Apoi îşi relua plimbarea pe coridor sau deschidea uşa salonului şi dispărea în întuneric. Nu odată, după ce se reîntoarse umilit în odaia lui, Gheorghe Vasile se mulţumise să aştepte un ceas, două, moţăind în fotoliul de piele galbenă şi apoi să se reîntoarcă, cu aceleaşi exagerate precauţii, necutezând nici să mai aprindă lanterna, înaintând bâjbâind, lipit de ziduri. Dar o găsea întotdeauna, undeva pe coridor, şi ea îi şoptea de departe: —
Tată !... Se oprea atunci brusc, parcă sângele i-ar fi îngheţat în vine, căci vocea îi ajungea din întuneric, pe neaşteptate, fără să poată înţelege din ce colţ plecase. în faţa lui, în lături, nu zărise nimic, nici măcar o umbră.
Auzea apoi, repetată, tot mai clară, şoapta Irinei: — Tată ! şi simţea că se apropie de el, venind din întuneric.
Aştepta tremurând, până ce mâna ei, întinsă, îi atingea obrazul. — Tot nu te-ai culcat? îl întreba.
Către sfârşitul lui martie, primăvara venise pe neaşteptate. Pastele cădea la 4 aprilie şi Irina pleca în fiecare seară
să-i ia pe Ioana şi pe Răzvan la denii, învăţătorul o pândea din dosul perdelelor şi, îndată ce-o vedea ieşind pe portiţă, cobora emoţionat spre salon încercând să-şi potolească bătăile inimii. Ştia că Gherghina e plecată şi ea la denii, la biserica de la capătul străzii. Dar întâia oară, găsise uşa salonului încuiată. Rămăsese înmărmurit, cu mâna pe clanţă. Nu ştiuse până atunci că uşa salonului putea fi încuiată cu cheia. Nu fusese niciodată încuiată.
înţelesese, într-o străfulgerare de umilinţă şi furie, că Gherghina adusese, în lipsa lui, un lăcătuş şi reparase broasca. Urcă într-o fugă la el şi se întoarse cu cheia de la camera lui. O încercă de mai multe ori, dar nu reuşi s-o deschidă. începu să înjure, printre dinţi, şi intră în bucătărie să caute alte chei vechi, rămase prin sertare. Nici una nu se potrivea. A doua şi a treia zi repetă întocmai operaţia. După ce-o vedea pe Irina plecând, se cobora cu toate cheile pe care le putuse găsi între timp. Le încerca pe toate, cu încăpăţânare, zgâlţâind uşa, opintindu-se până ce simţea că s-ar putea strica broasca, şi atunci trecea la altă cheie. A patra zi, spre marea lui mirare, încercând clanţa văzu că uşa era deschisă şi dădu buzna în salon. Pe o canapea, lângă o măsuţă plină de obiecte din vitrine, îl găsise pe Biriş; cerceta fiecare obiect în parte şi căuta apoi într-un caiet gros, legat în piele, pe carel ţinea deschis pe genunchi.
— M-a rugat Irina să verific catalogul colecţiei, spuse fără să se ridice de pe canapea.
335
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Gheorghe Vasile împietrise în mijlocul salonului, cu traista goală pe umăr si cu un inel cu chei vechi în mâna stângă.
— De-abia acum au dat peste catalog, continuă Biriş. Dar n-a mai rămas mare lucru. Ce-a fost mai bun s-a rătăcit... A dispărut, adugă el târziu.
— Vai de noi, murmură Gheorghe Vasile apropiindu-se şi aşezându-se pe un scaun de lângă măsuţă. Vai de noi!
Merge prost războiul...
Biriş ridică alene ochii din caiet şi-l privi.
— Din când în când primim şi câte o veste bună, spuse. A telegrafiat Viziru. Au scăpat toţi din Crimeea, au putut fi evacuaţi pe mare... Acum sunt la Constanţa, adăugă. Are să sosească duminică, în ziua de Paşti.
Aproape că nu scosese un cuvânt în zilele următoare. Şi ca să le arate cât e de supărat, în noaptea de înviere nu se duse cu Gherghina la biserica de pe strada lor, ci porni spre Mitropolie. Dar pe la mijlocul drumului se răzgândi şi intră în prima biserică pe care o întâlni în cale.
