Voi să-şi toarne singur al doilea pahar, dar îl împiedica traista ale cărei curele stăteau să-i cadă pe umăr, şi şi-o scoase scârbit. Apoi apucă sticla.
— Vino să bei şi tu un pahar, îi strigă Irinei. Ce ai? la ce te gândeşti? o întrebă văzând-o cum se apropie tăcută
de el.
— Mi s-a închis inima, spuse ea încet. Nu mă pot linişti... Gheorghe Vasile turnă vin, apoi îşi ciocni paharul cu al Irinei.
— Doamne ajută şi ne iartă! şi bău închizând ochii. Ar trebui s-o scoli şi pe Gherghina, adăugă, că sunt Sfintele Paşti...
— Las-o să doarmă, spuse Irina. E foarte obosită...
Se aşeză lângă el pe capanea şi rămase cu privirile în gol. Gheorghe Vasile luă o felie de cozonac şi începu să
mestece, oftând.
— Nu ştiu ce am de nu pot să dorm, începu deodată Irina. Mă tot gândesc... întoarse capul şi-l văzu, cu paharul gol într-o mână, cu felia de cozonac
în cealaltă. Apucă sticla şi îi turnă vin.
337
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Ea, Ioana, crede că n-o mai iubeşte, începu din nou. A aflat de-o fată cu care s-a întâlnit Ştefan în Portugalia, atunci când a fost el a doua oară...
întoarse din nou capul şi-l privi; învăţătorul înmuia felia de cozonac în pahar şi sorbea încet, pe gânduri.
— I-a spus de ea cumnată-su, Răducu. Şi i-a mai spus că au mai aflat şi alţii, pentru că Ştefan s-a hotărât deodată să se-ntoarcă la Bucureşti, de unde trebuia să mai rămână acolo toată iarna...
Gheorghe Vasile asculta concentrat, ţinând paharul foarte aproape de gură. Mâna îi tremura puţin.
— Unde trebuia să rămână? întrebă el deodată.
— Acolo, în Portugalia... Dar s-a întors şi a plecat pe front...
— Era război, spuse el şi sorbi, parcă cu teamă, din pahar.
— Dar nimeni n-a ştiut că el, Ştefan, ceruse asta, să fie trimis pe front, s-a dus până la Ministerul de Război. A aflat Răducu, mai târziu, când a intervenit să-l demobilizeze. I-au arătat atunci toate cererile pe care le făcuse Ştefan ca să fie trimis pe front, în linia întâi.
Se ridică brusc de pe canapea şi începu să se plimbe.
— Nu mi-e deloc somn. Mi s-a închis inima. M-am împărtăşit, dar nu m-a învrednicit Dumnezeu...
Apoi se întoarse spre el, tulburată, şi adăugă:
— Să nu-i vorbeşti mamei de toate lucrurile astea...
— Care lucruri?
— De ce ţi-am spus cu Ioana... Face mare păcat că nu-l crede. Ştefan o iubeşte. Ce s-a întâmplat cu fata aceea e altceva...
Gheorghe Vasile o asculta acum cu oarecare greutate. Simţea aromeala somnului şi o plăcută oboseală în oase. în salon se făcuse, parcă deodată, frig, şi îşi mai turnă un pahar.
— Dar tu de unde le ştii? o întrebă clipindu-şi des ochii ca să se trezească. Irina ridică din umeri.
— Mi le-a spus ea, Ioana. Mi le-a spus şi Ştefan... Sunt amândoi nefericiţi, şi e mare păcat. E păcat, căci se iubesc foarte mult... Dar poate aşa a hotărât Dumnezeu, adăugă încet reîncepând să se plimbe.
Pe jumătate adormit, Gheorghe Vasile încercă să-şi curăţe oul roşu. Dar îl scăpă dintre degete şi îl privi cum se rostogoleşte pe covor. Irina i-l ridică şi începu să-l cureţe.
— M-a doborât somnul, spuse el trecându-şi apăsat palma pe faţă ca sa se dezmorţească.
Irina îi reumplu paharul şi-i întinse oul curăţat.
— Mai voiam să-ţi spun ceva. Dumneata ştii că eu şi Spiridon suntem cununaţi pe vecie. Mama tot vrea să mă
mărite. Dar eu n-am să mai mă mărit.
MIRCEA ELIADE
338
Nu-i spune asta, ca să n-o mâhneşti, dar voiam să ştii că tot ce e al meu şi-al băiatului, e şi al dumitale. Dacă m-o lua Dumnezeu înaintea dumitale, să ştii că unele lucruri sunt la Biriş, în păstrare. Să ai mare grijă de ele. Sunt pentru Gheorghiţă, să aibă bani de învăţătură...
în dimineaţa aceea, Irina umbla pe străzi cu pasul repede, grăbită, ca şi cum ar fi întârziat de la o întâlnire. Dar umbla fără să privească unde calcă, apucând pe străzi la întâmplare, cu ochii plecaţi, pe jumătate închişi, ca şi cum s-ar fi luptat să nu adoarmă. întâlnea mereu grupuri de oameni vorbăreţi, aproape veseli, căci era o zi limpede de primăvară, cu cerul albastru, neaşteptat de senin. Se trezea la răstimpuri în dreptul unei biserici şi atunci încetinea pasul, urmărind câteva clipe copiii jucându-se în hainele lor de Paşti pe trepte. Apoi pleca mai departe, mai grăbită.
De-abia când auzi sirena se opri şi privi tulburată în jurul ei. La început, nu-şi dădu seama în ce cartier se află. Se rezemă de un gard şi respiră adânc, plecându-şi obosită capul. Un domn ieşi chiar atunci dintr-o curte şi, trecând prin faţa ei, îi spuse:
— Nu vă speriaţi. Se fac exerciţii de apărare antiaeriană. S-a anunţat şi la radio...
