— Ţi-am spus asta? întrebă zâmbind Biriş. Nu mai mi-aduc aminte...
— Veneam din strada Batistei, continuă Ştefan, şi umblam prin ploaie, întocmai ca şi atunci, când mă întâlnisem cu Ileana. Atunci când am sărutat-o sub umbrelă...
Biriş îşi stinse ţigara şi-l privi încurcat, apoi îşi plecă repede ochii.
445
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Da, continuă Ştefan, visător, am sărutat-o. O singură dată; atunci, în ploaie, sub umbrelă. Tot ce-a urmat după
aceea, n-ar fi trebuit să se mai întâmple. Am făcut o mare greşeală. Timpul ar fi trebuit să se oprească atunci, când am sărutat-o pe gură. Am sărutat-o pe gură! repetă el cu o bruscă fervoare şi, ridicându-se, se apropie din nou de fereastră. Niciodată n-am înţeles cum a fost cu putinţă un asemenea lucru: să o pot săruta pe gură. Totul ar fi trebuit să se oprească atunci. Să nu mai curgă nimic, să împietrească Lumea întreagă. Pentru noi doi, bineînţeles, adăugă repede, numai pentru noi doi. Cosmosul şi Istoria ar fi mers înainte pentru tot restul muritorilor, dar pentru noi ar fi trebuit să împietrească atunci. Nici un fel de durată nu mai avea sens. O dată ce ne-am sărutat, ce mai putea să se întâmple altceva, care să egaleze clipa aceea ireversibilă ?...
Apoi tăcu şi privi multă vreme pe fereastră. Norii se înălţaseră şi începuse să plouă mărunt, o pulbere fină care aburea pe nesimţite geamul.
— Vorbeai de Bursuc, rupse târziu tăcerea Biriş. Spuneai că ţi-ai adus aminte, că-ţi spusesem eu că era demoniac...
— Da, făcu Ştefan trezindu-se. Umblam prin ploaie şi mi-am adus aminte. E curios că tocmai atunci mi-am adus aminte. Când eram cu el în Moldova, şi mai ales la Zinca, nu mi-a trecut prin cap o singură clipă că ar putea fi demoniac. Uitasem ce-mi spuseseşi. Şi totuşi acolo, la Zinca, ar fi trebuit să văd că ar putea fi un Diavol. Mai ales atunci, când am simţit deodată că mă îndrept spre el şi că-mi tremură mâinile... Eram hotărât, reîncepu el după o lungă şovăire.
Apoi tăcu din nou, îşi trecu mâna peste frunte şi, apropiindu-se de şevalet, dădu la o parte pânza.
— In fond, cred că tot aici o voi regăsi. Când o visam, nopţile, şi mă trezeam cu imaginea ei în faţă, îmi spuneam că dacă m-aş reapuca de pictură...
Dar parcă se răzgândi şi acoperi din nou tabloul.
— Spuneai că ţi-ai adus aminte de Bursuc, încercă târziu Biriş să reia conversaţia.
— M-am dus totuşi să-l văd. îmi era puţin frică, nu ştiu nici eu de ce. în faţa chiliei era să mă întorc înapoi. Şi totuşi am bătut de trei ori. — Cine e? m-a întrebat. — Sunt eu, Viziru, i-am spus, apoi am intrat. Tocmai se spăla pe picioare. — Mie nu-mi place să fiu murdar ca alţi călugări, mi-a spus. Apoi şi-a întors capul spre mine şi m-a privit. Ce-ai rămas aşa, împietrit, lângă uşă? m-a întrebat. — Mi-e teamă să nu te deranjez, i-am spus. — Nu mă
deranjezi deloc, mi-a răspuns el. Dimpotrivă; de-abia acum văd că n-am ştergar. Caută un ştergar, trebuie să fie unul pe aici, prin chilie. Am început să caut, dar parcă nimeream tocmai în sertarele în care nu era. — Caută, domnule, mai repede, că se răceşte apa, mi-a strigat el. Şi atunci am găsit ştergarul şi i l-am adus.
M1RCEA ELIADE
446
Mi-am amintit din nou de ce-mi spuseseşi, că e demoniac, şi am început să râd. M-a privit, mirat, şi a început şi el să râdă. Am râs aşa amândoi câtva timp. Apoi mi-am adus aminte şi m-am trezit.
— De ce ţi-ai adus aminte ? îl întrebă Biriş, văzând că tăcerea se prelungeşte.
— Mi-am adus aminte de tot, de Ioana şi de Ileana, de tot ce-aveam mai înainte şi mi s-a luat, de toate câte au fost şi nu mai sunt. Parcă într-o singură clipă mi-am adus aminte de tot şi de toate. Bursuc mă privea, apoi şi-a tras ciorapii, s-a încălţat şi a ieşit să zvârle ligheanul cu apă. Când s-a întors, mi-a spus: — Tot nemângâiat ai rămas? Apoi irriva cerut o ţigară. — Mi-e parcă din ce în ce mai greu, i-am spus eu. Şi totuşi ştiu că e aici, undeva, pe pământ, lângă mine. — Ai credinţă! mi-a strigat el deodată, fii bărbat!... — S-ar putea să fie în Elveţia, i-am spus. Pe vremuri, avea o prietenă acolo, îi spunea Valkiria. Poate că s-a ascuns la ea. Ar trebui s-o caut acolo... Bursuc părea gânditor. — Ce-ai de gând să faci ? mă întrebă deodată. Ai de gând să fugi din ţară ?
