— Mă auzi? întrebă el încet. înţelegi ce-ţi spun? Fetiţa dădu din cap, dar se retrase speriată spre uşă.

— Ai auzit de o cucoană, Alice Creţulescu, şi de o duduie, Ileana Sideri? Şi de un conac boieresc care avea o pivniţă veche şi adâncă?

Fetiţa clătină din nou din cap şi întinse braţul, arătând peste sat.

— E acolo, spuse ea foarte încet.

Ştefan simţi cum i se goleşte inima de sânge. Gura fetei era pământie, uscată, cu un singur dinte crescut nemăsurat. Scoase repede portmoneul şi-i întinse câteva bancnote, apoi ieşi din curte şi începu să alerge. Mult timp nici nu-şi dădu seama că se roagă în gând, că repetă în neştire frânturi din rugăciunile pe care le auzise în copilărie şi pe care nu ştia că şi le mai aminteşte încă. Din când în când, auzea acelaşi lătrat lihnit de câini care trăgeau să moară. La capătul satului întâlni un om rezemat de gard, care-l privi indiferent, parcă nu l-ar fi văzut.

— Mai e mult până la conac? îl întrebă.

— E acolo, răspunse ridicând braţul şi arătându-i-l. Dar nu mai e nimeni. L-au ars oamenii...

Cu un efort, se ridică sprijinindu-se de gard, şi-i arătă încă o dată. Se vedeau, nu prea departe, un grup de arbori uscaţi şi câteva ziduri.

— Eşti de-aici din sat? întrebă Ştefan. O cunoşti pe duduca Ileana? Omul clătină din cap, zâmbind.

— O cunosc, spuse. N-a mai fost de mult pe-aici. N-a aflat de prăpăd... Ştefan îl privi lung, foarte palid. Apoi îi mulţumi şi plecă mai departe, dar

omul se luă după el, silindu-se să facă paşii mari.

— De când n-ai mai văzut-o pe Ileana? îl întrebă deodată Ştefan întorcând capul.

Omul se opri o clipă să-şi tragă răsuflarea.

— De mult, spuse. Dinainte de război. Am auzit că a plecat departe, peste mări...

Mergeau acum alături, fără să-şi vorbească. Soarele asfinţise de mult, dar în pământul crăpat şi prăfuit răzbătea încă aerul încins, fierbinte. Nu se auzea nici un semn de viaţă, nici măcar greierii.

— Am auzit că au să vină americanii să ne-aducă mălai, spuse omul. O fi adevărat?

Ştefan nu-i răspunse. Grăbi din nou pasul şi curând îl lăsă în urmă. Dar omul continuă să se ţină după el, tăcut, cu încăpăţânare. Când ajunse în faţa porţii, Ştefan se opri şi privi în jurul lui. Gardul care înconjura conacul fusese smuls de mult; nu rămăsese decât partea cea mare, din mijloc, cu stâlpii de cărămidă care începuseră şi ei să se macine. Parcul fusese distrus; arborii care nu arseseră fuseseră tăiaţi sălbatic şi la întâmplare; se mai vedeau încă trunchiurile groase, uscate, şi rădăcinile ieşind ca nişte şerpi înlănţuiţi din pământ. Rămăseseră întregi doar câţiva salcâmi care-şi scuturaseră frunzele şi doi brazi, arşi de secetă, parcă ar fi fost pârjoliţi. Se distingea încă

urma rondurilor cu flori şi a aleilor cu pietriş. Apoi, în fund, zidurile înalte, arse, cu ferestrele căscate.

Ştefan îşi şterse fruntea cu batista şi intră. Omul îl ajunse din urmă.

— I-au pus foc în iarna aceea când s-a auzit că se împart pământurile, vorbi el încet. Pământul l-au împărţit, dar cu casele boiereşti n-au ştiut ce să facă. Le-au prădat şi după aceea le-au pus foc...

II urmărea, la un pas înapoia lui, privindu-l cum trece prin faţa zidurilor afumate, cum se opreşte în dreptul ferestrelor. Acoperişul arsese în întregime şi încăperile erau înfundate cu moloz. Crescuseră bălării printre ziduri şi cărămizi, dar seceta le uscase de mult.

— Era o pivniţă mare şi adâncă, spuse Ştefan întorcându-şi deodată capul.

