— Vă duceţi la Botoşani? îl întrebă jandarmul. Aţi pierdut legătura cu acceleratul, dar mai aveţi un tren la miezul nopţii...

într-o dimineaţă de duminică se trezise pe strada Batistei. în dreptul numărului 27 erau schele; o clădire nouă, ajunsă la jumătate, se înălţa pe locul unde fusese altădată casa şi grădina doamnei Creţulescu. Se vedea bine că

se construia un mare bloc cu multe etaje. Se plimbă câtva timp prin faţa j schelelor, apoi se hotărî brusc şi sună la numărul 23. îi deschise un bătrân cu părul argintiu şi figura blândă, distinsă.

— Mă iertaţi... Am lipsit multă vreme din Capitală. Ştiam că la numărul 27 locuia doamna Creţulescu...

— A murit în bombardament, îl întrerupse bătrânul. Atunci când s-a dărâmat casa...

Simţi un gol în fiinţa lui, parcă i s-ar fi risipit deodată viaţa, i s-ar fi scurs în afară de el. Şi totuşi, fără nici o sforţare, zâmbi.

— Mi-am închipuit, spuse. Cunoşteam şi pe nepoata ei, domnişoara Sideri...

— Ea nu era. Se afla în străinătate. Am auzit că s-ar fi întors după aceea, dar n-am mai văzut-o...

Apoi înclină uşor din cap şi închise uşa. Reveni tulburat în dreptul schelăriei; „e la Zinca", îşi spuse el cu un suspin de uşurare. „Ai să mă cauţi în genunchi până la sfârşitul lumii şi n-ai să mai mă găseşti!..." Şi totuşi se întorsese în ţară şi se ascundea acum la Zinca...

în noaptea aceea, la Busacco, nu izbutise să adoarmă. Ascultase până dimineaţa orchestra din sala de bal, fumând ţigară de la ţigară. Când se lumină de ziuă, auzise o maşină depărtându-se încet, claxonând, şi tresărise. Apoi îşi luă baia, se bărbieri şi ridică receptorul să ceară camera Ilenei. Aşteptând, se uitase la ceas: nouă şi jumătate. „S-a deşteptat", îşi spuse. îi răspunse târziu cineva de la recepţie: — Domnişoara Sideri a rugat să nu fie deranjată

până la prânz. Plecă să se plimbe prin parc, dar pe la 11 nu se mai putu reţine şi urcă la ea. Uşa era încuiată.

Ciocăni de mai multe ori fără rezultat. Coborî din nou şi se interesă la portar. Află că Ileana plecase cu o maşină

foarte de dimineaţă. în aceeaşi seară se întoarse şi el la Lisabona. A doua zi, i se spuse la Legaţie că Ileana era la Madrid, la prieteni, şi nu era aşteptată decât peste

câteva zile. După o săptămână încă nu se întorsese şi nu-i dăduse nici un semn de viaţă. Atunci se hotărâse brusc şi luă avionul spre Bucureşti.

„S-a ascuns la Zinca", îşi repetă el necontenit. Era duminică şi cantina ministerului era închisă. Trebuia să

mănânce la restaurant. I se păru deodată că ziua aceasta va fi nesfârşită, că timpul nu se va lăsa dislocat, ci îl va obliga să-l suporte, minut cu minut, secundă cu secundă.

— ... Şi eu sunt de pe lângă Botoşani, adăugă jandarmul. E mare prăpăd şi pe-acolo...

Ştefan clipi din nou, repede şi des, ca să-şi odihnească pleoapele. Le simţea umflate, însângerate de arşiţă.

— Atunci poate ştii cum se ajunge la Zinca, spuse el.

— Zinca? repetă jandarmul. N-am auzit. Prin ce parte e?

