Bătea un vânt repede şi pomii de curând înfrunziţi îşi aplecau înfrigurate crengile.
— E şi Biriş aici. E alături, spuse Irina.
Aşteptă câteva clipe, dar văzând că nu răspunde se aşeză pe scaun. Aici era odaia băiatului. Patul fusese scos şi se adusese pentru Ştefan o canapea. Se aşeză pe scaun lângă canapea şi începu să aştepte. Târziu, Ştefan întoarse brusc capul de la fereastră şi o privi speriat.
— Ce faci? o întrebă. Nu cumva te rogi?
— Nu, nu mă pot ruga, spuse încet Irina.
— Credeam că te rogi, continuă el mai liniştit, credeam că te rogi la Dumnezeu...
— Nu, nu pot, spuse foarte încet Irina.
Apoi iar tăcură amândoi, multă vreme. Ştefan îşi lipi fruntea de geam.
MIRCEA ELIADE
344
— De ce nu fumezi? îl întrebă deodată Irina. El întoarse mirat capul.
— Ţi-am adus ţigări, continuă Irina, ridicându-se repede şi îndreptându-se spre el cu un pachet şi o cutie de chibrituri în mână.
— Ah, da, e adevărat..., începu Ştefan.
Apoi se întrerupse brusc. Reveni în mijlocul camerei, îşi aprinse o ţigară şi se aşeză pe canapea. Fuma tăcut.
După câtva timp se apropie de fereastră, o deschise şi zvârli mucul de ţigară în grădină.
— Curios, spuse. Uitasem de ţigări...
De-atunci, de câte ori intra, îl găsea fumând. în cameră plutea un fum gros, înecăcios, şi Irina se îndrepta de-a dreptul spre fereastră şi o deschidea. Auzea apoi pe Adela bătându-i sfios în uşă, se întorcea şi îi lua tava din mână.
— N-a mâncat nimic, îi spunea Adela când o întâmpina. Fumează întruna, dar nu mănâncă nimic. Noi, familia, suntem disperaţi. Nu vrea să ne primească, nu deschide uşa nimănui. Noroc că tocmai în ziua aceea... ştii dumneata... îl demobilizase. L-au retrimis la minister. Şi de-acolo, i-a obţinut Răducu concediu...
Vorbea întruna, pregătind sandviciurile şi aşezându-le pe tavă. Când vedea că totul e gata, Irina se ducea să bată
la uşă. Adela o aştepta cu tava, să se reîntoarcă. Intrase o singură dată, pentru că uşa era deschisă. Ştefan nu se dezlipise de fereastră, nu scosese un cuvânt şi nu se atinsese de mâncare. După un sfert de ceas, Adela plecase.
Nu mai încercase de atunci.
Ştefan rămânea lângă fereastra deschisă. Privea ramurile care tremurau uşor, necontenit; doar câteodată, la răstimpuri, încremeneau, o singură, nesfârşită clipă, când totul rămânea pe loc, şi apoi iar începeau să tremure, mirate, bănuitoare, neodihnite.
— A fost Biriş să te vadă, spunea Irina. A aşteptat câteva ceasuri, apoi a plecat. Are să treacă din nou mâine.
îi aşeza tava pe măsuţa de lângă canapea. Apoi se ducea la fereastră, îi lua braţul şi-l trăgea uşor după ea. Ştefan se aşeza pe marginea canapelei, îşi trecea palma pe obraz şi îşi freca ochii. Irina îi întindea un sandvici şi, în cealaltă mână, paharul cu lapte.
— Nu mi-e foame, spunea el.
Ea punea sandviciul în farfurie, dar continua să-i întindă paharul cu lapte. în cele din urmă, Ştefan îl lua şi începea să bea, cu greutate, parcă tot s-ar fi înecat. Rana din obraz i se vindecase complet. în dimineaţa bombardamentului, îi spusese Adela, trenul de la Constanţa se oprise la vreo treizeci de kilometri de Bucureşti.
După ce umblase mult timp pe şosea, Ştefan întâlnise un camion militar care-l adusese până la barieră, dar acolo camionul se răsturnase. Nu
345
NOAPTEA DE SÂNZIENE
stia nici ea bine din ce pricină. Toate astea nu le aflase de la Ştefan, ci de la un camarad al lui pe care-l întâlnise Răducu la minister. Câteva zile, nu se bărbierise. Apoi, într-o dimineaţă, intrând în odaie, Irinei i se păru schimbat. Părea mult mai slab şi mai palid, şi semnul rănii părea mai adânc. înţelese că se bărbierise.
— Azi e parastasul de nouă zile, îi spuse ea. Trebuie să te îmbraci...
îl privi cum îşi trece mâna prin păr, în neştire. Ea se apropie şi-i întinse cravata neagră pe care i-o dăduse Adela.
— Unde mergem? o întrebă.
— La biserică, spuse Irina.
îi luă braţul şi-l trase uşor după ea. Jos, în stradă îi aştepta taxiul. Apoi, iarăşi, multe zile la rând, văzu cum figura i se schimbă treptat; întâi uşor adumbrită, murdară, apoi mai întunecată, aspră, aproape înrăită. Dar într-o dimineaţă îl găsea iar bărbierit, şi tăietura din obraz părea din nou mai adâncă.
— Nu mi-e foame, spunea el.
Irina aşeza sandviciul pe farfurie şi rămânea cu paharul cu lapte întins, până ce simţea că o doare mâna, şi atunci îl lua în mâna cealaltă. Ştefan îşi trecea palma pe obraz, îşi freca ochii. în cele din urmă apuca paharul şi începea să soarbă încet, cu eforturi. Apoi se ridica brusc şi se apropia de fereastră. Crengile erau acum mai pline şi verdele frunzelor mai întunecat.
— ... Nu vrea să deschidă, se plângea Adela Irinei, aşezându-i sandviciurile pe tavă. Nu ascultă de nimeni. Parcă
nici n-ar avea familie. Cel puţin, bine că socrii lui nu sunt în Bucureşti. Bătrânul Bologa e bolnav de inimă, n-a putut veni. Nici măcar nu i-a răspuns la telegramă, nici la scrisori. N-a răspuns nimănui...
Uneori, cerul era foarte albastru, şi nori albi, uşori alergau ameţitor de repede. Alteori, în odaie era aproape întuneric. Cerul arăta întunecat, a ploaie, şi crengile din dreptul ferestrei începeau să se agite, speriate, gemând.