— Au astupat-o oamenii vara trecută, după ce-au îngropat-o pe Marina. Că Marina lăsase cu limbă de moarte să

se astupe pivniţa. Nu mai era nici ea cu mintea întreagă, sărmana, după ce-a murit duduca Alisa. A tot aşteptat de-atunci să mai vină cineva. A aşteptat chiar după ce-au ars casele şi s-a împărţit moşia. Zicea că trebuie să

vină...

— O aştepta...

— Zicea că mai avea maiorul un băiat şi că într-o zi are să vină... Dar astea erau năluciri de-ale ei, că nu mai era

cu mintea întreagă.

Atunci se auzi claxonul şi întoarseră amândoi capetele. Maşina se apropia cu oarecare greutate, căci drumul era desfundat şi plin de şanţuri. Bursuc îi făcu semn cu mâna, chemându-l repede, enervat.

— Unde ai fugit, domnule? îi strigă de departe.

— Nu e aici, spuse Ştefan. Nu mai e nimeni aici...

— Păcat că n-ai stat să mă asculţi cum le-am vorbit, continuă Bursuc. Să fi auzit cuvântul lui Dumnezeu. Am fost inspirat! Plângeau oamenii ascultându-mă şi se pocăiau. Le-am vorbit de sfârşitul lumii, le-am explicat Apocalipsa... Păcat că n-ai fost, adăugă căutându-se în buzunar şi scoţându-şi pachetul cu ţigări.

MIRCEA ELIADE

430

— Credeam că e aici, vorbi Ştefan foarte încet, mai mult pentru sine. Acum, nu mai ştiu unde s-o caut...

— Trebuie să mergem la popă, că stă să moară, continuă Bursuc. Apoi trebuie să vorbesc la telefon cu laşul.

— Nu mai ştiu unde s-o caut, îl întrerupse Ştefan. Au astupat şi pivniţa... îşi trecu mâna pe frunte. Bursuc zvârli atunci ţigara cât putu mai departe,

printre mărăcinii uscaţi şi, apucându-l de braţ, îl trase după el înapoi spre ruine.

— Dacă ai curajul şi eşti bărbat, vino cu mine şi blesteamă! îi şopti. Blesteamă, domnule consilier! Ridică

pumnul către cer şi blesteamă! Că ai pentru ce să blestemi. Fii bărbat! împotriveşte-te lui Dumnezeu, înalţă mâna împotriva lui, fă ceval De ce stai ca o muiere plouată? strigă el ridicând deodată glasul. Luptă-te voiniceşte!

Cheamă pe diavol de partea dumitale şi ia-te la trântă cu Dumnezeu! Fă ceval strigă el din nou exasperat.

Ştefan îl privea absent, parcă nu l-ar fi auzit.

— Vezi că n-ai curajul? şopti Bursuc zâmbind viclean. Vezi că nu eşti bărbat? Nu eşti nici cald, nici rece. Eşti căldicel şi puţintel, şi Dumnezeu te va scuipa cu scârbă. Dacă măcar ai fi avut curajul să te răzvrăteşti împotriva lui Dumnezeu şi să-l blestemi, adăugă el. M-aş fi putut ruga pentru dumneata atunci. De ce taci? îl întrebă

pierzându-şi răbdarea. Spune ceva! Strigă! înjură! Pune mâna pe piatră şi zvârle în Dumnezeu! Fă ceval Dar ridicând din nou glasul, Bursuc se înecă şi începu să tuşească. Tuşi aşa multă vreme, cu palma peste gură, scuipând mereu, înjurând printre dinţi. La un pas în faţa lui, Ştefan îl privea încurcat. începea să se întunece.

Târziu, Bursuc îşi potoli tuşea, îşi scoase batista şi-şi şterse obosit barba.

— Am vrut să te ispitesc, şopti el răguşit. Am vrut să văd dacă mai ai credinţă. Acum, haide la popă, adăugă, că

trăgea să moară. Poate îl mai găsim în viaţă...

Bibicescu bătu de mai multe ori în uşă, dar văzând că nu-i răspunde nimeni, se apropie de fereastra odăii lui Biriş

şi începu să ciocănească timid. După câteva minute îşi pierdu răbdarea şi plecă, îndreptându-se spre staţia de tramvai. Mergea repede, grăbit, întorcând mereu capul. Dar se opri deodată, rămase o clipă nehotărât, apoi se reîntoarse lângă fereastră. începu să bată din ce în ce mai tare. Curând simţi o mână pe umăr şi sări în lături speriat, foarte palid. Era doamna Porumbache.

— Te osteneşti degeaba, îi spuse ea. Doarme greu. E cam bolnav de câteva zile. Mi-e teamă c-a scuipat iar sânge...