— Nu, i-am răspuns, nu fug. Dar o să fie curând o expertiză în Elveţia. S-ar putea să fiu trimis şi eu. — Ascultă-mă pe mine, m-a întrerupt el. Te-a uitat, s-a măritat, e acum femeie cu copii, cu rostul ei în viaţă. Uite-o şi dumneata! E curios că vorbele lui m-au impresionat. Pentru prima dată m-a pătruns îndoiala şi mi-am spus: „S-ar putea să aibă dreptate..." Dar el s-a apropiat de mine şi m-a bătut pe umăr. — Bagă bine de seamă, mi-a strigat, că eu te ispitesc!... Şi asta m-a liniştit. Mi-am adus aminte de Zinca. Aşa îmi spusese şi acolo... E totuşi un om ciudat, adăugă Ştefan după o pauză.
Biriş se ridică din fotoliu şi începu să se plimbe încet prin cameră. Se apropie de etajera cu cărţi, dar de la cea dintâi ochire văzu că nu sunt decât volume de Economie politică şi literatură marxistă şi se reîntoarse în mijlocul camerei.
— Te ascult de o jumătate de ceas şi nu prea înţeleg mare lucru, spuse el. Dar, în sfârşit, asta nu e treaba mea.
Venisem doar să-ţi transmit mesajul lui conu' Mişu. Ştiai că Bibicescu e urmărit şi că se ascunde de o lună de zile
?
— Da. Am aflat la minister. Şi mi-am adus aminte de Ileana, de un detaliu pe care-l uitasem. Când m-au dus la Prefectură...
Dar se întrerupse brusc şi îşi trecu mâna, exasperat, pe frunte, apoi şi-o lăsă, încet, pe obraz.
— Am uneori sentimentul că totul e zadarnic, spuse, că e prea târziu. Sunt închis din toate părţile; nu de ziduri, ca într-o închisoare, căci aş putea avea atunci măcar speranţa, absurdă, că zidurile ar putea fi sfărâmate şi măcar mi-aş putea imagina o ieşire — dar am sentimentul că sunt înconjurat de un zid nevăzut, alcătuit din Timp, ridicat din tot ce nu mai pot avea înapoi, din tot ce s-a întâmplat şi e ireversibil... Mă întreb atunci...
447
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Tăcu brusc şi ridică din umeri, încercând să zâmbească. Biriş se oprise în faţa şevaletului. Dădu la o parte pânza şi privi încă o dată tabloul.
— Doar câteva linii, spuse, şi ar semăna cu un labirint. îţi mai aduci aminte de mesajul pe care-l trimiseseşi Ilenei prin mine ? îmi pare rău că nu ţi-l mai pot reproduce. Eram bolnav atunci. Aveam febră... îmi aduc totuşi aminte că-mi vorbeai de un labirint, de o sferă de metal ai cărei pereţi sunt crăpaţi...
Ştefan rămase visător, privind pânza.
— Mi-aduc, mai ales, aminte de furtuna de-atunci, spuse târziu. Intrasem într-o florărie să cumpăr un buchet de mărgăritare. Şi când am ieşit, începuse să plouă, torenţial... Era frumos, adăugă el după o clipă.
Apoi se ridică şi se apropie de tablou.
— Evident, spuse, însuşi faptul că vezi un labirint îmi dovedeşte că zadarnic pictez, zadarnic mă lupt. Nu mai pot prinde nimic din tot ce-a fost. Aş putea chiar să renunţ...
Mai privi o dată tabloul, apoi trase pânza şi-l acoperi. Ploaia încetase. Căută pe masă pachetul cu ţigări şi-l întinse lui Biriş.
— încolo, ce alte noutăţi ? îl întrebă.
— Plictiseli, spuse Biriş, aprinzându-şi ţigara. M-au eliminat de la liceu, m-au epurat. Element socialmente nesănătos, zic ei...
încercă să râdă, dar se înăbuşi cu fumul de ţigară şi începu să tuşească, îşi presă batista pe gură, cu exasperare, şi făcu semn lui Ştefan să-i aducă un pahar cu apă.
— Socialimente nesănătos cred că e exagerat, spuse după ce bău întreg paharul şi-şi şterse buzele cu batista.
Nesănătos pur şi simplu, e mai aproape de adevăr. Am încercat să intru într-un sanatoriu, dar dacă n-am reuşit până acum de acum înainte îmi va fi imposibil. E un sentiment curios, să te ştii condamnat la moarte şi totuşi să
nu ţi se spună când vei fi executat. Fiecare zi pe care o trăieşti, parcă ar fi o zi furată, sustrasă destinului. Asta îţi dă un sentiment de euforie...
Bibicescu îi anunţa de obicei la sfârşitul dejunului.
— Diseară, la aceeaşi oră, continuăm....
Lectura avea loc cam de două ori pe săptămână şi nu dura niciodată mai mult de un ceas, căci Bibicescu nu le citea decât una sau două scene, întrerupând necontenit dialogul ca să le explice decorul şi toate detaliile scenice, în special jocurile de lumini. Uneori, stingea luminile din salon şi păstra aprinsă numai lampa de pe birou, cu ajutorul căreia încerca să creeze atmosfera dintre ruinele de la Stalingrad, acoperind-o cu hârtii colorate sau chiar
voalând-o complet sub mai multe dosare ridicate ca un cort deasupra abajurului.
MIRCEA ELIADE
448