Se întoarse târziu după miezul nopţii, căci ţinuse mult să ajungă acasă cu lumânarea de la înviere aprinsă. Urcă
de-a dreptul în odaia lui, stinse lumânarea şi o aşeză cu grijă într-un sertar al biroului, apoi se trânti în fotoliu şi aţipi. Nu-şi putu da seama cât dormise, dar îl trezi frigul din odaie. Se frecă la ochi, apoi scoase ceasul: aproape
trei. Dacă Irina a rămas să asculte întreaga slujbă, cum îi era obiceiul, nu se putea întoarce decât pe la patru dimineaţa. Simţi cum îl cuprinde emoţia. Trase repede sertarul, scoase lumânarea, o aprinse, îşi căută traista, şi-o puse pe umăr şi, după ce-şi făcu tremurând câteva cruci, coborî spre salon.
Uşa nu era încuiată şi Gheorghe Vasile rămase câteva clipe în prag ca să-şi liniştească răsuflarea. Apoi intră, cu grijă, călcând în vârful picioarelor, aşeză lumânarea aprinsă într-o scrumieră şi se apropie de prima vitrină.
Privind cu atenţie, îşi dădu seama că mai rămăseseră foarte puţine obiecte, şi nu îndrăzni. Se îndreptă spre a doua vitrină şi-i ridică tremurând capacul de sticlă. Aici se aflau tabachere vechi şi ciubucuri. Alese câteva, la nimereală, şi le băgă în traistă. Apoi trecu mai departe, şovăind în dreptul tablourilor. I se păru că dacă ar lua unul din ele, destul de mic, nu s-ar cunoaşte. Stătea încă pe gânduri când în salon se făcu deodată lumină şi auzi glasul Irinei strigându-i:
— Christos a înviat! ...
întoarse capul şi o zări în prag, cu o mână pe butonul electric, ţinând în cealaltă mână lumânarea de Paşti.
— Adevărat a înviat! şopti învăţătorul.
Irina se apropie repede de el şi-l sărută pe amândoi obrajii. Părea foarte emoţionată; era palidă şi ochii arătau împăienjeniţi, nefiresc de stinşi. Gheorghe vasil se îndreptă spre canapea şi căzu moale, prinzându-şi capul în palme.
MIRCEA ELIADE
336
Irina îi puse o mână uşoară pe umăr, fără să scoată un cuvânt. Rămase aşa multă vreme. Apoi, ca şi cum şi-ar fi amintit deodată ceva, ieşi grăbită din salon. Când se întoarse, aducând o tavă cu ouă roşii, cozonac şi o sticlă de vin, îl găsi vorbind singur.
— ... Un om de nimic, asta eram. Lepădăturile societăţii...
Irina aşeză tava pe măsuţă, îi turnă un pahar cu vin şi i-l întinse. Apoi îi dădu un ou roşu. Gheorghe Vasile îşi şterse lacrimile cu mâneca hainei, oftă adânc, de mai multe ori şi rămase cu oul roşu în mână, aşteptând. Irina se apropie de el şi i-l ciocni.
— Christos a înviat! spuse.
— Adevărat a înviat! răspunse Gheorghe Vasile. Adevărat că a înviat! repetă el înăbuşit. Şi să nu crezi cumva...
Dar îl înecă repede plânsul şi nu mai putu continua. Irina îi luă paharul cu vin din mână şi îl aşeză pe tavă.
— Ce să cred? întrebă ea deodată cu o voce neaşteptat de clară. Nu mi-ai spus chiar dumneata că toate sunt pentru Aşezămintele culturalei
— Pentru Aşezăminte. Nimic pentru mine. Că ajunsesem printre lepădăturile societăţii, când l-am întâlnit pe Iancu Antim...
Irina îi întinse din nou paharul, apoi începu să se plimbe, cu fruntea plecată, cu mâinile la spate. învăţătorul sorbi paharul dintr-o înghiţitură.
— ... L-am întâlnit, reluă el, şi am înţeles că am şi eu o misiune: să duc la bun sfârşit opera marelui apostol al neamului, Iancu Antim, să creez Aşezămintele culturale...
Irina se plimba dintr-un capăt al altuia al salonului, fără să-l asculte.
— Un focar de cultură pentru întreg neamul românesc... Să devin şi eu cineva, un apostol... Să ducem lumina la sate...
