— Şi eu am fost şi sunt încă gelos, începu Ştefan. Tu ştii de ce... Ileana îşi zvârli repede ţigara în scrumieră şi-l sărută.
— Te rog, nu vorbi, spuse ea foarte încet. Nu-mi vorbi de asta...
— Aş fi vrut doar să ştiu, încercă Ştefan, dar Ileana îi prinse gura şi-l ţinu aşa, sărutându-l, multă vreme.
— Te rog! spuse ea târziu.
— ... Să ştiu dacă l-ai iubit...
Ileana îşi trecu ameţită mâna prin păr.
— Credeam c-ai înţeles, şopti ea târziu, fără să-l privească. Nu l-am iubit niciodată. I-am cedat doar din deznădejde. I-am cedat ca să te pot uita pe tine...
Orchestra începuse din nou, cu brio, For he is a jolly good fellow; se distingeau câteva voci răguşite încercând să
cânte puternic, apoi strigăte, urale, aplauze. Tăceau amândoi, ascultând.
— Ce ai? întrebă ea deodată, speriată, întorcând capul.
MIRCEA ELIADE
320
321
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Ştefan continua să tacă, trăgând la răstimpuri adânc, cu furie, din ţigară.
— Ştefan! strigă ea. Ştefan! La ce te gândeşti?
— Credeam totuşi, începu el.
Apoi din nou trase lung, absent, din ţigară.
— Te rog! şopti ea. Ştefan. Iubitul meu!...
— ... îmi închipuiam că dacă mă iubeai pe mine... Ce-a fost înainte nu mă interesează...
— Ştefan! şopti ea, încercând deznădăjduită, să-l sărute.
— ... Dar după ce-ai ştiut că mă iubeşti, că eşti îndrăgostită de mine... După ce ţi-am spus că sunt îndrăgostit de tine... îmi închipuiam...
— Eşti nebun! şopti ea speriată. Ştefan, te implor, nu mai spune nimic!... Te implor!
— îmi închipuiam, repetă el în neştire. Dar probabil că-mi făceam şi aici iluzii...
— încetează!... spuse ea tremurând. Mă umileşti!...
El tăcu, cu privirile pierdute înaintea lui, fumând. Orchestra încetase. Se auzea doar, surdă, voalată, larma din sala de bal. Apoi, deodată, coborî din pat şi se apropie de fotoliul pe care îşi lăsase hainele. Ileana îl urmări cu o privire speriată. îl văzu cum îşi caută cămaşa şi începe să-şi dezbrace pijamaua.
— Ce faci?
— Urc până la mine în cameră, spuse el continuând să se îmbrace.
— Ştefan! ţipă ea, şi-l privi rătăcită. El ridică privirile şi-i zâmbi.
— Dacă pleci acum, şopti Ileana plecându-se spre el, pe deasupra patului, nu ne mai vedem niciodată!...
Nu-i răspunse. Se îmbrăcă repede, ca într-un vis, fără s-o privească, simţindu-şi mâinile tremurând şi încercând să şi le ascundă.
— Niciodată! strigă Ileana. Uită-te la mine! Nu glumesc! N-ai să mă mai vezi niciodată!
Ştefan îşi ridică privirile şi-i zâmbi din nou, cu un mare efort. Părul Ilenei îi cădea pe obraji, umerii îi erau aproape goi, şi ochii ei ardeau tulburi, rătăciţi.
— Ştefan! strigă ea, din nou. Ascultă-mă!... Nu face asta!... N-ai să mă mai vezi niciodată!...
Terminase aproape de îmbrăcat, dar nu-şi pusese cravata, nu-şi încheiase vesta. Tremura.
— Ai să mă cauţi până la sfârşitul pământului şi n-ai să mă mai găseşti! vorbi deodată Ileana cu o voce neînchipuit de calmă. Ai să umbli în genunchi până la capătul lumii după mine... N-ai să mai mă găseşti!...
— Iartă-mă, şopti el, apropiindu-se de pat. Am să-ţi spun mâine... Ileana îl privea muşcându-şi buzele, tot mai tare, până la sânge.
— ... Urc doar până în camera mea..., adăugă el istovit.
— Rămâi! strigă ea deodată întinzând braţele. Te iert!... Rămâi! El o sărută pe obraji, apoi întinse mâna şi-i mângâie umărul.
— ... Am să-ţi explic mâine... Noapte bună!
