— Mă simt mai bine aici, spuse Ştefan. E foarte urât. îmi place. Se opri în mijlocul odăii şi urmări privirile Irinei.
— Să nu-ţi fie frică. Beau numai când nu mai pot fuma. Apoi se aşeză pe marginea divanului.
— Am visat-o azi-noapte. Dar se întâmplă un lucru ciudat. Nu mai seamănă cu ea. Parcă începe să devină alta...
Se întrerupse şi-şi lăsă privirile în gol.
— Ceea ce mă exasperează mai mult, e că nu-mi amintesc ce-mi spunea...
— Ce-ţi spunea în vis? întrebă Irina.
— Nu. Cuvintele ei adevărate. Ce-mi spunea când eram împreună... Imaginile le păstrez foarte limpede...
Apoi tăcu iar multă vreme.
— îmi aduc aminte, reîncepu cu o voce joasă, profundă, îmi aduc aminte de ziua când i-am vorbit întâia oară de camera secretă. Era îmbrăcată... Se întrerupse, şi după câtva timp zâmbi. Era îmbrăcată cu aceeaşi bluză cu buline roşii.
Erau logodiţi de curând. Se plimbau pe sub teii de la Cotroceni. Ioana întorcea mereu ochii spre el. îi vedea şi acum ochii ei imenşi, nefiresc de limpezi. Se ridică brusc, destupă o sticlă de vin şi umplu două pahare. Irina îl urmărea
M1RCEA ELIADE
354
fascinată. Ştefan se apropie de ea şi-i întinse paharul. Apoi se reaşeză pe marginea divanului şi bău. Dar scutură
din cap şi aşeză paharul pe masă.
— Nu mai pot, spuse. Nu mai pot să beau...
— Cum ai visat-o? îl întrebă Irina repede, aproape în şoaptă.
— Nu mai ştiu dacă era ea. Nu semăna... Mi s-a mai întâmplat asta, să mi se pară că nu mai seamănă, că devine alta. Când am văzut-o în rochia de mireasă...
Se întrerupse, privind înaintea lui, în gol.
— Ah, da. îmi aduc aminte. Mi-a spus atunci o sumă de lucruri. Apucă din nou paharul. Sorbi puţin şi rămase cu el în mână.
— îi era milă de Partenie, continuă. îi părea rău...
Aşeză paharul pe colţul mesei şi-şi căută pachetul cu ţigări. Dar multă vreme nu îndrăzni să-şi aprindă ţigara. O
răsucea între degete, o apropia de nări. Apoi îşi aminti deodată că acestea erau gesturile lui Biriş şi puse ţigara la loc în pachet.
— Simt că înnebunesc, începu deodată sărind brusc în picioare. Nu mi-a mai rămas nimic. Nu mai pot nici măcar fuma. Şi nu pot să beau. Am încercat de atâtea ori. Nu pot să beau. Nu pot.
Irina îl privea cum se plimba prin cameră.
— N-am decât o singură fotografie, aceea pe care o purtam în portmoneu. Nu mi-a mai rămas nimic altceva.
Când am văzut-o ultima oară, citea o carte, îmi aduc foarte bine aminte; o ţinea într-o legătură de piele, ca să nu-i strice copertele. Nu i-am văzut titlul. Aş vrea măcar să pot citi cartea aceea, dar nu-i cunosc titlul. N-am avut curiozitatea s-o răsfoiesc, să văd ce carte citea...
Se aşeză pe marginea divanului şi-şi cuprinse o clipă capul în palme, dar îi fu ruşine şi, întorcându-se spre Irina, îi zâmbi, ca şi cum şi-ar fi cerut iertare.
— Măcar dacă aş putea-o visa în fiecare noapte. Am văzut o dată un film... Se întrerupse şi-şi duse iar palma la frunte.
— Da, dar acolo era altfel. Era altceva...
