Zisuleasca ar fi avut în preajma primului război mondial, atunci când o cunoscuse Mitică Porumbache, aproape 30 de ani. Vădastra întâlnise pe doamna Zissu prin 1925, când era în clasa a IV-a de liceu şi avea vreo 15 ani. La

acea dată, Zisuleasca lui Mitică Porumbache trecuse de 40 de ani. N-ar mai fi putut fi prima dragoste a lui Vădastra, aşa cum Ştefan fusese ispitit să creadă auzindu-l vorbind de „distinsa doamnă Zissu", de „o femeie distinsă care m-a iubit pe mine"...

Dar ascultase cu interes, aproape tulburat, povestirea lui Biriş. Toate amănuntele acelea în legătură cu întâmplări petrecute cu treizeci de ani înainte, îl atrăgeau într-un chip neînţeles. Parcă o seamă de semnale desfigurate îl ajungea din urmă, dintr-o zonă interzisă. Biriş nu o cunoscuse, dar ştia de la doamna Porumbache că atunci când o întâlnise Mitică, Zisuleasca era întreţinuta unui căpitan. Căpitanul îi închinase un apartament în bulevardul Pache şi i-l mobilase destul de luxos; îi cumpărase şi pian. Zisuleasca trăia despărţită de soţul ei, cu care avusese doi copii. Al treilea îl făcuse cu căpitanul, dar copilul murise puţin timp după ce se întâlnise cu Mitică

Porumbache. S-au întâlnit la „Grădina Veseliei", pe care o ţinea finu' Lică şi unde îi plăcea căpitanului să

petreacă încă de pe timpul când nu era cu Zisuleasca, ci venea acolo cu ofiţerii şi cu fetele de la şantan. Căpitanul era, se spune, de familie bună; era căsătorit, dar nu se ştia nimic de soţia lui pentru că trăiau de mulţi ani despărţiţi. După ce fusese strămutat cu garnizoana din Bucureşti, continua să vină să-şi vadă iubita măcar o zi pe săptămână.

Mitică Porumbache era pe atunci un bărbat de aproape cincizeci de ani, dar arată chipeş şi robust. Şi era destul de bogat; avea casele din Ferentari şi încă alte multe proprietăţi, şi magazin de fierărie în Lipscani. Zisuleasca se plictisea singură. începu să vină serile la „Grădina Veseliei" şi s-a încurcat repede cu Mitică. Vecinii au aflat că

Mitică aproape nu mai dădea nopţile pe-acasă şi că risipea o avere cu Zisuleasca, cumpărându-i rochii şi bijuterii, plimbând-o cu gabrioleta la Şosea, trimiţând-o vara la băi. Curând după aceea, căpitanul dispăru într-un chip misterios, lăsând în urma lui nenumărate datorii, pe care le plătise tot Mitică. De-abia după ce-a aflat că

dispăruse căpitanul şi că Zisuleasca rămăsese acum cu Mitică, s-a hotărât finu' Lică s-o avertizeze pe coana Viorica. Dar ea ştia, mai de mult; ştia de la vecine că Mitică nu-şi petrece nopţile la „Grădina Veseliei", ci la ibovnică. S-a prefăcut indiferentă şi a ridicat din umeri; i-a răspuns că nu se va înjosi să-şi facă sânge rău pentru o croitoreasă. Când a început războiul din 1916 şi Mitică a fost mobilizat, Zisuleasca aştepta un copil. îl născu puţin timp după intrarea germanilor în Bucureşti, când Mitică se afla deja, cu regimentul lui, în Moldova. în acei ani de război scăpătase din nou. îşi vânduse o parte din bijuterii şi din mobilă. Numai de pian nu voise să se despartă. Lăsase apartamentul din bulevardul Pache şi se mutase într-o căsuţă de mahala, reapucându-se de croitorie. Când se întoarse Mitică din Moldova, în 1918, copilul lui murise; în iarna aceea răcise şi se prăpădise în câteva zile. Lucrul acesta a fost hotărâtor pentru legătura lor. Mitică credea că băiatul murise pentru că nu fusese bine îngrijit; Zisuleasca lipsea tot timpul de-acasă, căci lucra prin casele altora, plătită cu ziua, şi de copil avea grijă o vecină. Mitică Porumbache nu şi-a mai revenit de-atunci. Au reluat legătura, dar n-a mai durat decât un an. Apoi i-a dat Zisuleştii o sumă de bani ca să-şi deschidă un atelier în centru, şi de-atunci n-a mai văzut-o.

Dar nici Viorica n-a prea avut timp să se bucure; câţiva ani în urmă, în 1923, a murit şi Mitică. De-abia după

moartea lui s-a aflat că afacerile nu mai erau ce se credea că sunt. Viorica a trebuit să vândă câteva proprietăţi ca să poată păstra prăvălia din Lipscani. Apoi a vândut şi casa din Ferentari. Dar tot zadarnic; trei ani de la moartea lui Mitică a trebuit să închidă magazinul. I-a rămas doar casa din strada Măcelari şi o sumă de bani, pe care devalorizarea şi cheltuielile cu învăţătura lui Petre i-au redus-o curând la nimica toată.

