Era un tablou de Luchian. Negustorul îi dădu 80 000 de lei; atunci, în 1942, tabloul făcea de zece ori mai mult, dar lui Gheorghe Vasile nu-i venea să-şi creadă ochilor. De atunci, de câte ori avea nevoie, revenea în strada Academiei. Aducea tablouri, icoane, costume vechi de boieri şi dregători din vremea fanarioţilor.
Multă vreme avusese mare ciudă pe Viziru, căci el observase cel dintâi dispariţia tablourilor. Şi de câte ori afla de la Irina că Ştefan se întoarce în permisie de pe front, se întuneca. Pleca atunci de-acasă şi se întorcea târziu, după miezul nopţii, aproape împleticindu-se, plângând. într-o noapte, nu izbutea să găsească broasca de la uşă şi veni Irina să-i deschidă. îl găsi rezemat de zid, cu faţa ascunsă în palme, plângând tăcut, cutremurat de suspine.
— Mor ai noştri la Stalingrad, începu el fără să-şi ridice capul, mor săracii de frig şi de foame! I-au prins pe toţi la Stalingrad !...
Asta se întâmpla în primele zile din ianuarie 1943. Ştefan remarcase dispariţia tabloului lui Luchian cu şase luni înainte, când se întorsese prima oară de pe front şi venise, cu Ioana, să-i vadă. Purta uniformă de căpitan şi deşi avea faţa arsă de soare, părea îmbătrânit. Zâmbea cu oarecare efort, dar zâmbea mereu, parcă ar fi prins un tic.
Ioana îl privea necontenit, sorbindu-l din ochi, ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă că se afla acolo, lângă ea, în acel vast salon al lui Antim, mirosind a naftalină, cu storurile pe jumătate lăsate, ca să împiedice să pătrundă
dogoarea după-amiezei de iulie, dar totuşi destul de luminos ca să se distingă tablourile, aşezate unul lângă altul pe toţi pereţii. — A fost în Crimeea, începuse Ioana. Să vă povestească ce i s-a întâmplat cu cămilele... Povestea nu au putut-o auzi decât o jumătate de ceas mai târziu, când doamna Ivaşcu, reîntorcându-se cu tava cu cafele, îl mai rugase încă o dată, stăruitor. — S-a întâmplat aşa, începu Ştefan zâmbind încurcat; că după un marş de câteva zile, am ajuns cu unitatea, într-un apus de soare, pe malul Mării de Azov. Şi deodată ne-am pomenit cu un şir de cămile venind spre noi, dinspre mare. Când au dat cu ochii de ele, oamenii au împietrit. Unul şi-a întors capul spre mine şi am văzut cum îi curgeau lacrimile, şiroaie. „Nu ne mai întoarcem noi acasă, domnule căpitan, mi-a şoptit. Pe-aici ne rămân oasele,
327
NOAPTEA DE SÂNZIENE
prin pustietăţile astea..." — Se speriaseră, vorbi repede Ioana. De-abia când au dat cu ochii de cămile au înţeles cât de departe erau de ţară... — Şi totuşi îmi aduc foarte bine aminte de un tablou de Luchian, o întrerupse Ştefan, privind spre fundul salonului. Erau nişte flori, nişte stânjenei vineţi pe un fond alb-cenuşiu... Se ridică de pe scaun şi începu din nou să cerceteze tablourile, unul câte unul, oprindu-se la fiecare pas, aşa cum făcuse de nenumărate ori în ziua aceea. — L-o fi vândut Iancu înainte de plecare, spuse doamna Ivaşcu. Sau l-o fi pus la păstrare prin vreun dulap...
— N-aţi făcut un inventar? o întrebase Ştefan pe Irina când se reîntorsese, într-o permisie de câteva zile, la sfârşitul toamnei. Două divizii româneşti se aflau înconjurate la Stalingrad. — Ce ne facem, domnule căpitan Viziru, ce ne facem? exclamase deodată Gheorghe Vasile. Ne prăpădesc băieţii la Stalingrad... Ştefan îl privise lung, cu acelaşi zâmbet uitat în colţul buzelor, un zâmbet care începuse să obosească şi părea şi el îmbătrânit înainte de vreme. Târziu, ochii i se aprinseră brusc, parcă s-ar fi hotărât să spună ceva, foarte important, poate un mare secret militar, dar se răzgândise repede şi clătinase din cap, reluându-şi zâmbetul. — Ar trebui să faceţi un inventar, se adresase el din nou Irinei. — Ne omoară fiscul, spusese doamna Ivaşcu. — Dumneavoastră, domnule consilier Viziru..., începuse atunci Gheorghe Vasile, cu un ton grav şi emoţionat. Ştefan întorsese brusc
capul spre el şi-l privise din nou, de astă dată într-un chip ciudat, parcă n-ar fi înţeles bine despre cine putea fi vorba. — Voiam să vă întreb, continuase Gheorghe Vasile puţin intimidat, cum vedeţi dumneavoastră situaţia militară şi internaţională... După o lungă tăcere, Ştefan îşi trecu mâna pe frunte. — Nu mă pricep, începu el. Ştiţi, eu nu mai sunt combatant. Sunt însărcinat cu aprovizionarea trupelor din Crimeea... — Să nu-l mai întrebi, îl rugase Prina după ce-l conduseseră amândoi pe Ştefan până în stradă. Nu-i place să vorbească de război....
