasta e şi părerea ta; pe vremuri, îmi spuneai că existenţa în Timp e iluzorie, nesemnificativă, ireală. Spuneai că singura scăpare este ieşirea din Timpul istoric. Vişnu îţi dă dreptate: îţi spune limpede că Timpul e iluzie, e Maya...

Ştefan îşi trecu mâna pe obraz şi înghiţi cu greutate.

— Dar ce mă fac atunci cu Ioana? întrebă el. Unde o mai întâlnesc? Ce mă fac cu tot trecutul meu, cu timpul care, scurgându-se, m-a constituit aşa cum sunt în clipa de faţă?!...

— Ascultă-mă, îl întrerupse Biriş, îmi pare rău că trebuie să-ţi vorbesc deschis. Dar din ziua când ne-am cunoscut te-am auzit mereu că vrei să ieşi din Timp, că vrei să scapi de Istorie. Iartă-mă că ţi-o spun, dar dorinţa ţi-a fost împlinită. E groaznic, dar aşa s-a întâmplat. O bombă americană a pus capăt Istoriei tale. Ai pierdut tot.

Nu numai pe Ioana şi Răzvan, dar ai pierdut chiar mărturiile exterioare ale existenţei tale în Istorie: suvenirurile din copilărie, cărţile, tablourile. Eşti un om scos complet din Istorie; fără trecut, deci fără identitate. Aşa cum îmi spuneai odată că încercai să redevii închizându-te în camera secretă. Poţi începe în orice clipă o viaţă nouă, de la început. Ai abolit Istoria, în realitatea căreia n-ai crezut niciodată. Narada, cât timp se afla sub vraja magiei lui Vişnu, credea în realitatea vieţii lui de fermier căsătorit, cu turme, nevastă şi copii — de aceea Vişnu i-a dat lecţia pe care ai ascultat-o adineauri. Tu erai însă avertizat; propriile tale intuiţii ţi-au revelat de mult irealitatea Timpului istoric.

401

NOAPTEA DE SÂNZIENE

Ştefan îşi plecase capul.

— Am fost nebun, spuse el foarte încet. De mult mi-am dat seama că am fost nebun...

Biriş îşi aprinse o ţigară. Mâna îi tremurase puţin apropiind chibritul şi şi-o ascunse repede, umilit. Dar Ştefan nu-l văzuse. Rămăsese cu capul plecat, privind în neştire covorul.

— Şi nebunia asta e o formulă vagă, care în cele din urmă nu spune nimic, începu Biriş. Ai fost şi ai rămas un om normal, ca fiecare dintre noi. Dorinţa ta de a ieşi din Timp şi de a ignora Istoria era probabil un efort disperat de a regăsi beatitudinile copilăriei, de a reintegra un Paradis pierdut.

îşi dăduse deodată seama de cruzimea cu care îi vorbise şi fuma încurcat.

— Am fost totuşi nebun, repetă Ştefan fără să-şi ridice capul. Nu pentru că mi se părea că un om se poate sustrage Timpului istoric continuând totuşi să rămână în viaţă şi dobândind prin aceasta o viaţă plenară, infinit mai preţioasă decât existenţele noastre, reduse exclusiv la recepţionarea şi asimilarea Istoriei. Continui să cred că

lucrul acesta e posibil. Dovadă viaţa pe care o trăieşte un sfânt; o viaţă care nu mai e ruptă, ca a noastră, de eternitate... Dar nebunia mea era alta, şi era ridicolă, absurdă. Mi se părea că m-aş putea sustrage Istoriei conducându-mă după presimţiri şi năluciri şi căutând necontenit semne în jurul meu. Tu ştii că ani de-a rândul am fost obsedat de o maşină cu care mi se păruse că trebuise să vină Ileana şi pe care mi se părea că o zăresc, uneori, în faţa mea, deşi n-o întâlneam niciodată? Eram obsedat de o maşină şi de misterul vieţii lui Vădastra!

Petreceam ceasuri întregi ascultându-l vorbind în camera de-alături. Eram căsătorit doar de un an, doi, şi o lăsam pe Ioana singură în speranţa că voi afla cine a fost doamna Zissu. îl auzeam mereu pe Vădastra vorbind de o femeie extraordinară, de doamna Zissu. Mi se părea că numele acesta ascunde o taină şi că dezlegarea ei mi-ar putea schimba viaţa. Ajunsesem obsedat de doamna Zissu... Ar fi trebuit să mă duc la un doctor să mă caut...

Biriş zâmbi încurcat şi ridicându-se de la birou se îndreptă spre fereastră să o deschidă.

— Doamna Zissu? întrebă el, silindu-se să schimbe vorba. Doamna Zissu? Poate o fi una şi aceeaşi persoană cu Zisuleasca a lui nenea Mitică. Dacă e aceeaşi, ar putea să-ţi povestească multe coana Viorica. Nu prea vrea ea să

mărturisească, dar Zisuleasca i-a făcut destule zile fripte acum vreo douăzeci de ani. A fost, cum s-ar spune, ultima mare pasiune a lui nea Mitică... Era o croitoreasă...

Se întrerupse şi ieşi brusc. O găsi pe doamna Porumbache lipită de zid.

— Să nu-i spui! şopti ea cât putu mai încet.

403

NOAPTEA DE SÂNZIENE

IV

„... Era o croitoreasă, îi spusese Biriş cu un alt prilej. Se pare că era foarte frumoasă..."

Greu de crezut că ar putea fi una şi aceeaşi persoană cu doamna Zissu a lui Vădastra, înţelesese Ştefan.