— Păcat că nu vrea să ţi le povestească ea, coana Viorica, îi spusese Biriş. Sunt multe lucruri pe care numai ea le ştie...

Ştefan îşi amintea foarte bine acea seară de toamnă. Fusese una din ultimele vizite pe care i le făcuse în strada Măcelari. Ascultându-l vorbind, frânturi din viaţa lui în vecinătatea lui Vădastra îi reveneau la întâmplare, dar parcă n-ar fi fost amintirile lui, ci întâmplări din viaţa altuia. „Astea s-au petrecut acum MIRCEA ELIADE

404

zece ani, îşi repeta el cu încăpăţânare, ca şi cum ar fi voit să se trezească. Acum aproape zece ani; eram în camera secretă..."

— Crezi că e doamna Zissu a lui Vădastra? îl întrebase Biriş după o lungă tăcere.

Nu ştiuse ce să răspundă. Vădastra ar fi avut atunci 15 ani, îşi făcuse el socoteala, iar doamna Zissu...

— în fond, toate lucrurile acestea n-au nici o importanţă, spusese în cele din urmă.

îşi amintise din nou: pianul, 15 lei ora, atelierul şi lucrătoarele doamnei Zissu, care i-au făcut ceai odată, la un Crăciun, când Vădastra întârziase până seara târziu repetând „Sonata Patetică". Ar fi putut fi totuşi atelierul de croitorie al Zisuleştii...

— N-are nici o importanţă, repetase el cu o surdă exasperare în glas. Atunci, acum vreo zece ani, mi se păruse că...

Se întrerupse din nou. Biriş îşi rezemase coatele de birou şi-l privea cu un uşor zâmbet în colţul buzelor, parcă i-ar fi fost milă de el. Trecuseră aproape zece ani de când îl cunoscuse pe Biriş şi nu se schimbase. Era un om tare.

„Eu am optat pentru Viaţă, îi spusese. Vreau să trăiesc, să văd ce are să se întâmple până la urmă..." Trecuseră

atâtea luni de la moartea Cătălinei şi el rămăsese acelaşi, neschimbat. Era un om tare.

— N-are importanţă, repetase Ştefan încercând să zâmbească. Să vorbim de altceva...

Biriş fuma liniştit, cu amândouă coatele rezemate de birou. „Uite, biroul acesta, ştii bine, avea un cariu, îi

spusese cu câţiva ani în urmă. Nu-l mai aud de mult. A murit..." „Avea şi o măsea ajunsă în câmpul morţii, îşi amintise atunci Ştefan. Şi acum au trecut şase luni de la moartea Cătălinei şi el e neschimbat. E profesor de filosofic Ar trebui să-l întreb ce crede despre moarte. E singura problemă care merită să fie discutată. Ne pierdem timpul vorbind despre atâtea lucruri inutile..."

— Aş fi vrut să te întreb, începuse el.

Dar se întrerupse brusc şi se ridică încurcat de pe scaun.

— S-a făcut târziu, spuse. Mai am de lucru acasă. O să vorbim altădată...

Asta se întâmplase într-o seară de la începutul lui noiembrie, dar i se părea că se întâmplase de mult, parcă cu mulţi ani înainte de secetă, cu mulţi ani înainte de a se urca în acest tren care aştepta şi el de nu mai ştia când în această gară din Moldova. Deşi storurile erau trase, în compartiment era o căldură insuportabilă. Toţi bărbaţii erau în cămaşă, cu mânecile sumese. Ştefan îşi simţea sudoarea curgând şiroaie pe piele şi ieşi din nou în coridor.

îşi scoase batista şi, furişând-o sub cămaşă, începu să se şteargă.

405

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Ce se întâmplă, domnule, de nu mai plecăm? auzi în urma lui.

îşi amintea foarte bine: fusese una din ultimele lui vizite la Biriş. Cu puţine zile mai înainte se mutase într-o garsonieră din strada Câmpineanu. O mobilase cu lucruri simple şi comune, cu un fel de mobilă fără vârstă şi fără stil, ca într-o sală de aşteptare a unei Societăţi anonime sărace. în loc de bibliotecă avea câteva etajere pline cu cărţi de Economie politică şi reviste de specialitate. Pe masa lui de lucru se găseau numai dosare şi reviste. Nu avea nici un tablou, nici un obiect de artă, nici o floare. îi plăcea, când se întorcea acasă serile, să intre într-o odaie care nici măcar nu izbutea să fie tristă, deprimantă, o odaie care, i se părea lui, semăna mai mult cu o cutie astfel amenajată încât să se poată dormi şi lucra înlăuntrul ei. Se întorcea destul de târziu şi se apuca imediat de lucru. Lucra până la 2-3 dimineaţa şi adormea istovit, fără gânduri, împăcat. Nu se simţea împăcat decât atunci când se abandona în întregime muncii lui. Ca toţi funcţionarii ministerului făcea parte din sindicat. îi plăcea să

asiste la şedinţele sindicale; se vorbea de lucruri grave, străine, impersonale, şi asta îi îngăduia să trăiască alte câteva ceasuri fără gânduri. Iar când se înfiinţase la minister un curs de limba rusă, se înscrisese printre cei dintâi şi-l urma cu regularitate. învăţase puţin ruseşte la Odessa, dar învăţase după ureche, cu bătrâna Viera şi nepotul ei, un băiat de vreo 10-l1 ani, tuns chilug şi atât de blond că părea că are genele albe. Ia ona ne znaiu, începea el.

