— Am visat-o azi-noapte, vorbi deodată Ştefan. Era îmbrăcată în rochia cu care m-a întâmpinat la aeroport, acum trei ani. Părea foarte fericită şi-mi zâmbea. Parcă tot voia să-mi spună ceva. Dar nu mi-a spus.
Se dezlipi de fereastră şi începu să se plimbe, dar după câtva timp se reaşeză pe marginea canapelei. în odaie se reflecta tot mai puternică vâlvătaia roşie a cerului.
— Eu am visat-o pe doamna Zissu, spuse Irina.
— Dar de unde ai ştiut că era doamna Zissu?
— Am mai visat-o odată. Ştiam că era ea.
Crengile reîncepură să tremure în dreptul ferestrei, ca deşteptate de vânt. Ştefan îşi duse mâna în buzunar şi scoase pachetul, dar îşi aminti repede şi după ce-l răsuci câtva timp între degete, nehotărât, îl aşeză pe măsuţă.
— Săraca doamna Zissu, spuse. Cât a mai suferit Ioana din cauza ei... Sări brusc în picioare şi începu să se plimbe prin cameră.
— Credeam că avem o viaţă întreagă în faţa noastră şi că voi avea timp destul s-o iubesc, să fiu numai al ei. Nu mă grăbeam. Aveam o cameră secretă Şi aveam probleme de rezolvat. Voiam să ştiu, mai ales, cine este doamna Zissu. Existenţa mea îşi găsise acest sens: să dezleg misterul doamnei Zissu... Cred că am fost nebun! exclamă cu o voce uscată. Nebun de legat!...
MIRCEA ELIADE
352
Şovăi o clipă în faţa uşii, apoi o deschise hotărât şi ieşi pe coridor. Irina se duse repede la fereastră, trase storurile şi aprinse lumina. Câtva timp în urmă Ştefan se întoarse cu o sticlă de vin şi două pahare. Irina îl privi speriată.
Se apropie de el şi îi luă mâna.
— Ştefan! îl imploră, Ştefan, nu bea!
— Nu mai pot fuma, spuse el şi umplu paharele.
Irina continua să-l privească înspăimântată. în bătaia lămpii, figura lui părea şi mai îmbătrânită, ofilită, cu umerii obrajilor străpungându-i pielea, cu buzele palide, uscate, cu ochii înneguraţi. începuse să încărunţească cu câţiva ani în urmă, dar în ultimul timp tâmplele căpătaseră nuanţa stinsă a scrumului de ţigară. Semnul rănii din obraz se vedea acum foarte clar şi adânc.
— Ştefan, e păcat! şopti Irina.
Ridică deodată privirile şi le opri în ochii ei, câteva clipe; apoi zâmbi.
— Nu-ţi fie frică... Doar astă-seară, că nu mai pot fuma...
în acea săptămână s-a mutat într-o garsonieră din strada Bucovinei, pe care i-o cedase colegul evacuat la Timişoara. Secţia la care lucra Ştefan fusese strămutată în parte la Snagov, dar el ceruse să rămână pe loc. De curând fusese însărcinat cu coordonarea serviciilor evacuate în mai multe părţi ale ţării. Venea foarte devreme la minister, îşi lua dejunul şi adesea masa de seară la cantină, şi revenea în strada Bucovinei destul de târziu. O
zărea întotdeauna, de departe, plimbându-se pe trotuar, cu capul plecat, zgribulită în pardesiu, deşi serile se făceau din ce în ce mai calde. Alergau necontenit maşini cu farurile oarbe, dar, la căderea nopţii, erau foarte puţini trecători pe stradă. Când o zărise Ştefan pentru prima oară, Irina tocmai fusese acostată de doi cheflii.
Unul îi pusese mâna pe umăr şi îi vorbea, cu oarecare greutate; celălalt îi privea pe amândoi, râzând foarte bine dispus. Irina se rezemase de zid, zâmbind încurcată. Ştefan grăbi pasul, se apropie şi-i luă braţul, trăgând-o după
el. în acea seară s-au dus până în bulevardul Elisabeta şi s-au aşezat pe o bancă.
— Trecând pe-aici azi-dimineaţă, începu Ştefan, am văzut-o deodată în faţa mea. Era îmbrăcată exact ca Ioana, avea acelaşi corp. Şi totuşi când m-am apropiat, am văzut că nu seamănă. Dar, de departe...
Se întrerupse, lăsând să treacă şirul de camioane militare, încărcate, care se îndreptau spre Capul Podului.
— Fac mereu socoteala. Ce-am avut noi? Câţiva ani. Iar de când am plecat a doua oară pe front, am văzut-o în total câteva săptămâni... Nu ştiu de ce mi se părea că avem toată viaţa înaintea noastră, că vom îmbătrâni împreună. Şi atunci, evident, nu rămâneam lângă ea...
Se opri, întoarse o clipă capul spre Irina, apoi îşi căută pachetul şi-şi aprinse o ţigară.
353
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Mă tot întreb, începu el târziu, mă întrebam şi adineauri, de ce te mint. De ce te mint mereu...
— Nu mă minţi! făcu deodată Irina.
— Ba da. Tu n-ai de unde să ştii. Când am plecat pe front, credeam că n-am să mai mă întorc. Era un fel de
sinucidere. Eram sigur că voi rămâne acolo, aşa cum au rămas atâţia, sute de mii, oameni nevinovaţi, nu ca mine.
Voiam să termin. Mi se părea că ratasem tot. îmi bătusem joc de norocul meu. E greu să-ţi explic. Crezusem în ceva, nădăjduisem ceva — şi apoi îmi rămăsese doar scrumul între degete. Nu mai aveam nimic de ce să mă
agăţ. Simţeam că n-o mai iubesc pe Ioana...
— Nu e adevărat! şopti speriată Irina. O iubeşti şi ai iubit-o întotdeauna. Ţi s-a părut doar că n-o mai iubeşti...
Ştefan întoarse capul şi-i întâlni ochii, aprinşi deodată în întuneric.
— Ştiu, spuse el, dar nu-mi dădeam seama. Mi se părea că n-o mai iubesc aşa cum o iubisem la început. în fond, e acelaşi lucru; e tot atât de grav...
— Nu e adevărat, repetă Irina. Nu e adevărat...
în seara următoare o găsi aşteptându-l în gang. Tocmai începuse să bureze şi Irina intrase să se adăpostească.
Urcară la etajul III. Era o odaie mobilată pretenţios, dar fără gust, şi mobila zisă modernă părea deja uzată, desuetă. Pe birou se aflau două sticle de vin şi mai multe pahare. Irina se aşeză pe un scaun, aproape de birou.
