trecând strada unii spre alţii, gesticulând.
— Poate ar fi mai bine să nu mai mergeţi, spuse Irina, să mai aşteptaţi o zi, două...
Gheorghe Vasile îşi trase pălăria pe ochi, ca şi cum n-ar fi auzit. Soarele îi lovea acum din faţă, orbindu-i.
Cojocaru începuse să fluiere. Strada era pe alocuri desfundată de gropi şi caii înaintau la pas, cu capetele tot mai apropiate de caldarâmul zdrenţuit, parcă l-ar fi mirosit. învăţătorul îşi scoase batista şi şi-o trecu pe obraz.
— Acum, că am pornit, nu mai mă las, vorbi el târziu cu un fel de mânie reţinută. Nu mă las până n-oi clădi ceva cum nu s-a mai văzut în Dobreşti...
După puţin timp, ieşiră într-o stradă pietruită, cu case mici, noi, care păreau însă pustii. Cojocaru mâna liniştit, fluierând întruna. Dar la capătul străzii îl opri doi soldaţi. Erau în uniformă de campanie, cu căşti şi puşti mitralieră.
— Mergem la Obor, le spuse Cojocaru. Avem nişte cărţi cu noi... Gheorghe Vasile se ridicase în picioare în căruţă.
— Sunt cărţi folositoare, începu el, cărţi de cultură pentru întreg neamul românesc...
Soldaţii se apropiară nedumeriţi. Aveau feţele arse de soare, transpirate, prăfuite.
— N-o să puteţi trece, le spuse unul dintre ei. La Obor sunt lupte cu germanii. N-aţi văzut avioanele?
— Tot oraşul e înconjurat, spuse celălalt. N-aţi auzit la radio?
— Eu ştiu cum se iese din Bucureşti, vorbi Cojocaru. Nu e nevoie să trecem prin Obor. Mai cunosc eu locuri...
MIRCEA ELIADE
362
— Sunt cărţi de mare valoare, începu din nou Gheorghe Vasile. Trebuiesc puse la adăpost. Vin ruşii...
Soldaţii se dădură la o parte şi le făcură semn că pot trece. Cojocaru îi salută milităreşte ducându-şi două degete la tâmplă şi căruţa porni cu un uruit metalic. Apropiindu-se de gara Obor, începură să se audă focuri de armă şi, la răstimpuri, ţăcănit scurt de mitralieră. Cojocaru opri căruţa în dreptul unei curţi cu flori înalte de nalbă. în spatele gardului, în grădină, zărise două femei bătrâne odihnindu-se pe scăunaşe.
— Ce se-ntâmplă la barieră, mătuşă? întrebă Cojocaru.
Femeile îl priviră tăcute, cercetătoare. Gheorghe Vasile le salută scoţându-şi pălăria.
— Se poate trece pe la barieră? întrebă.
Una dintre femei se sculă de pe scăunaş şi se apropie sfioasă de gard. îi privi câtva timp printre florile de nalbă, scrutându-i.
— Nu vă duceţi, vorbi ea în cele din urmă. Aud că sunt nemţii acolo. Aşteaptă pe ruşi...
Cojocaru întoarse brusc capul, îşi roti mânios biciul pe deasupra cailor şi căruţa o porni deodată, smucindu-se.
Curând, ajunseră la o răspântie. Un camion militar se oprise la umbra salcâmilor. Era gol. Doar, la volan, moţăia un soldat cu casca săltată în creştet. Cojocaru sări din căruţă şi se apropie de el.
— Putem trece pe la Obor? întrebă.
— Dacă mai aşteptaţi puţin, o să puteţi, spuse după ce-l măsură lung. Azi-dimineaţă mai erau doar două cuiburi de mitralieră. Dar să ştiţi că e un avion care se tot învârteşte pe aici...
— Sunt trei, le-am văzut adineauri, spuse Cojocaru scuipând în lături.
— Nu vorbesc de alea. Alea-s avioanele de la Băneasa, de la aeroport. Alea mitraliază în centru, pe bulevarde.
Ăsta de care-ţi vorbesc eu păzeşte gara şi calea ferată...
între timp se mai adunaseră câţiva oameni.
— N-o să puteţi trece, spuse unul dintre ei, nebărbierit de multe zile şi cu ochii înceţoşaţi de somn. Vă găseşte avionul. Zboară pe deasupra caselor...
Gheorghe Vasile se dăduse şi el jos din căruţă, lăsând frâul în mâinile Irinei.
— N-avem timp, vorbi el. E armistiţiu. Vin ruşii peste noi... Oamenii îl priviră nedumeriţi, fără să spună nimic.
— încercaţi, făcu soldatul scoţându-şi casca şi începând să-şi şteargă sudoarea de pe frunte. Dar să nu treceţi pe la gară...
Se reîntoarseră la căruţă. Irina îi aştepta senină, cu hăţurile în mână.
— Cunosc eu un drum, spuse Cojocaru, dar face mare ocol. De-abia pe seară ieşim în şosea...
363
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Se întrerupse şi privi spre Irina, apoi îşi întoarse întrebător ochii spre Gheorghe Vasile.
— Eu merg cu dumneavoastră până veţi ieşi în şosea, spuse Irina. Cojocaru sări în căruţă, fluieră caii şi se întoarse înapoi pe strada de unde
veniseră. Se auziră din nou, parcă mai surde, focurile de armă; apoi, după un răstimp, răspunsul scurt al mitralierei. Caii alergau repede, cu un zgomot asurzitor, întovărăşiţi de un căţeluş prăfuit şi speriat. Irina îşi ţinea anevoie echilibrul între lăzile care zvâcneau îndesat la hopuri, lovindu-se una într-alta. După câteva sute de metri caii se poticniră obosiţi. Cojocaru săltă hăţurile şi-i lăsă să meargă la pas.
