— Poate o fi, spuse. Eu n-am auzit...

Ştefan zâmbi încurcat şi întoarse din nou ochii spre câmpie, clipind des. Norii de praf continuau să se târască.

Atunci uşa magaziei se deschise brusc şi şeful gării ieşi repede încercând să-şi îmbrace tunica din mers.

— Vine! strigă el. Vine!...

Când a intrat trenul Crucii roşii în gară, călătorii s-au îmbulzit din nou la ferestre. Era un tren nesfârşit, cu multe vagoane de marfă, păzite de jandarmi, două vagoane cu paturi şi un vagon-spital. Un grup de medici şi infirmiere au coborât grăbit şi s-au îndreptat spre biroul şefului gării. Dar un ofiţer a alergat după ei şi i-a oprit.

— Dă-i drumul imediat! s-a adresat el şefului gării. Trebuie să ajungem la Iaşi. Aici se opreşte trenul următor.

Soseşte o jumătate de ceas după noi.

— Eu am primit ordin, spuse şeful gării. Au aflat şi oamenii din celelalte sate, adăugă arătând spre câmpie.

Norii de praf erau încă departe, târându-se leneş. Câţiva jandarmi au început să coboare din vagoanele de marfă, bătându-şi picioarele ca să şi le dezmorţească.

Atunci îl recunoscu, îmbrăcat într-o rasă albă, încins la mijloc cu o curea, cu ochelarii negri de soare, plimbându-se prin faţa vagonului-spital. Bursuc ridică braţul şi-i făcu semn să se apropie.

— încotro? îl întrebă.

— Mă duc la Botoşani. Caut un sat, Zinca... Bursuc îl privi încruntat prin ochelarii de soare.

— Vreau să-mi refac viaţa. Acolo la Zinca... Dar se întrerupse brusc şi zâmbi încurcat.

— Ce interesează o viaţă? făcu Bursuc, ridicând din umeri.

întoarse capul să vadă dacă-l ascultă cineva, apoi adăugă, coborând glasul.

— Mama ei de viaţă! Pastele şi Evangheliile ei de viaţă!...

— M-am hotărât să-mi refac viaţa, reîncepu Ştefan cu o bruscă fervoare în glas. Mă duc la Zinca. Este acolo o fată. O iubesc...

— Ascultă-mă, îl întrerupse Bursuc punându-i mâna pe umăr. îmi place de dumneata că eşti sincer. Ar trebui să

vii cu noi; să vezi cum refacem vieţile...

îl trase de mână până în dreptul unor vagoane acoperite cu pânze.

— Uite, astea sunt: camionetele Crucii roşii. Mergem la Iaşi şi de-acolo plecăm cu caravana prin sate. Mor oamenii, cu miile, de foame. Dumneata ai auzit?...

— Eu..., începu Ştefan, încurcat.

— Ştiu, îl întrerupse Bursuc, mi-ai spus adineauri că vrei să-ţi refaci viaţa. Pe cine crezi că interesează asta?

îl privi din nou, aproape încruntat.

— Când ai de gând să intri şi dumneata în rândul oamenilor? să devii şi dumneata creştin?...

— Sunt creştin, spuse Ştefan. M-am născut creştin...

— Priveşte atunci în jurul dumitale, îl întrerupse din nou Bursuc. Ce vezi? înţelegi?

— Secetă, începu Ştefan. Prăpăd...

— E sfârşitul lumii, domnule consilier! strigă Bursuc. Se apropie sfârşitul lumii. Pocăieşte-te! Lumea dumitale îşi dă duhul. începe o lume nouă, cu sfânta dreptate. Hristos, Mântuitorul nostru...

Atunci îşi dădu seama că-l ascultau o seamă de călători, la ferestre şi pe peron. Bursuc îşi întoarse brusc capul spre ei şi ridică braţul foarte sus.

MIRCEA ELIADE

418

419

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Pocăiţi-vă, le strigă. Pocăiţi-vă cu toţii! Mărturisiţi-vă păcatele, că se apropie sfârşitul lumii. Are să plouă cu

foc şi pucioasă...

Apoi, deodată, îl apucă de braţ şi-l trase înapoi spre vagonul cu paturi.

— Vino mai încoace, îi şopti, că ne-ascultă toţi bădăranii ăştia... Ştefan îşi ridică mâna în dreptul capului, să se apere de arşiţă.

— Mi-e foarte sete, spuse. Aveţi puţină apă?

— Avem şi apă, avem de toate. Vino cu noi. Te luăm cu noi... Du-te şi adu-ţi bagajul.

— Nu am decât o servietă, spuse Ştefan.

— Fugi şi adu-ţi-o, îi strigă Bursuc. Te-aştept aici.

Era un vagon cu paturi, simplu, aproape sărăcăcios, construit înainte de război pentru călătoriile cercetaşilor.

Bursuc închise după el uşa compartimentului şi îşi scoase rasa călugărească, rămânând în nişte pantaloni scurţi şi o cămaşă fără mâneci, descheiată la gât. După ce porni trenul umplu un lighean cu smalţul sărit şi-şi cufundă

obrazul întreg sub apă.

— E din cauza bărbii, spuse. A crescut prea mare şi ţine cald. Aş fi vrut s-o rad, dar acum că m-am hotărât să

ajung episcop, nu se mai poate fără barbă...

Continua să-şi păstreze braţele până la cot în ligheanul cu apă.

— M-am hotărât, continuă visător. E multă suferinţă în ţară. E secetă şi foamete. Un episcop poate face mult.

Trebuie să-i mângâiem. Sunt nişte bieţi oameni...