în iarna aceea, Ştefan venise de mai multe ori, în vizite scurte, de o zi, două. Venea şi pleca cu avionul; „misiuni în legătură cu aprovizionarea frontului," îi spusese Irina. Nu avea întotdeauna timp să treacă să-i vadă, dar Gheorghe Vasile nu-şi regăsea liniştea decât după ce afla că Ştefan plecase din nou în Rusia. Apoi, după căderea Stalingradului, nu mai auzi multă vreme de el. Ioana venea uneori şi o zărea trecând printre troienele de zăpadă
din curte, ţinându-l pe Răzvan de mână. O observa dinapoia perdelelor şi urmărea figura ei absentă pe care nu se mai putea citi nimic, nici măcar preocuparea, încerca să-i surprindă ochii care priveau doar înainte. Gheorghe Vasile se ducea repede să închidă uşa cu cheia, apoi se aşeza în fotoliul de piele galbenă şi începea să aştepte.
Ştia că Ioana nu rămânea niciodată mult, şi câteva minute după
MIRCEA ELIADE
plecarea ei, Irina venea să-i bată la uşă. ea.
328
Nici o veste de la Ştefan, spunea
în acea iarnă se hotărâse să creeze Aşezămintele culturale profesorii Iancu Antim — Gheorghe Vasite. Miile acelea de cărţi care nu puteau fi citite, tablourile şi portretele din veacul al XVIII-lea şi începutul veacului XIX, care i se păreau atât de urâte, obiectele acelea eteroclite adunate în dulapuri şi vitrine, trebuiau prefăcute în câteva mii de cărţi folositoare, pe înţelesul tuturor, într-o bibliotecă populară, al cărei custode va fi el. începu atunci să vândă cu nemiluita cărţi, manuscrise, tablouri, icoane. Banii îi păstra o parte sub saltea, altă parte în ultimul sertar al biroului, minunându-se necontenit de mulţimea lor, numărându-i nopţile, cu uşa încuiată, şi întorcându-se apoi învigorat la birou ca să completeze listele de cărţi care trebuiau cumpărate. Visul lui era să
posede colecţia completă a „Bibliotecii pentru toţi", cu cele aproape 1 500 de volumaşe. Le căuta prin toate librăriile, pe la toţi anticarii, dar multe nu le mai putea găsi. Simţea atunci cum începe să-l cuprindă panica.
Dintr-o nimica toată, datorită acelor mai puţin de două sute de volumaşe epuizate, s-ar putea ca visul lui să nu se mai împlinească, s-ar putea ca Aşezămintele culturale să nu mai ia fiinţă, căci nu le putea închipui fără colecţia completă a „Bibliotecii pentru toţi". Uneori, ca să scape de obsesie, intra prin cârciumi şi bea cu deznădejde, singur, retras la masa cea mai ferită; dar nu-l răbda inima, şi scotea curând din buzunarul surtucului caietul în care-şi notase numărul şi titlul volumelor epuizate, le aduna din nou, făcea nenumărate socoteli, până ce vinul îi înmuia inima, îşi amintea de Stalingrad şi tot ce urmase, şi începea să plângă. — Mor ai noştri, săracii, mor cu miile..., repeta sugrumat.
Apoi, în vara aceea, întâlnise pe Ghedem anticarul şi se mai liniştise. Ghedem îl asigurase că-i va completa
„Biblioteca pentru toţi" şi-i adusese, la cea dintâi întâlnire, un mare număr de volume. Nu voia bani; îi cerea, în schimb, cărţi şi obiecte din colecţiile lui Antim. în câteva luni, toate cărţile rare şi primele ediţii din poeţii munteni trecuseră la Ghedem. El, Vasile, scăpat de coşmarul „Bibliotecii pentru toţi", se îndeletnicea acum să
adune tot felul de cărţi folositoare, pe care le clasa în catalogul vitoarelor Aşezăminte sub felurite rubrici: cunoştinţe teoretice, cunoştinţe practice, cunoştinţe urgente, cunoştinţe pentru părinţii cu stare etc. Irina îl surprindea uneori aşezat la birou, în faţa maldărului de cărţulii şi broşuri cumpărate în ziua aceea, copiindu-le titlurile în caiet. Rămânea multă vreme în prag, privindu-l. Cu ochelarii alunecaţi puţin pe nas, cu tocul în mână, Gheorghe Vasile aştepta fără să ridice ochii. — Iar ai cumpărat cărţi, spunea în cele din urmă Irina. Să nu te afle mama. N-o să mai avem bani... Când o auzea închizând uşa în urma ei, se ducea repede şi răsucea cheia în broască.