Ca de obicei, Biriş se aşeză pe aceeaşi bancă în grădina spitalului, îşi desfăcu ziarul şi începu să citească. Era în primele zile după debarcarea Aliaţilor în Normandia. Din dimineaţa de 6 iunie, oamenii erau descurajaţi; foarte mulţi speraseră, până în ultimul moment, că debarcarea va avea loc în Balcani; unii crezuseră chiar că se va face pe coasta românească a Mării Negre. Biriş nu-şi făcuse, însă, nici o iluzie. Desfăcu jurnalul şi începu să citească
telegramele, fără grabă, aproape fără curiozitate. Mai avea o jumătate de ceas înaintea lui. Cătălina cobora
întotdeauna la ora mesei, câteva minute după ce orologiul spitalului bătea douăsprezece.
355
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Atunci traversa curtea în uniforma ei de infirmieră şi Biriş o privea cu aceeaşi pornire de admiraţie şi ură pe care o avusese când, cu vreo şase luni în urmă, o văzuse pentru prima oară îmbrăcată în alb. Cătălina se hotărâse să
devină infirmieră după ce-l întâlnise pe Băleanu. Până atunci nu se gândise niciodată că ar putea fi de folos răniţilor altfel decât ca artistă dramatică. De când începuse războiul, făcuse parte din nenumărate trupe improvizate care colindau spitalele din Basarabia şi, mai târziu, de la Odessa şi din Crimeea organizând festivaluri artistice pentru răniţi. Plecase pentru prima dată în toamna anului 1941, cu o trupă pe care o crease Dan Bibicescu. Biriş îi condusese la gară exasperat, presimţind parcă tot ce avea să se întâmple. Cătălina se despărţise de mult de Bibicescu, dar când se întorsese din Basarabia erau din nou împreună. I-o spusese chiar ea.
Părea iarăşi schimbată, absentă, şi repeta mereu: — N-are nici o importanţă!... Apoi, câteva luni în urmă, la Crăciun, rupsese din nou. Bibicescu renunţase să mai organizeze festivaluri pentru răniţi şi reintrase la Teatrul Regina Măria. Cătălina îi adusese vestea în seara de Crăciun. — S-a terminat definitiv, îi spusese. Şi pentru că îl văzuse pe el, Biriş, îmbujorându-se şi ascunzându-şi privirile, adăugase repede: — De altfel, n-are mare importanţă. Nu ne-am iubit niciodată. Era o simplă obişnuinţă. Acum, sunt cu altcineva.... El ridicase brusc fruntea. — E un băiat frumos. L-am întâlnit la Iaşi, când se-ntorsese în permisie după front. Spune că mă iubeşte.
Nu prea cred, dar îmi face plăcere... Biriş îşi simţise tot sângele adunându-i-se la tâmple şi trase adânc din ţigară.
— Şi atunci, cum rămâne cu 19 octombrie? o întrebă cu o voce groasă, înăbuşită de fum. Cătălina zâmbise, cu o neaşteptată blândeţe, apoi ridicase din umeri: — N-are importanţă, spuse.
Câteva săptămâni în urmă, plecase din nou. O condusese pe peronul Gării de Nord. Era un ger cumplit şi grupul de actori şi actriţe se înghesuiseră într-un vagon abia încălzit, înfăşuraţi în şube şi blănuri ieftine, cu pături pe picioare, fumând ţigări proaste, bând necontenit din bidoanele cu rom. Biriş îşi făcuse loc printre ei cu o nedesluşită milă. Majoritatea erau actori rataţi, care jucaseră o stagiune, două în teatrele de provincie, roluri neînsemnate, apoi se aciuiseră pe lângă vreo Prefectură sau vreo Primărie, ocupându-se de programele culturale, organizând serbări de binefacere, recitând poezii la 24 Ianuarie şi la 10 Mai. Erau tineri îmbătrâniţi înainte de vreme şi femei fără vârstă, dar viguros fardate. Erau şi câţiva elevi de Conservator şi două fete foarte tinere, care priveau emoţionate în jurul lor. Atunci o văzu pe Cătălina şi i se păru şi mai îmbătrânită, cu faţa ei de păpuşă
