se apere de bătaia soarelui, celălalt părea că adormise în umbra rară a unui salcâm prăfuit. Ştefan făcu câţiva paşi prin faţa vagoanelor cu storurile lăsate. Păreau pustii. °ar, din când în când, un călător în cămaşă apărea, ameţit de somn, în dreptul J terestre, ridica o clipă storul şi privea deznădăjduit spre magazii, apoi se ragea trăgând repede storul ca şi cum i-ar fi fost frică să nu năvălească arşiţa oD « m comPartiment. Când, cu un ceas şi jumătate mai înainte, trenul se e ln această gară ruinată în care n-ar fi trebuit să rămână decât câteva şi (j-, ' n toate vagoanele coborâseră oameni în cămaşă şi alergaseră, cu sticle de a - Hp' sPre cişmeaua de sub salcâm. Dar n-au mai găsit nici o picătură '"suflet' " ezervoru^ fusese secătuit de mult. Câteva minute, gara păruse se ricj:' a ca Prm farmec. Oamenii alergau pe peron, se auzeau voci şi storurile nămie2jU,Unul.duPa altul- Apoi, pe nesimţite, viaţa amuţise din nou.

Arşiţa

Ştefa 6 1U^C stăPanea singură sub cerul alburiu, sticlos, incandescent. ** 0 T °?" "* ^a'a magaziei Pe uşa căreia era atârnat o pancartă: Şeful e câteva ori şi începu să aştepte. Nu se auzea nimic înlăuntru, parcă

MIRCEA ELIADE

410

411

NOAPTEA DE SÂNZIENE

magazia ar fi fost pustie. Bătu din nou, de astă dată mai puternic. După câteva secunde un glas somnoros, aspru, aproape ameninţător.

— Ce vrei?

Dar uşa nu se deschidea şi Ştefan bătu din nou.

— Ce vrei, domnule?

— Venisem să vă întreb, începu Ştefan intimidat, să vă întreb dacă mai stăm mult. Dacă mai pot prinde legătura pentru Botoşani.

— Ai pierdut legătura, spuse tot atât de aspru omul din spatele uşii.

— Dar măcar aş vrea să ştiu de ce stăm, pe cine aşteptăm...

— Aşa-i ordinul....

Ştefan şovăi câteva secunde, apoi se întoarse, ţinându-şi amândouă mâinile pavăză deasupra frunţii. Soarele lovea implacabil, parcă ar fi revărsat jăratic. Trecând prin faţa jandarmului se auzi fluierat uşor şi ridică ochii.

Jandarmul făcu semn să se apropie.

— Nu plecaţi aşa de curând, îi şopti el. Trebuie să treacă întâi americanii... Ştefan îl privea lung, ca şi cum n-ar fi înţeles.

— Trenul Crucii roşii americane, adăugă jandarmul coborând şi mai mult glasul. Trebuie să treacă el întâi. Că

mor oamenii de foame.

în spatele gării se întindea câmpia fără iarbă, pustie, calcinată. Din loc în loc, nori groşi de praf se clătinau încet, parcă s-ar fi târât pe pământ. Jandarmul îi surprinse privirea şi întoarse şi el ochii.

— Vin oamenii, spuse. Au aflat... Numai de-ar avea putere să ajungă până aici...

Ştefan clipi de câteva ori ca să-şi odihnească privirile. Deasupra câmpiei, ca dintr-o mare incandescentă, se înălţa, orbitoare, lumina.

— ... Le-au murit vitele, continuă jandarmul, şi vin pe jos. Şi cine cade, acolo rămâne, în marginea drumului... E

pedeapsa lui Dumnezeu, adăugă el după o pauză, oftând.

— Toate sunt de la Dumnezeu, spuse Ştefan.

„... Toate sunt de la Dumnezeu, spunea Irina. Dacă Dumnezeu a vrut să rămâi cu noi..."

O găsise într-o seară aşteptându-l în faţa casei.

— Cum ai aflat adresa? o întrebă nefăcând nici un efort ca să-şi ascundă plictiseala.

— Iartă-mă, şoptise încurcată Irina. Mi-au spus de la minister... Voiam să-ţi vorbesc...

— Ştiu, o întrerupse el deschizând uşa şi lăsând-o să treacă înainte. Poimâine se împlinesc doi ani.

Irina intră şi-şi roti intimidată privirile în jurul ei. Rămăsese în mijlocul camerei, neştiind ce să facă cu mâinile.

în cele din urmă le băgă în buzunarele pardesiului.

— Şezi, te rog, jos, îi spuse trăgând un scaun de lângă birou. Nu ne-am mai văzut de mult, adăugă după câteva clipe. Ai venit să-mi aminteşti că poimâine se împlinesc doi ani...

Irina se aşezase şi-l privea în ochi.

— Nu venisem să-ţi vorbesc de asta.

El îşi aprinse ţigara cât putu mai încet şi lăsă chibritul să ardă până ce simţi flacăra apropiindu-se de vârful degetelor.

— Venisem să-ţi amintesc de împăratul, continuă Irina pe acelaşi ton liniştit şi grav. Se împlinesc doi ani de când a plecat şi el. Acum, că ai rămas singur, ce ai de gând să faci?...

— Nu înţeleg ce vrei să spui. Fii, te rog, mai explicită.

— Ioana şi Răzvan au plecat de doi ani. Şi cu ei a plecat şi împăratul. Tu ai rămas aici, singur, cu noi; dar văd că

nu-ţi place de nici unul dintre noi. Ce-ai de gând să faci, atunci? Dacă Dumnezeu a vrut să rămâi cu noi, trebuie să-ţi cauţi mângâierea aici şi să ne iubeşti pe noi.

— Care voi? o întrerupse el. Cine sunteţi voi?

— Noi, cei vii. Tu nu vrei să mai trăieşti cu noi. Tu te-ai lăsat furat în altă parte. Dar aceasta nu înseamnă viaţă, asta e numai o nălucire a ta. împăratul nu mai poate învia. împăratul este acum cu Ioana şi Răzvan...

îşi stinse ţigara în scrumieră şi-şi ridică apoi ochii asupra Irinei. O privi câteva clipe fără expresie, aşa cum ar fi privit un obiect banal şi familiar.

— îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun, începu el deodată, dar pentru mine moartea e o problemă serioasă. N-am îndrăznit s-o discut până acum nici măcar cu Biriş, deşi el nu se sfieşte să-mi amintească mereu că e profesor de filosofic De ce-aş discuta-o atunci cu tine?

— Faci păcat, spuse Irina. Eu nu mă pricep să-ţi spun mai mult, dar faci păcat.

— E oare atât de grav că mă gândesc încă la Ioana? E într-adevăr un păcat atât de mare?

Irina ridică încet fruntea şi-şi pironi din nou privirile în ochii lui. O clipă, figura i se lumină.

— Ţi-am spus că pentru Ioana nu mai poţi face nimic altceva, acum, decât să te rogi. Oricare ar fi de aici înainte viaţa ta, pe Ioana nu o mai atinge. Ea a plecat cu toată viaţa pe care aţi trăit-o împreună; de aceea a plecat cu împăratul odată.

— Vorbeşti foarte confuz, dar cred că înţeleg ce vrei să spui. Biriş ar spune că o dată cu Ioana am pierdut toată