329
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Ştefan revenise pe neaşteptate într-o seară ploioasă din noiembrie, când ruşii recuceriseră Kievul şi frontul întreg părea că stă din nou să se clatine. Venise singur, fără Ioana, şi Irina îi strigase prin uşă: — A sosit Ştefan. E în salon. Vrea să-ţi vorbească... îl găsise plimbându-se cu mâinile în buzunarele uniformei prin faţa tablourilor.
Salonul era încă rece şi mirosea a fum; aprinseseră focul de-abia cu câteva ceasuri înainte. Ştefan îi strânse mâna cu o neaşteptată căldură. — Veşti proaste, domnule consilier Viziru? — E maior acum, îl întrerupse Irina. L-au înaintat maior... — îmi pare bine că vă regăsesc pe toţi sănătoşi, începu Ştefan. Părea schimbat, dar Gheorghe Vasile nu reuşea sa înţeleagă ce se schimbase în figura lui. Poate că ochii îi străluceau altfel acum, şi zâmbetul părea mai puţin speriat. — Felicitările mele! îi spuse învăţătorul apucându-i din nou mâna şi strângându-i-o cu putere. Putem spune că ne bucurăm şi noi de eroismul prietenilor noştri! Suntem şi noi mândri de aceşti eroi... —
Aş vrea să vă vorbesc într-o chestiune delicată, îl întrerupse Ştefan. De aceea am şi venit să vă văd singur, fără
Ioana... Gheorghe Vasile păli şi-şi duse încurcat mâna la guler. Irina se îndreptă spre uşă. — Poţi rămâne, o opri Ştefan. Te interesează şi pe tine. E vorba de Vădastra... Gheorghe Vasile se aşeză pe scaun şi-şi căută batista. Voi să se şteargă pe frunte, dar se răzgândi şi şi-o apăsă o clipă pe ochi, fără să scoată un cuvânt. — Cunoaşteţi pe un maior Aurel Băleanu? Mi-a spus că a locuit împreună cu Vădastra; au locuit acelaşi apartament, acum vreo cinci, şase ani. îl cunoaşteţi? ... Se aşezase şi el pe scaun, aproape de Gheorghe Vasile, şi-l privea acum cu nerăbdare,
cu o tulbure curiozitate. învăţătorul îşi trecu de mai multe ori batista pe frunte. — Am auzit de el, dar nu l-am cunoscut, spuse în cele din urmă, fără să-şi ridice privirile. Irina îşi dusese mâinile la spate şi-i asculta pe amândoi. — Păcat! făcu Ştefan. Credeam că-l cunoaşteţi şi dumneavoastră. Păcat... îşi scoase pachetul şi-şi aprinse absent o ţigară. — Dar ce e cu domnul maior Băleanu? întrebă Gheorghe Vasile. — A fost rănit. Aşa l-am cunoscut: în spital. Eram în aceeaşi cameră. Căci am uitat să vă spun: am fost şi eu rănit, acum vreo două luni.
Nu vă speriaţi, n-a fost nimic grav. A sărit în aer, aruncată de partizani, una din clădirile în care lucram eu, la Odessa. Nimic grav; mai mult sperietura. Am stat doar o săptămână în spital. Băleanu fusese şi el rănit, dar el era mai grav... Se ridică brusc de pe scaun, şi începu să se plimbe. Se opri ca din întâmplare în dreptul unei vitrine aproape goale şi, aplecându-se, privi cu mare luare-aminte acele câteva tabachere, ciubuce şi şiruri de mărgele.
— Trecut fără urmaşi! exclamă el deodată încercând să râdă. Timpurile ferice când ţara veghea turcită !...
Fără să scoată un cuvânt, Irina se apropiase de uşă şi ieşise. Ştefan privi 'ung în urma ei. — Aţi făcut rău că aţi pomenit de Spiridon, spuse Vasile ducându-şi încă o dată batista la ochi. Ştefan se reaşeză pe scaun, încurcat. îşi scoase pachetul cu ţigări şi-l întinse învăţătorului. — Nu prea fumez, spuse el.
MIRCEA ELIADE
330
331
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Doar aşa, din când în când, ca să fac plăcere prietenilor. Ştefan apropiase chibritul aprins şi-l privi cum suge ţărăneşte din ţigară. — Iertaţi-mă dacă mă amestec într-o chestiune care nu mă priveşte, spuse aşezând chibritul încă aprins pe marginea scrumierei. Ce faceţi cu banii care-i încasaţi de pe lucrurile vândute?... Gheorghe Vasile înlemni cu ţigara lipită între buze. Şi-o desprinse cu greutate şi începu s-o răsucească încurcat între degete. —
Poate nici n-ar trebui să-mi răspundeţi, continuă Ştefan. Dar, ştiţi, voiam să vă spun doar atât: faceţi repede ce credeţi că trebuie făcut. Am pierdut războiul. într-un an, doi, ruşii sunt aici, peste noi, în Bucureşti... Se ridică iar de pe scaun şi îşi stinse cu un gest scurt ţigara. — Păcat că nu l-aţi cunoscut pe Băleanu, adăugă el începând să se plimbe. — Am pierdut războiul ? întrebă parcă trezit din somn Gheorghe Vasile. Ziceţi c-am pierdut războiul ?...