— Nu ştiu nici eu prea bine. Mi s-a spus că ar fi în judeţul Botoşani. Dar nu-i spusese nimeni; descoperise asta în Dicţionarul geografic. îndată

ce se despărţise de Mihai Duma începu să-i pară rău că-l căutase. „Mai bine aş fi consultat Dicţionarul geografic" , îşi repetă el de mai multe ori, strângân-du-şi batista udă în mână. îi era foarte cald şi-şi simţea fruntea şi palmele transpirate. Pe Duma îl găsise cu oarecare greutate, căci lucra acum la Ministerul de Interne. Când îi telefona, Duma îi răspunse cu o neaşteptată afabilitate. îşi dădură întâlnire chiar a doua zi, în faţa ministerului.

Apropiindu-se, îl zări stând de vorbă cu un bărbat înalt, bine legat, cu părul cărunt care-l asculta impasibil cu o ţigară în colţul buzelor. Duma îl întâmpină zâmbind.

— Aş vrea să cunoşti pe şeful meu, domnul Protopopescu, îi spuse. Protopopescu îi strânse mâna cu o exagerată

căldură. Câteva clipe, figura

lui imobilă, rece, i se păru iluminată de o subită simpatie.

— Eu vă las, spuse el repede. Ştiu că aveţi de vorbit... Mi-a părut foarte bine, adăugă prinzându-i din nou mâna şi strângându-i-o. Auzisem de mult despre dumneavoastră...

De-abia după ce se depărtase, Ştefan se simţi încurcat.

— Venisem să vă întreb câteva lucruri...

Dar se întrerupse şi privi în jurul lui. Ieşeau mereu funcţionari ai ministerului.

— Nu voiţi să facem câţiva paşi împreună? îi propuse.

Porniră încet spre bulevard. Deşi era abia începutul lui mai, arşiţa amiezii dogorea ca în miezul verii.

— Venisem să vă întreb despre Ileana, despre domnişoara Sideri, începu el. N-am văzut-o de-atunci, din Portugalia. Aş vrea să ştiu ce s-a întâmplat cu ea...

Duma întoarse capul şi-l privi, fără expresie, ca şi cum ar fi aşteptat să continue ca să înţeleagă ce vrea să spună.

MIRCEA ELIADE

416

417

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Credeam că dumneavoastră ştiţi mai bine ca noi, vorbi el târziu. Nu s-a mai întors la Legaţie. Şi-a trimis demisia din Madrid şi după aceea a dispărut. Am crezut că a plecat în America. Dar se pare, totuşi, că n-ar fi reuşit să plece. Credeam că dumneavoastră...

— Nu, eu n-am mai ştiut nimic de ea. Am fost multă vreme pe front... E foarte cald, spuse el deodată oprindu-se şi scoţându-şi batista să se şteargă pe frunte.

— S-a vorbit mult despre domnişoara Sideri, continuă Duma. Acum vă pot spune că am fost şi eu într-o situaţie destul de delicată. Era secretara serviciului meu. Vă închipuiţi... S-au făcut aluzii şi la dumneavoastră, adăugă el fără să-şi ridice privirile. Au fost unii care s-au întrebat chiar... Dar, în fond, toate astea sunt fără importanţă...

Acum s-au schimbat lucrurile...

întoarse capul spre el şi zâmbi.

— Da, înţeleg, spuse Ştefan încurcat. Credeam, totuşi, că ştiţi ceva despre ea. Aş fi vrut s-o reîntâlnesc. Mi-ar fi făcut plăcere s-o reîntâlnesc...

Apoi se opri din nou, tot atât de brusc, şi-i întinse mâna silindu-se să zâmbească.

— Vă rog încă o dată să mă iertaţi, îi spuse.

Se îndepărtă cu paşi repezi, ţinându-şi încă batista udă în mână.

Câteva zile după aceea consultase Dicţionarul geografic. Sub numele de Zinca erau notate 19 sate şi moşii, risipite pe tot întinsul ţării. Numai în Moldova se aflau vreo şapte, şi două din ele erau în judeţul Botoşani. Unul, foarte aproape de lunca Şiretului. „E aici, îşi spuse, aici s-a ascuns."

— Sunt două sate Zinca, adăugă Ştefan. Dar mi s-a spus că satul pe care-l caut eu ar fi în lunca Şiretului...

Jandarmul îl privea încruntându-şi puţin sprâncenele, ca şi cum s-ar fi trudit să-şi amintească.