Şi băiatul îl corecta repede: fa eio ne znaiu... Acum se apucase să înveţe şcolăreşte, cu gramatică şi caiete în care-şi scotea cuvinte şi îşi făcea exerciţiile. Asta îi mai lua un ceas în fiecare noapte. Dar uneori simţea cum îşi trezeşte, fără voia lui, deznădejdea. Anumite cuvinte îl zvârleau înapoi în timp, în anii din Rusia. Perestanite jalovatsial auzise el odată, de mult, şi nu înţelesese. Era în primăvara 1942, undeva aproape de cotul Donului.

Primise o scrisoare de la Ioana şi o citea aşteptând maşina care trebuia să-l ducă la aeroport. Dacă ar fi făcut un efort, şi-ar fi putut aminti ce-i scria atunci Ioana. Perestanite jalovatsial spusese un bătrân femeii de lângă el.

Ştefan nu înţelesese. Sfârşise de citit scrisoarea Ioanei şi, ca de obicei, se simţise umilit, deznădăjduit. „într-o zi are să afle şi ea că o mint, îşi spusese atunci, şi nici măcar nu înţeleg de ce o mint; nu înţeleg nimic." Acum aflase deodată ce înseamnă perestanite jalovatsia. înseamnă: „încetează! nu te mai plânge!" A închis manualul şi a ieşit să se plimbe pe străzi. A umblat câteva ceasuri, cu capul gol, în ploaie. Umbla aşa de câte ori nu ştia ce-ar mai putea face ca să scape de amintiri; umbla prin ploaie, pe ninsoare, până ce simţea că oboseşte Şi se întorcea acasă târziu, istovit, şi adormea repede, fără gânduri.

Şi cu toate acestea, în seara următoare se reapuca de lucru, cu încăpăţânare. Curând ajunsese cel mai bun elev la rusă, ceea ce sfârşise prin a-i îndepărta ultimele simpatii printre colegii de minister. îl priveau toţi bănuitori, aşa cum

MIRCEA ELIADE

406

începuse să-l privească şi familia. Se răcise întâi de Adela şi Răducu. După ce fusese destituit de la Ministerul Lucrărilor Publice şi-şi găsise un post la o societate particulară, Răducu devenise şi mai intransigent. Anunţa mereu o intervenţie anglo-americană şi afirma că toţi comuniştii şi colaboraţioniştii vor fi spânzuraţi în Piaţa Teatrului Naţional. Ştefan îl asculta cu seriozitate fără să-l contrazică. Dar când a aflat că citeşte presa comunistă

şi că urmează cursurile de limbă rusă, Răducu trântise indignat cu pumnul în masă şi ieşise din odaie. De-atunci, Ştefan nu se mai dusese să-l vadă.

Fără voia lui se răcise şi de familia Bologa. Bătrânul fusese mâhnit că Ştefan nu voise să locuiască în casa din Cotroceni, pe care, în cele din urmă, fusese nevoit s-o închirieze. Bolnav de inimă, Bologa rămăsese la via lor de lângă Târgovişte. Când venea Ştefan, bătrânul începea să-i vorbească de Ioana şi Răzvan, şi-i arăta fotografii.

Ştefan se prefăcea că nu-l vede că plânge. Din când în când, trecea în altă odaie sau ieşea pe prispă ca să fumeze, căci i se spusese că bătrânului îi face rău fumul de ţigară. Apoi se înapoia, tăcut, stingherit, şi se reaşeza lângă el.

— Uite, fotografia asta..., îi arăta Bologa. Ştefan clătina din cap, încercând să zâmbească. O cunoştea; era o fotografie a Ioanei din ultima clasă de liceu. Avea şi el o copie, căci reprodusese aproape toate fotografiile Ioanei pe care le păstrase familia. — Fotografia asta..., începea bătrânul cu o voce curioasă, micşorată, redusă parcă la un anumit număr de sunete. Ştefan clătina mereu din cap, dar nu-l asculta. „Cum de îşi poate schimba într-atât

vocea? se întreba. E bolnav de inimă, îşi repeta el. Toate acestea i se întâmplă pentru că e bolnav de inimă."

Târziu, îşi dădea seama că bătrânul nu mai vorbea de Ioana, ci comenta situaţia politică.

— Ce ai? îl întreba deodată Bologa. De ce mă priveşti aşa? Ţi se pare că exagerez?...

— Nu, ai dreptate, spunea el.